Nautilus
Căpitanul Nemo se ridică. Îl urmai. O ușă dublă se deschise în cealaltă parte a sălii și intrarăm într-o cameră la fel de mare ca aceea pe care o părăsisem.
Era biblioteca. Dulapurile înalte de palisandru negru, cu încrustații de aramă, cu rafturi foarte mari, erau pline de cărți, toate legate în același fel. Rafturile se întindeau de-a lungul pereților, terminându-se în partea de jos cu divane largi, nespus de odihnitoare, îmbrăcate în piele cafenie. Pe lângă divane erau așezate pupitre ușoare, care se mișcau după cum voiai, apropiindu-le sau depărtându-le ca să poți pune cărțile pe ele în timpul cititului. În mijlocul camerei se înălța o masă enormă, plină cu broșuri, printre care se vedeau și câteva ziare cam vechi. Patru globuri mate, aproape pierdute printre ornamentele plafonului, scăldau în lumina lor electrică unitatea atât de armonioasă și cu atâta măiestrie orânduită a încăperii. Priveam toate mut de admirație și nu-mi venea să-mi cred ochilor.
— Căpitane Nemo, îi spusei gazdei mele, care se întinsese pe un divan, biblioteca dumneavoastră ar putea face cinste oricărui palat de pe glob, și mă gândesc cu uimire cum de ați putut-o aduce până în adâncul mărilor.
— Unde aș putea găsi mai multă singurătate, mai multă liniște, domnule profesor? răspunse căpitanul Nemo. În cabinetul dumneavoastră de lucru de la Muzeu găsiți o liniște atât de deplină?
— Nu, domnule, și trebuie să vă spun că este cu mult mai sărac decât al dumneavoastră. Aveți aici șase sau șapte mii de volume…
— Douăsprezece mii, domnule Aronnax. Sunt singurele mele legături cu pământul. Dar lumea a încetat să mai existe pentru mine în clipa în care Nautilus s-a afundat pentru prima oară în adâncul apelor. În ziua aceea mi-am cumpărat ultimele volume, ultimele broșuri, ultimele ziare, și de atunci îmi spun că omenirea n-a mai gândit și n-a mai scris nimic. Aceste cărți, domnule profesor, vă stau la dispoziție și le puteți folosi oricând doriți.
Îi mulțumii căpitanului și mă apropiai de rafturile bibliotecii. Erau acolo, din belșug, cărți științifice, de morală și de literatură, scrise în toate limbile, dar n-am văzut niciun tratat de economie politică; se părea că acestea sunt interzise cu strășnicie pe vas. Un amănunt m-a mirat: cărțile se găseau clasate fără a se ține seama de limba în care erau scrise, și amestecul lor dovedea că acela care comanda Nautilus trebuie să citească fără greutate orice volum îi cădea la întâmplare în mână.
Printre ele am văzut capodoperele maeștrilor vechi și moderni, adică tot ceea ce omenirea a produs mai frumos în istorie, poezie, roman și știință de la Homer până la Victor Hugo, de la Xenofon până la Michelet, de la Rabelais până la George Sand. Dar lucrările științifice erau cu mult mai numeroase decât toate celelalte; cărțile de mecanică, de balistică, hidrografie, meteorologie, geografie, geologie etc. ocupau un loc la fel de însemnat ca și cele de științe naturale, și mi-am dat seama că ele formau principala preocupare a căpitanului. Am găsit acolo întreaga operă a lui Humboldt și a lui Arago, lucrările lui Foucault, Henry Sainte-Claire Deville, Chasles, Milne-Edwards, Quatrefages, Tyndall, Faraday, Berthelot, abatele Secchi, Petermann, ale comandantului Maury, ale lui Agassis etc, memoriile Academiei de Științe, buletinele societăților de geografie etc, și la loc de cinste cele două volume ale mele cărora le datoram, poate, această primire destul de omenească din partea comandantului Nemo. Printre operele lui Joseph Bertrand am găsit cartea intitulată „Fondatorii astronomiei”; și cum știam că ea apăruse în cursul anului 1865, am putut deduce că Nautilus nu putuse fi construit înaintea acelei epoci.
