Un continent dispărut
A doua zi, în dimineața de 19 februarie, canadianul intră în camera mea. Eram sigur că o să vină. Așa cum mă așteptam, părea foarte dezamăgit.
— Ce mai spuneți? mă întrebă el.
— Ce să mai spun, Ned! Soarta ne-a fost potrivnică ieri.
— Da! A trebuit ca tocmai în clipa când voiam să fugim, blestematul de căpitan să oprească vasul!
— Da, Ned, a avut treabă cu bancherul lui.
— Cu bancherul?
— Cu banca, mai bine-zis. Vreau să spun, cu oceanul ăsta, în care bogățiile lui stau mai la adăpost decât în tezaurul unui stat.
I-am povestit apoi canadianului întâmplările din ajun, nutrind speranța că am să-l înduplec să nu-l părăsească pe căpitanul Nemo. Dar povestirea mea stârni din partea lui Ned numai părerea de rău că n-a putut face pe socoteala lui o plimbare prin locurile unde s-a desfășurat lupta de la Vigo.
— În sfârșit, încheie el, nu-i încă totul pierdut! N-am nimerit-o acum, dar altă dată o să izbutim, și chiar la noapte, dacă trebuie…
— Ce direcție are Nautilus? l-am întrebat.
— Habar n-am, răspunse Ned.
— La amiază o să cercetăm harta.
Canadianul plecă să-l întâlnească pe Conseil, iar eu mă îmbrăcai și intrai în salon. Busola îmi dădu de gândit. Nautilus se îndrepta spre sud-sud-vest. Întorsesem spatele Europei.
Am așteptat cu oarecare nerăbdare să fie însemnat pe hartă punctul în care ne aflam. Aproape de ora unsprezece și jumătate, rezervoarele se goliră și aparatul nostru urcă la suprafața apei. Am alergat pe punte. Ned Land mi-o luase înainte.
Uscatul nu se mai vedea deloc. Jur împrejurul nostru lucea numai întinderea nemărginită a apelor. La orizont se zăreau câteva pânze. Erau fără îndoială niște corăbii ce se îndreptau spre Capul San Roque în căutarea vânturilor prielnice, care să le poarte dincolo de Capul Bunei Speranțe. Cerul se înnorase; în aer plutea furtuna.
Spumegând de furie, Ned încerca să străpungă cu privirea zările încețoșate. Mai nădăjduia încă să vadă, dincolo de pâcle, țărmul atât de dorit.
La amiază, soarele se mai ivi o clipă. Secundul folosi înseninarea aceasta ca să-i măsoare înălțimea. Apoi, pentru că marea devenea din ce în ce mai furioasă, am părăsit puntea, iar capacul a fost închis. O oră mai târziu, cercetând harta, am văzut că poziția lui Nautilus era însemnată la 16°17' longitudine și 33°22' latitudine, adică la o sută cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiată. Nici gând să mai putem fugi! Și e lesne de închipuit furia canadianului când i-am lămurit situația… În ce mă privește, nu prea eram supărat. Parcă mi se luase o greutate de pe inimă. De aceea, simțindu-mă oarecum liniștit, mi-am reînceput lucrările obișnuite.
Pe la unsprezece noaptea, căpitanul Nemo veni pe neașteptate să mă vadă. Mai întâi mă întrebă prietenește dacă nu mă simt ostenit după veghea din noaptea trecută. I-am răspuns că sunt destul de odihnit.
— Atunci, domnule Aronnax, am să vă propun o plimbare neobișnuită.
— Vă ascult, domnule căpitan.
— N-ați vizitat fundurile mărilor decât ziua și la lumina soarelui. Ce ați spune să le vedeți noaptea, pe întuneric?
— Aș fi încântat.
— Vă spun însă dinainte că va fi o plimbare obositoare. Vom umbla mult și va trebui să urcăm un munte. Drumurile nu prea sunt bine întreținute.
— Ceea ce-mi spuneți, domnule căpitan, îmi stârnește și mai mult curiozitatea. Sunt gata să vă urmez.
