Ned Land
Comandantul Farragut era un marinar priceput, demn de fregata pe care o comanda. El era sufletul vasului și împreună cu echipajul său forma un tot de nedespărțit. Comandantul nu se îndoia de existența cetaceului și nici nu îngăduia ca vreunul dintre oamenii de pe bord să pună la îndoială acest fapt. Credea în el, așa cum unele femei bătrâne cred în Leviathan – cu inima, nu cu judecata. Monstrul exista cu siguranță, și comandantul își jurase că are să scape mările de ticăloșiile lui, pornind să-l înfrunte ca legendarul cavaler de Rhodes sau ca neînfricatul Dieudonné de Gozon, care se luptase cu șarpele ce-i pustia insula. Farragut era hotărât să lupte pe viață și pe moarte. Altă cale nu exista.
Ofițerii de pe bord împărtășeau părerea comandantului lor. Trebuia să-i auzi vorbind, discutând, certându-se, cântărind posibilitățile întâlnirii și cercetând întinderea nesfârșită a oceanului. Mulți stăteau de pază cocoțați pe catarge fără ca nimeni să le-o ceară, făcând astfel o corvoadă pe care în orice altă împrejurare ar fi blestemat-o. Atâta timp cât soarele era pe cer, catargele erau pline de mateloți care nu puteau răbda să stea liniștiți pe punte. Și cu toate acestea, Abraham Lincoln nu apucase încă să despice apele suspecte ale Pacificului.
Cât despre echipaj, n-avea altă dorință decât să întâlnească monstrul, să-l prindă cu cangea, să-l tragă pe bord și să-l taie în bucăți. Oamenii supravegheau marea cu o atenție încordată. Dealtfel, comandantul Farragut pomenise de o sumă de două mii de dolari, destinată oricărui marinar sau ofițer care va semnala primul apariția animalului. Înțelegeți, deci, cu cât zel scrutau marea cei de pe Abraham Lincoln.
Nici eu nu mă lăsam mai prejos decât ceilalți, făcându-mi, la rândul meu, partea de observații zilnice. Pentru că toți cei de pe vas erau „numai ochi”, cred că fregata ar fi putut mai curând să se numească Argus. Singur Conseil, prin nepăsarea lui, nu se potrivea deloc cu entuziasmul care domnea pe bord.
Spuneam că Farragut își înzestrase vasul cu aparate potrivite pentru pescuitul uriașului cetaceu. În privința aceasta nu l-ar fi întrecut nici chiar un vas de vânat balene. Avea toate uneltele cunoscute, de la cangea care se aruncă cu mâna, până la săgețile dințate și gloanțele explozive. Pe bord se afla chiar și un tun perfecționat care se încărca pe la chiulasă și care avea pereții groși și gura îngustă; cred că modelul lui trebuie să se găsească la Expoziția universală din 1867. Instrumentul acesta prețios, venit din America, zvârlea la o distanță de vreo 16 km un proiectil conic care cântărea 4 kg. Deci vasului nu-i lipsea niciun mijloc de distrugere. Dar asta nu era totul; pe vas se afla și Ned Land, regele vânătorilor cu cangea.
Ned Land era un canadian uimitor de îndemânatic; nimeni nu-l întrecea în primejdioasa lui meserie. Pe lângă îndemânare, avea sânge rece, îndrăzneală și viclenie, așa că trebuia ca o balenă să fie tare isteață sau un cașalot din cale afară de șiret, ca să scape de lovitura cangei sale.
Ned Land avea vreo patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, de peste șase picioare englezești, puternic, cu o înfățișare serioasă, tăcut și câteodată violent, mai cu seamă atunci când îl nemulțumea cineva. El atrăgea privirile tuturor, iar ochii săi pătrunzători îi dădeau o înfățișare și mai gravă.
Comandantul Farragut dăduse dovadă de multă înțelepciune atunci când îl angajase pe omul acesta care, datorită ochilor și brațelor sale, făcea cât tot echipajul la un loc. N-aș putea să-l asemăn mai bine decât cu un telescop puternic, care ar fi totodată și un tun gata oricând de tragere.