Deci căpitanul Nemo își începuse viața submarină de cel mult trei ani. Mă gândeam, dealtfel, că lucrări mai recente îmi vor îngădui să fixez data exactă. Dar aveam tot timpul să le cercetez și nu voiam să mai întârzii plimbarea noastră printre minunățiile de pe Nautilus.
— Domnule, îi spusei căpitanului, vă mulțumesc foarte mult că mi-ați pus la dispoziție biblioteca. În ea se află comori de știință de care mă voi folosi.
— Aici nu este numai biblioteca, ci și camera de fumat.
— Camera de fumat?! mă mirai eu. Așadar, se poate fuma pe vas?
— Fără îndoială.
— Atunci, domnule, trebuie să cred că mai păstrați încă legături cu Havana.
— Deloc! răspunse căpitanul. Luați țigara asta, domnule Aronnax, și, cu toate că nu vine din Havana, are să vă placă foarte mult, dacă sunteți cunoscător.
Am luat țigara oferită, a cărei formă amintea de țigările englezești, cu singura deosebire că părea fabricată din foi de aur. Am aprins-o la jeraticul aflat pe un frumos suport de bronz și am tras primele fumuri cu nesațul unui pătimaș care n-a fumat de două zile.
— E minunat, am spus, dar nu-i tutun.
— Nu, acest tutun nu e adus nici din Havana și nici din Orient. E un soi de algă, bogată în nicotină, pe care ne-o dă marea, cu destulă zgârcenie. Vă mai pare rău după tutunul englezesc?
— Domnule căpitan, începând de astăzi, îl disprețuiesc.
— Fumați câte țigări vreți, fără să vă mai gândiți la originea tutunului. Nu le-a controlat nicio regie, dar cred că nu sunt rele.
— Dimpotrivă.
În clipa aceea căpitanul Nemo deschise ușa ce se găsea în fața celei prin care intrasem în bibliotecă și am pășit într-un salon imens, iluminat cum nu se poate mai frumos.
Era o vastă încăpere în patru laturi, cu colțurile teșite, lungă de zece metri, lată de șase și înaltă de cinci. Din plafonul ei împodobit cu arabescuri fine, se răspândea o lumină limpede și blândă deasupra tuturor minunățiilor care se aflau în acest muzeu. Căci ne găseam cu adevărat într-un muzeu, în care o mână pricepută și darnică adunase toate comorile naturii și artei, amestecându-le între ele cu acel gust artistic, care este propriu atelierelor de pictură.
Vreo treizeci de tablouri ale marilor maeștri, în rame asemănătoare, despărțite unul de altul prin panoplii strălucitoare, împodobeau pereții acoperiți de tapiserii cu un desen sobru. Am văzut acolo pânze de cea mai mare valoare, dintre care pe unele le admirasem în colecțiile particulare din Europa și la expozițiile de pictură. Din diferitele școli ale vechilor maeștri, am văzut o madonă de Rafael, o fecioară de Leonardo da Vinci, o nimfă de Correggio, o femeie de Tizian, o adorație de Veronese, o înălțare de Murillo, un portret de Holbein, un călugăr de Velasquez, un martir de Ribeira, o serbare câmpenească de Rubens, două peisaje flamande de Teniers, trei tablouri mici de gen de Gerard Dow, Metsu și Paul Potter, două pânze de Gericault și Prudhon, câteva peisaje marine de Backuysen și Vernet. Printre operele pictorilor moderni, se vedeau tablouri semnate de Delacroix, Ingres, Decamps, Troyon, Meissonier, Daubigny etc. Câteva miniaturi admirabile de statui în marmură și bronz, după cele mai frumoase modele ale antichității, se înălțau pe piedestale în colțurile acestui minunat muzeu. Uimirea pe care mi-o prezisese comandantul lui Nautilus începuse să mă cuprindă.
— Domnule profesor, îmi spuse el, iertați-mă că vă primesc așa, în neorânduiala care domnește aici.
— Domnule căpitan, deși nu încerc să știu cine sunteți, îmi dați voie să recunosc în dumneavoastră un artist?