— Atunci, domnule profesor, să ne îmbrăcăm costumele de scafandri!
Când am ajuns în vestiar, am văzut că niciunul dintre tovarășii mei sau dintre oamenii echipajului nu avea să ne întovărășească. Căpitanul Nemo nu pomeni niciun cuvânt despre Ned sau despre Conseil. În câteva clipe, ne-am îmbrăcat costumele și ni s-au pus pe spate rezervoarele încărcate din plin. M-a mirat însă faptul că nu ni se pregătiseră lămpile electrice. Am atras atenția căpitanului asupra acestui lucru.
— Nu ne-ar fi de niciun folos, îmi răspunse el.
Am crezut că nu auzisem bine, dar n-am putut să-i mai spun încă o dată, pentru că Nemo își și pusese pe cap casca de metal. După ce mi-am încheiat costumul, am simțit că mi se pune în mână un baston de fier, și câteva clipe mai târziu pășii pe fundul Atlanticului, la o adâncime de trei sute de metri.
Se apropia miezul nopții. Apele erau învăluite într-un întuneric de nepătruns, dar căpitanul Nemo îmi arăta în depărtare un punct roșiatic, un fel de flacără, strălucind la vreo două mile de Nautilus. Ce era focul acela, din ce și cum se iscase în mijlocul apelor, ce materii îl alimentau, n-aș fi putut spune. În orice caz, ne lumina destul de slab, e drept, dar m-am obișnuit cu întunericul acela ciudat și am înțeles de ce nu era nevoie de aparatele Ruhmkorff.
Mergeam alături de căpitanul Nemo spre focul din zare. Fundul neted urca pe nesimțite. Înaintam cu pași mari, ajutându-ne de bastoane. Dar drumul nostru era anevoios, căci deseori ni se înfundau picioarele într-un soi de mâl amestecat cu alge și presărat cu pietre plate. În timp ce înaintam, auzii deodată un fel de țârâit deasupra capului. Zgomotul se mărea din timp în timp, semănând cu o pârâitură neîntreruptă. Am înțeles cine îl făcea: era ploaia care cădea cu violență, izbind valurile. Fără să vreau, mi-a trecut prin minte că o să fiu muiat până la piele de apă, în mijlocul apei! M-a pufnit râsul la ideea asta caraghioasă. Dar, la drept vorbind, sub hainele groase de scafandru nu se mai simte apa și te poți foarte bine crede în mijlocul unei atmosfere ceva mai dense decât atmosfera terestră – și atâta tot.
După o jumătate de oră de mers, pământul deveni pietros. Meduzele, crustaceii microscopici și penatulele îl luminau ușor cu lucirea lor fosforescentă. Zăream movile de pietre acoperite cu milioane de zoofite și tufe de alge. Piciorul îmi aluneca întruna pe covorul acela vâscos de iarbă de mare și aș fi căzut de mai multe ori dacă n-aș fi avut bastonul de fier. Întorcându-mă, vedeam mereu farul albicios de pe Nautilus, care începea să pălească în depărtare.
Movilele de pietre despre care am amintit erau așezate pe fundul oceanului cu o anumită regularitate, și asta mi se păru de neînțeles. Zăream brazde enorme pierzându-se în întunericul unei depărtări nesfârșite. M-au uimit și alte lucruri, la fel de ciudate, pe care nu le puteam înțelege. Mi se părea că tălpile mele greoaie, de plumb, strivesc un strat de oseminte care pârâiau, sfărâmându-se. Ce era oare valea aceasta întinsă de-a lungul căreia ne purtau pașii? Aș fi vrut să-l întreb pe căpitan, dar nu pricepeam încă vorbirea prin semne, folosită de el și de tovarășii săi atunci când se găseau pe fundul apelor. Între timp, lumina roșiatică spre care ne îndreptam creștea, înflăcărând orizontul. Vatra aceasta din mijlocul apelor îmi stârnea grozav curiozitatea. Să fi fost vreo manifestare electrică? Aveam de-a face cu un fenomen natural, necunoscut încă de savanți? Nu cumva – îmi dădu deodată prin minte – era la mijloc tot mâna omului? Ea ațâțase focul? Te pomenești că voi întâlni în fundul apelor tovarăși sau prieteni de-ai căpitanului Nemo, trăind aceeași viață ciudată ca și el. Poate că Nemo se ducea să-i vadă. Poate că acolo se afla o întreagă colonie de exilați, sătui de ticăloșiile de pe pământ, care căutaseră și găsiseră libertatea în adâncurile oceanului. Tot felul de idei, una mai năstrușnică decât alta, îmi treceau prin minte. Mă găseam într-o asemenea stare sufletească încât, fermecat de minunile ce mi se perindau mereu pe dinaintea ochilor, nu m-aș fi mirat deloc dacă aș fi descoperit în fundul oceanului unul din orașele submarine visate de căpitanul Nemo!