Cine zice „canadian”, zice „francez” și, oricât de puțin vorbăreț era Ned Land, trebuie să mărturisesc că prinsese pentru mine o oarecare simpatie. Pesemne că îl atrăgea naționalitatea mea. Era pentru el un prilej de a vorbi, iar mie îmi dădea putința să aud limba veche a lui Rabelais, care e folosită încă în unele provincii canadiene. Familia lui trăia în Quebec și era atât de numeroasă încât forma un întreg trib de pescari îndrăzneți, încă de pe vremea când orașul acesta ținea de Franța. Încetul cu încetul, Ned prinse gust de vorbă; mie îmi plăcea să-l ascult istorisindu-și întâmplările petrecute în mările polare. Era nespus de multă poezie în povestirile sale despre pescuitul de balene și despre lupta cu uriașele mamifere. Punea în ele atâta viață, încât mi se părea că ascult vreun Homer canadian care îmi cântă o nouă Iliadă, petrecută în regiunile Nordului. Îl descriu pe tovarășul acesta îndrăzneț așa cum îl cunosc eu astăzi, când am devenit prieteni buni, legați cu acea dragoste nezdruncinată care se naște și se întărește în împrejurările cele mai înfricoșătoare. Ah, viteazule Ned! Aș vrea să mai trăiesc încă o sută de ani, numai ca să-mi amintesc cât mai mult timp de tine!
Și acum, care era părerea lui Ned Land despre monstrul marin? Trebuie să mărturisesc că, dintre toți oamenii de pe bord, el singur era acela care nu credea deloc în existența monstrului. Ba chiar se ferea să vorbească despre aceasta; dar într-o zi am căutat să aflu ce gândea.
La 30 iulie, deci cam la trei săptămâni după plecarea noastră, fregata se găsea în dreptul Capului Blanc, la treizeci de mile sub vânt față de coastele Patagoniei. Era o seară minunată. Trecuserăm de Tropicul Capricornului. Până la Strâmtoarea lui Magellan, în sud, nu mai aveam de străbătut nici șapte sute de mile. În mai puțin de opt zile, nava Abraham Lincoln trebuia să brăzdeze valurile Pacificului.
Stăteam pe punte unul lângă altul, Ned Land și cu mine, vorbind vrute și nevrute și privind apele acestei mări misterioase, ale cărei adâncuri nu fuseseră străpunse până atunci de privirile oamenilor. Am adus în mod firesc vorba despre cetaceul uriaș, cântărind sorții de izbândă sau de nereușită ai expediției noastre; văzând însă că Ned mă lasă să vorbesc fără ca el să spună mare lucru, l-am întrebat de-a dreptul:
— Cum se poate, Ned, să nu crezi în existența cetaceului pe care-l căutăm? Ai oare motive deosebite ca să fii atât de neîncrezător?
Vânătorul cu cangea mă privi câteva clipe fără să-mi răspundă, își lovi fruntea largă cu palma, așa cum îi era obiceiul, închise ochii ca și cum ar fi vrut să se gândească și, în sfârșit, îmi spuse:
— Tot ce se poate, domnule Aronnax.
— Cu toate acestea, Ned, un vânător de balene ca dumneata, un om obișnuit cu mamiferele din apele oceanelor, ar trebui să creadă fără să stea prea mult pe gânduri că există cetacei uriași; dumneata s-ar cuveni să fii ultimul dintre oamenii de pe bord care să te îndoiești de asta, în împrejurările de față!
— Vă înșelați, domnule profesor! răspunse Ned. Se prea poate ca unii oameni nepricepuți să creadă în comete extraordinare care străbat cerul sau în monștri antediluvieni care sălășluiesc în inima pământului; dar nici astronomul și nici geologul nu va admite asemenea născociri. Așa e și cu vânătorul de balene. Am urmărit mulți cetacei, am vânat cu cangea și am ucis destui. Dar oricât ar fi fost ei de puternici și de bine înarmați, n-ar fi putut numai cu cozile și cu colții lor să găurească plăcile de fier ale unui vapor.