— Un amator, cel mult, domnule. Pe vremuri îmi plăcea să colecționez aceste frumoase opere create de mâna omului. Eram un cercetător nesățios, un scormonitor neostenit și astfel am izbutit să adun câteva lucruri de mare valoare. Sunt ultimele mele amintiri dintr-o lume care pentru mine e moartă. În ochii mei, artiștii dumneavoastră moderni au devenit tot atât de vechi ca și cei care au câte două sau trei mii de ani de viață și am început să-i confund. Marii maeștri nu au vârstă.
— Dar muzicienii aceștia? l-am întrebat, arătându-i partituri de Weber, Rossini, Mozart, Beethoven, Haydn, Meyerbeer, Herold, Wagner, Auber, Gounod și mulți alții, împrăștiate pe un mare pian-orgă, ce se găsea într-un colț al salonului.
— Acești muzicieni, îmi răspunse căpitanul Nemo, sunt contemporani cu Orfeu, căci pentru morți nu există timp, iar eu sunt mort ca și ei, domnule profesor, tot atât de mort cât și acei dintre prietenii dumneavoastră care se odihnesc acum la șase picioare sub pământ.
Căpitanul tăcu, pierzându-se într-o visare adâncă. Îl priveam tulburat, cercetându-i, fără să scot un cuvânt, înfățișarea ciudată.
Sprijinit de colțul unei minunate măsuțe de mozaic, cu privirea pierdută, el nu mă mai vedea, părând că mă uitase.
Respectându-i starea de reculegere, am început să privesc curiozitățile care îmbogățeau salonul.
Pe lângă operele de artă, raritățile naturii ocupau un loc foarte însemnat. Se găseau acolo îndeosebi plante, scoici și alte roade ale oceanului, descoperite fără îndoială de însuși căpitanul Nemo. În mijlocul salonului, o fântână arteziană, iluminată electric, își trimitea apa într-o scoică imensă. Scoica aceasta, care adăpostise cea mai mare moluscă acefală, măsura aproape șase metri jur împrejurul marginilor ei rotunjite cu finețe. Întrecea deci în mărime frumoasele tridacne, pe care Francisc I le primise în dar din partea republicii venețiene și din care biserica Saint-Sulpice din Paris și-a făcut două agheazmatare uriașe. În preajma bazinului, în vitrine elegante, țintuite cu armături de aramă, erau clasificate și etichetate cele mai prețioase produse ale mării pe care le-a putut vedea vreodată un naturalist. Vă închipuiți cât am fost de fericit în calitatea mea de profesor.
Se găseau acolo specimene foarte curioase de polipi și echinoderme, cele două grupe ale încrengăturii zoofitelor. În primul grup erau tubipori, gorgonii așezate în evantai, bureți moi din Siria, isis din Moluce, penatule, o virgularie minunată din mările Norvegiei, umbelularii felurite, alcionari, un șir întreg din acei madreporari pe care maestrul meu Milne-Edwards i-a împărțit cu atâta pătrundere în secțiuni și printre care am băgat de seamă niște flabeline încântătoare, oculine din insula Bourbon, „carul lui Neptun” din Antile, soiuri minunate de corali, în sfârșit toate speciile acelor polipieri ciudați care, adunați laolaltă, alcătuiesc insule întregi, ce vor deveni într-o zi continente. Dintre echinoderme, deosebite prin învelișul lor țepos, asteriile, stelele-de-mare, pentacrinii, comatulele, asterofonii, aricii-de-mare, holoturiile și altele alcătuiau colecția completă a acestui grup.