Drumul nostru se făcea din ce în ce mai luminos. O lumină albicioasă își împrăștia razele din vârful unui munte înalt de vreo opt sute de picioare. Dar ceea ce zăream nu era decât răsfrângerea luminii aceleia în cristalul straturilor de apă. Focarul luminos se afla de cealaltă parte a muntelui…
Căpitanul Nemo înainta fără șovăire prin labirintul pietros care brăzda fundul Atlanticului. El cunoștea bine drumul acesta întunecat. Fără îndoială că îl străbătuse de multe ori și nu se putea rătăci. Îl urmam cu o încredere oarbă. Îmi părea un geniu al mărilor, și, când mi-o lua înainte, îi admiram statura înaltă profilându-se pe fundul luminos al zării.
Pe la unu noaptea ne apropiarăm de primele povârnișuri ale muntelui. Dar, ca să ajungem la ele, mai aveam de străbătut potecile încâlcite ale unui desiș uriaș.
Da! Un desiș de copaci morți, desfrunziți, fără sevă, copaci mineralizați sub acțiunea apelor, străjuiți ici și colo de pini gigantici. Părea o mină de cărbuni, încă în picioare, ținându-se cu rădăcinile de pământul prăbușit, cu ramurile desenându-se ca o dantelă de hârtie neagră pe bolta apelor. Închipuiți-vă o pădure din Hartz cățărată pe coasta unui munte, dar o pădure înecată. Printre potecile ei pline de alge și fucuși, mișuna o întreagă lume de crustacei. Înaintam urcându-ne pe stânci, sărind peste trunchiuri răsturnate, rupând lianele de mare ce se legănau de la un arbore la altul, înspăimântând peștii care zburau din creangă în creangă. Îmi urmam neobosita călăuză încântat, aproape fără să mai simt oboseala.
Cum să descriu o asemenea priveliște? Cum să înfățișez pădurea și stâncile înecate în întunecimile sălbatice din adâncuri, deasupra cărora pâlpâiau lumini roșiatice, crescând în oglindirea apelor! Urcam pe stânci care se prăvăleau în urma noastră, rostogolindu-se în mormane uriașe, cu un zgomot de tunet. De o parte și de alta se adânceau galerii întunecoase, în care privirea se pierdea. Ici-colo se deschideau luminișuri largi, părând a fi făcute de mâna omului, și uneori mă așteptam să-mi iasă înainte, fără de veste, vreun locuitor al ținuturilor submarine.