— Și totuși, Ned, știm că sunt vapoare care au fost străpunse de colțul narvalului.
— Corăbii de lemn s-ar putea să fie, îmi răspunse canadianul, cu toate că eu nu le-am văzut niciodată. Așa că până una, alta, nu cred că balenele, cașaloții sau narvalii ar putea săvârși asemenea isprăvi.
— Ascultă-mă, Ned…
— Nu, domnule profesor, asta n-o cred nici în ruptul capului. Poate să fie altceva… vreo caracatiță uriașă…
— Cu atât mai puțin, Ned. Caracatița nu e decât o moluscă și însuși numele ei arată cât de moale îi este carnea; chiar dacă ar avea lungimea de cinci sute de picioare, caracatița, care nu ține de încrengătura vertebratelor, tot ar fi nevătămătoare pentru nave ca Scoția sau Abraham Lincoln, așa că isprăvile monștrilor de teapa Krakenilor nu sunt decât povești.
— Atunci, domnule naturalist, îmi spuse Ned Land cu un ton cam ironic, dumneata continui să crezi că există un cetaceu uriaș?
— Da, Ned, ți-o repet, și credința mea se sprijină pe logica faptelor. Cred în existența unui mamifer puternic din încrengătura vertebratelor, ca balenele, cașaloții sau delfinii, înzestrat cu un colț în formă de corn, a cărui putere de pătrundere este extraordinară.
— Hm! făcu vânătorul de balene, scuturând din cap ca un om care nu vrea să se lase convins.
— Gândește-te, bravul meu canadian, că dacă un asemenea animal există și trăiește în fundul oceanului la o adâncime de câteva mile, apoi trebuie să aibă un organism cu o putere de rezistență fără seamăn.
— Pentru ce? întrebă Ned.
— Pentru că este necesară o forță nemaipomenită ca să te menții în straturile de apă de mare adâncime și să reziști la presiunea lor.
— Adevărat? făcu Ned, clipind din ochi.
— Sigur. Și cifrele ți-o vor dovedi îndată.
— Ei, cifre! o întoarse Ned. Cu cifrele poți să faci ce vrei!
— Asta când e vorba de afaceri, Ned, dar nu când e vorba de matematică. Ascultă-mă: să zicem că presiunea unei atmosfere este cât a unei coloane de apă înaltă de treizeci și două de picioare. De fapt, înălțimea coloanei de apă ar trebui să fie mai mică, pentru că e vorba de apa de mare, care are o densitate mai mare decât a apei dulci. Prin urmare, Ned, când te scufunzi, la fiecare treizeci și două de picioare de apă pe care le ai deasupra suporți o presiune egală cu câte o atmosferă, adică tot atâtea kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeței corpului. De aici urmează că la trei sute douăzeci de picioare presiunea este de zece atmosfere, la trei mii două sute de picioare este de o sută de atmosfere și că ea ajunge de o mie de atmosfere la treizeci și două de mii de picioare, adică la aproape două leghe și jumătate. Așa că, dacă ai putea ajunge la această adâncime în ocean, fiecare centimetru pătrat de pe suprafața corpului dumitale ar suferi o apăsare de o mie de kilograme. Și știi dumneata, dragă Ned, ce suprafață ai în centimetri pătrați?
— Habar n-am, domnule Aronnax!
— Cam vreo șaptesprezece mii.
— Atât de mult?
— Și cum în realitate presiunea atmosferică este mai mare decât apăsarea unui kilogram pe centimetru pătrat, cei șaptesprezece mii de centimetri pătrați ai dumitale suportă în această clipă o presiune de șaptesprezece mii cinci sute șaizeci și opt de kilograme.
— Fără să bag de seamă?
— Fără să bagi de seamă. Și dacă nu ești turtit de o asemenea apăsare, aceasta e din pricină că aerul care-ți pătrunde în interiorul corpului are o presiune egală. Există un echilibru desăvârșit între apăsarea exterioară și cea interioară, care se neutralizează și care îți îngăduie să le suporți fără greutate pe amândouă. Dar în apă lucrurile stau altfel.
— Da, înțeleg, răspunse Ned, care începuse să fie ceva mai atent, apa mă înconjoară, dar nu mă pătrunde.
— Întocmai, Ned. De aceea, la treizeci și două de picioare sub apă ai suferi o apăsare de șaptesprezece mii cinci sute șaizeci și opt de kilograme; la trei sute douăzeci, o presiune de zece ori mai mare, deci o sută șaptezeci și cinci de mii șase sute optzeci de kilograme; la trei mii două sute de picioare, de o sută de ori această presiune, adică un milion șapte sute cincizeci și șase de mii opt sute de kilograme; la treizeci și două de mii de picioare, în sfârșit, de o mie de ori această presiune, deci șaptesprezece milioane cinci sute șaizeci și opt de mii de kilograme, adică ai fi turtit, ca și cum ai fi scos dintr-o presă hidraulică.
— Drace! se miră Ned.
— Ei bine, dragul meu vânător, dacă niște vertebrate lungi de câteva sute de metri și proporțional de groase pot să stea la asemenea adâncimi, ele a căror suprafață reprezintă milioane de centimetri pătrați, înseamnă că apăsarea pe care o suportă ajunge și ea la miliarde de kilograme. Socotește și dumneata acum ce rezistență trebuie să aibă scheletul lor și cât de puternic trebuie să le fie organismul, ca să reziste la o asemenea presiune.
— Ar trebui să fie făcute din plăci de fier groase de opt degete, ca fregatele cuirasate, răspunse Ned Land.
— Așa e, Ned, și gândește-te numai ce stricăciuni poate produce o asemenea namilă, care vine asupra unei nave cu iuțeala unui expres.
— Da… e adevărat… se poate, răspunse canadianul, a cărui neîncredere era zdruncinată de aceste cifre, dar care tot nu voia să se dea bătut.
— Ei bine, te-am convins?
— Nu m-ați convins decât de un lucru, domnule naturalist, anume că, dacă în fundul mărilor există asemenea animale, ele trebuie să fie atât de puternice cât spuneți dumneavoastră.
— Dar dacă n-ar exista, încăpățânatule, cum îți explici accidentul întâmplat Scoției?
— Știu eu?… Poate că… zise Ned, șovăind.
— Hai, spune!
— Poate că… nu este adevărat, răspunse canadianul, repetând fără voie un răspuns celebru al lui Arago.
Dar răspunsul acesta nu dovedea decât încăpățânarea vânătorului de balene și nimic altceva. În ziua aceea l-am lăsat în pace. Accidentul vasului Scoția nu putea fi negat. Spărtura a existat și a trebuit să fie astupată; cred că existența ei nu putea fi demonstrată mai lămurit. Spărtura aceasta nu se făcuse singură; și cum nu fusese pricinuită de stânci sau de mașini submarine, fără îndoială că se datora armei perforatoare a vreunui animal.
După mine, pentru toate motivele arătate mai sus, animalul acesta aparținea încrengăturii vertebratelor, clasei mamiferelor, grupului pisciformelor, în sfârșit, ordinului cetaceelor. Cât despre familia din care făcea parte, balenă, cașalot sau delfin, sau genul și specia în care se cuvenea să fie așezat, aceasta era o chestiune pe care trebuia s-o lămuresc mai târziu. Pentru a o lămuri, trebuia mai întâi să disec monstrul necunoscut; pentru a-l diseca, trebuia să-l prindem; pentru a-l prinde, trebuia să-l vânăm cu cangea, și asta era treaba lui Ned Land; pentru ca Ned să-l vâneze, trebuia să-l vedem, și asta era treaba echipajului; iar pentru a-l vedea, trebuia să-l întâlnim – și asta nu depindea decât de întâmplare.