Dar căpitanul Nemo înainta mereu. Nevoind să rămân în urmă, mă sileam să merg aproape de el. Bastonul mă ajuta foarte mult. Un pas greșit ar fi fost primejdios pe potecile acelea mărginite de prăpăstii; dar mergeam cu încredere și hotărâre, fără să simt amețeala. Uneori săream peste vreo spărtură atât de adâncă, încât, dacă aș fi întâlnit-o pe uscat, în mijlocul ghețurilor, n-aș fi îndrăznit nici în ruptul capului să o trec; alteori mă încumetam să pășesc pe deasupra prăpăstiilor, peste trunchiuri de copaci prăbușiți. Nu mă uitam pe unde calc, fiindcă n-aveam ochi decât ca să admir frumusețile sălbatice ale locurilor prin care treceam. Colo, stânci mărețe, plecându-se spre temeliile lor tăiate neregulat, păreau că sfidează legile echilibrului. Dintre genunchii de piatră le țâșneau, ca sub o presiune nemaipomenită, arborii care le sprijineau și care, la rândul lor, se sprijineau pe stânci. Dincolo, turnuri ridicate de natură, cu metereze în vârfuri, se înclinau până la un unghi pe care legile gravitației nu le-ar fi încuviințat pe uscat. Simțeam eu însumi diferența pricinuită de densitatea puternică a apei, când, cu toate hainele mele grele, casca de aramă și tălpile de metal, mă cățăram pe povârnișuri neînchipuit de abrupte, trecându-le, ca să zic așa, cu ușurința unei capre negre! Îmi dau bine seama că ceea ce povestesc nu poate fi crezut. Dar întâmplările acestea au numai o aparență de neadevăr, ele sunt de fapt reale, de necontestat. N-a fost un vis. Am simțit și am văzut totul cu propriii mei ochi.
După două ore de la plecarea de pe Nautilus, străbătusem zona împădurită și vedeam înălțându-se la o sută de picioare deasupra capetelor noastre piscul întunecat al muntelui, profilându-se în lumina strălucitoare a povârnișului din partea cealaltă. Ici-colo se înșirau câțiva copăcei împietriți, formând zig-zaguri amenințătoare. Peștii se înălțau în cârduri la trecerea noastră, ca niște păsări întâlnite pe neașteptate în stuf. În coasta muntelui se deschideau scorburi de nepătruns, peșteri adânci, grote întunecoase în fundul cărora auzeam cum se mișcă vietăți înfricoșătoare. Îmi îngheța sângele în vine de câte ori zăream vreo antenă uriașă barându-mi drumul sau vreun clește înspăimântător închizându-se cu zgomot în întunericul grotelor! În mijlocul întunericului străluceau mii de puncte luminoase: erau ochii crustaceilor gigantici, pitiți în ascunzătorile lor, ai homarilor care se înălțau ca niște lăncieri, mișcându-și cleștii cu zgomot, ca și cum s-ar fi ciocnit două săbii, erau ochii crabilor uriași care stăteau proptiți ca tunurile pe afeturi și ai caracatițelor groaznice care-și încolăceau tentaculele ca un mărăciniș de șerpi vii. În ce lume nefirească și necunoscută mă aflam? Din ce ordin făceau parte articulatele acelea, care se serveau de stânci ca de o a doua carapace? Unde găsise natura taina vieții lor vegetative și de câte secole trăiau ele astfel, în apele cele mai adânci ale oceanului?
Dar nu era timp de stat. Căpitanul Nemo, obișnuit cu vietățile acelea fioroase, nici nu se mai uita la ele. Ajunsesem la primul podiș, unde mă așteptau alte minunății. Acolo se zăreau ruine pitorești, care trădau mâna omului, și nu pe cea a Creatorului. Printre mormanele de pietre se deslușeau forme nelămurite de castele și de temple, înveșmântate de zoofite înflorite, construcții pe care, în lipsa iederii, algele și fucușii le acopereau ca niște mantii vegetale.
Ce fusese oare partea aceasta a globului, prăbușită de cataclisme? Cine așezase stâncile și pietrele ca pe niște dolmene din timpuri preistorice? Unde mă aflam și încotro mă târa voia căpitanului Nemo?
Aș fi vrut să-l întreb, dar fiindcă nu puteam, l-am oprit, apucându-l de braț. El clătină capul și-mi arătă ultimul pisc al muntelui, ca și cum ar fi voit să-mi spună:
— Haide! Haide înainte!
L-am urmat cu o ultimă sforțare și îndată am ajuns pe piscul care se înălța cu vreo zece metri deasupra grămezilor de stânci.
Am privit povârnișul pe care-l urcasem. Muntele se ridica numai cu șapte-opt sute de picioare deasupra văii, dar pe cealaltă parte, unde fundul oceanului era mult mai adânc, povârnișul atingea de două ori înălțimea aceasta. În fața ochilor mei se întindea, până departe, un câmp larg, învăluit într-o lumină orbitoare. Mi-am dat seama că muntele pe care ne aflam era un vulcan.
Cu cincizeci de picioare mai jos de pisc, în mijlocul unei ploi de pietre și de zgură, un crater uriaș vărsa puhoaie de lavă, care se împrăștiau în cascade de foc în sânul apelor. Astfel, vulcanul, ca o faclă uriașă, lumina câmpul până în străfundurile zării.
Am spus despre craterul submarin că zvârlea lavă și nu flăcări, pentru că flăcările au nevoie de oxigenul din aer și nu se pot aprinde în apă; dar râurile de lavă, care poartă în ele însele izvorul incandescenței lor, se pot înroși până la alb, să învingă în luptă apa și s-o vaporizeze apoi la atingerea ei. Curenți repezi purtau gazele care se împrăștiau, iar puhoaiele de lavă alunecau până la poalele muntelui, semănând cu revărsările Vezuviului pe un alt Torre del Greco.
Acolo, sub ochii mei, se iveau ruinele unui oraș – distrus, năruit, cu acoperișurile prăvălite, cu templele prăbușite, cu arcadele desfăcute, cu coloanele dărâmate la pământ – ruine în care se mai simțeau încă proporțiile armonioase ale unui gen de arhitectură toscană. Mai departe se zăreau rămășițele unui apeduct uriaș; apoi, înălțimile năclăite ale unei acropole ale cărei forme aminteau de Parthenon; ici, urmele unui chei, ca și cum vreun port antic ar fi adăpostit odinioară, la țărmurile unui ocean dispărut, corăbiile comerciale și triremele de război; dincolo, crestele prelungi ale unor ziduri năruite, străzi largi, pustii, un întreg Pompei îngropat sub apă, pe care căpitanul Nemo îl reînvia în fața ochilor mei!
Unde mă aflam? Unde mă aflam? Voiam să știu cu orice preț, voiam să vorbesc, voiam să-mi smulg casca de aramă care îmi acoperea capul.
Dar căpitanul Nemo, venind spre mine, mă opri cu un semn. Apoi ridică de jos o piatră cretoasă, și, apropiindu-se de o stâncă de bazalt negru, scrise un singur cuvânt:
ATLANTIDA.
M-am luminat dintr-o dată! Atlantida, vechea Meropidă despre care vorbește Teopomp, Atlantida lui Platon, continentul acesta în a cărui existență Origen, Porfir, Iamblichos, d'Anville, Malte-Brun și Humboldt nu credeau, socotindu-i dispariția drept o legendă, continentul acesta în a cărui existență au crezut Possidonius, Pliniu, Ammianus Marcellinus, Tertulian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon și d'Avezac se afla înaintea ochilor mei cu mărturia de nezdruncinat a catastrofei sale! Acesta era deci ținutul înghițit de ocean, care existase în afara Europei, Asiei și Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde trăia puternica seminție a atlanților, împotriva cărora au purtat grecii vechi cele dintâi războaie!
Platon însuși este istoricul care, în scrierile sale, a depus drept mărturii unele fapte din timpurile acelea eroice. Iar dialogul dintre Timeu și Critias, în care Platon amintește de Atlantida, i-a fost inspirat, ca să zic așa, de poetul și legiuitorul Solon. Într-o zi, Solon stătea la sfat cu câțiva bătrâni înțelepți din Sais, oraș care încă de pe atunci avea o vechime de opt sute de ani, după cum arătau analele săpate pe pereții sacri ai templelor. Unul dintre bătrânii aceia povesti istoria unui alt oraș, cu o mie de ani mai vechi decât Sais. Această primă cetate ateniană, veche de nouă sute de secole, fusese cucerită și distrusă în bună parte de către atlanți. Atlanții, povestea bătrânul din Sais, trăiseră pe un continent uriaș, mai mare decât Africa și Asia luate laolaltă și care se întindea pe un pământ cuprins între 12° și 40° latitudine nordică! Ei stăpâneau până și Egiptul și voiau să cucerească cetățile grecești, dar au fost siliți să dea înapoi în fața împotrivirii înverșunate a elinilor. Se scurseră veacuri. Veni apoi un cataclism cu potop și cutremure de pământ. O zi și o noapte au fost de ajuns ca să dispară de pe fața pământului întreaga Atlantida, ale cărei piscuri înalte, Madera, Azorele, Canarele și insulele Capului Verde, mai răsar încă deasupra apelor.
Inscripția căpitanului Nemo îmi adusese în minte toate amintirile acestea istorice. Așadar, mânat de cea mai ciudată întâmplare, pășeam pe unul din munții continentului scufundat, pipăiam cu mâinile ruinele acelea vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! Călcam chiar pe locuri prin care trecuseră contemporanii primului om! Striveam sub tălpile mele grele scheletele animalelor preistorice pe care arborii, acum pietrificați, le adăpostiseră odinioară la umbra frunzișului lor!
Ah! De ce n-aveam vreme de ajuns! Aș fi voit să cobor povârnișurile repezi ale muntelui, să cutreier tot continentul acela uriaș, care fără îndoială lega Africa de America, și să cercetez marile orașe clădite înaintea potopului. Poate că acolo, sub ochii mei, se înălțase de mult cetatea Makhimos cea războinică, sau cucernica Eusebes, ai căror locuitori uriași trăiau secole întregi și aveau destulă putere ca să ridice lespezile enorme care și acum mai rezistau apelor. Poate că, într-o zi, vreo nouă erupție va aduce iar la suprafața valurilor ruinele scufundate! În regiunea aceasta oceanică au fost semnalați numeroși vulcani submarini, și multe corăbii, navigând deasupra apelor zbuciumate, au simțit zguduituri înfricoșătoare. Unii au auzit zgomote înăbușite ce vesteau lupta elementelor din adâncuri, alții au cules din valuri cenușă vulcanică. Tot solul, până la Ecuator, e încă frământat de forțele plutonice. Și cine știe dacă într-o epocă îndepărtată nu vor apărea, deasupra Atlanticului, munți din care vor țâșni flăcări, născuți din revărsările vulcanice și din păturile de lavă care se depun necontenit!
În timp ce mă gândeam la toate acestea, încercând să nu scap niciunul din amănuntele acelei priveliști mărețe, căpitanul Nemo, sprijinit de o coloană sfărâmată și năpădită de plante, rămăsese ca împietrit, pierdut într-o visare adâncă. Se gândea oare la generațiile dispărute, cerându-le să-i dezvăluie taina destinului omenesc? Aici era locul unde venea să-și reîmprospăteze forțele, retrăind străvechi amintiri istorice, omul acesta ciudat care fugise de viața modernă? Ce n-aș fi dat să-i cunosc gândurile, să i le împărtășesc, să i le înțeleg!
Am stat astfel o oră întreagă, contemplând nesfârșita câmpie luminată de strălucirea lavei, care căpăta uneori o intensitate uimitoare. Fierberea lăuntrică zguduia scoarța muntelui. Apele făceau să se audă și mai limpede zgomotele adânci însoțite de ecouri puternice.
În același timp, se ivise prin pânza apelor luna, aruncând câteva raze palide deasupra continentului scufundat. N-a fost decât o licărire, de o frumusețe cu neputință de zugrăvit. Căpitanul se ridică, mai privi pentru ultima oară întinderea, apoi îmi făcu semn să-l urmez.
Am coborât repede muntele. După ce am trecut de pădurea împietrită, am zărit farul de pe Nautilus strălucind ca o stea. Căpitanul porni drept spre el și am ajuns împreună pe bord în clipa în care primele licăriri ale zorilor albeau valurile oceanului.