Un conchiliolog mai pasionat s-ar fi extaziat, desigur, și în fața altor vitrine, și mai numeroase, în care erau clasate specimenele din încrengătura moluștelor. Am văzut acolo o colecție neprețuită, pe care însă timpul nu mi-ar ajunge s-o descriu în întregime. Dintre ele voi pomeni, doar pentru amintire, elegantul ciocan regal din Oceanul Indian, ale cărui pete albe, regulate, ieșeau viu în evidență pe un fond roșu și cafeniu; un spondil imperial, în culori vii, plin de țepi, specimen rar în muzeele europene, a cărui valoare am socotit-o la douăzeci de mii de franci; un ciocan comun din mările Noii Olande, care se găsește cu greu; cardii exotice din Senegal, scoici albe și fragile cu două valve, pe care o suflare le-ar fi spulberat ca pe un balon de săpun; mai multe soiuri de stropitori de Java, un fel de tuburi de calcar tivite cu pliuri ca niște frunze, foarte căutate de colecționari; un șir întreg de trohi, unii de un galben-verzui, pescuiți în mările Americii, alții de un cafeniu-roșcat, iubitori ai apelor Noii Olande, unii veniți din Golful Mexic și deosebiți prin cochilia lor cu solzi suprapuși, alții, stelari găsiți în mările australe, și în sfârșit, cel mai rar dintre toți, minunatul pinten al Noii Zeelande; apoi teline sulfurii minunate, specii prețioase de citeree și de venus, cadranul împletit ca o rețea de pe coastele Tranquebarului, turbo marmorat cu sidef strălucitor, papagalii verzi din mările Chinei, conul aproape necunoscut din genul Coenodulli, toate soiurile de porcelane care țin loc de monedă în India și în Africa, „Gloria Mării”, cea mai prețioasă cochilie din Indiile Orientale; în sfârșit, litorine, delfinule, turitele, iantine, ovule, volute, olive, mitre, casside, purpure, bucine, harpe, murecși, tritoni, ceriți, fusuri, strombi, pterocere, patele, hialee, cleodore, cochilii delicate și fragile, cărora știința le-a dat numele ei cele mai încântătoare.
Deoparte, în despărțituri speciale, se desfășurau șiraguri de perle nespus de frumoase, care străluceau sub lumina electrică, perle trandafirii, smulse din „pinele” Mării Roșii, perle verzi din haliotida-iris, galbene, albastre, negre, produse curioase ale diverselor moluște din toate oceanele și ale unor scoici de apă dulce din nord; în sfârșit, câteva piese a căror valoare nu poate fi socotită și care au fost produse de pintadinele cele mai rare. Unele dintre perle erau mai mari decât oul de porumbel; ele prețuiau cu mult mai mult decât aceea pe care călătorul Tavernier o vânduse cu trei milioane șahului Persiei și întreceau perla imamului din Mascat, pe care o credeam fără seamăn în lumea întreagă.
Mi-am dat seama că valoarea acestei colecții este cu neputință de calculat. Căpitanul Nemo trebuie să fi cheltuit milioane ca să strângă asemenea obiecte de preț, și tocmai mă întrebam de unde avea atâția bani ca să-și poată mulțumi dorințele sale de colecționar, când el îmi întrerupse gândurile:
— Îmi cercetați scoicile, domnule profesor. Într-adevăr, ele pot să intereseze pe un naturalist; dar pentru mine au un farmec în plus, căci le-am cules pe toate cu mâna mea și pot să vă spun că nicio mare de pe glob nu a rămas necercetată.
— Îmi dau seama, căpitane, îmi dau seama câtă plăcere simțiți plimbându-vă printre asemenea comori, mai ales că vi le-ați adunat singur. Sunteți dintre aceia care și-au făcut singuri comoara. Niciun muzeu din Europa nu se poate mândri cu o asemenea colecție de produse ale oceanului. Dar dacă am atâta admirație pentru ele, nu am mai puțină nici pentru nava care le poartă. Departe de mine gândul de a pătrunde în tainele dumneavoastră, însă mărturisesc că acest Nautilus, forța motrice pe care o are în el, aparatele cu ajutorul cărora este manevrat, agentul atât de puternic care îi dă viață, toate acestea îmi stârnesc o curiozitate fără margini. Văd atârnând pe pereții acestui salon niște instrumente a căror întrebuințare îmi este necunoscută. Aș putea ști…?
— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, v-am făgăduit că veți fi liber pe bord și, prin urmare, întregul Nautilus vă stă la dispoziție. Puteți deci să-l vizitați cu de-amănuntul și, dacă doriți, voi fi cu cea mai mare plăcere ghidul dumneavoastră.
— Nu știu cum să vă mulțumesc, domnule, dar nu vreau să abuzez de bunăvoința dumneavoastră. Aș dori numai să vă întreb la ce pot fi întrebuințate aceste instrumente de fizică.
— Domnule profesor, instrumente asemănătoare se găsesc și în camera mea, și acolo voi avea onoarea să vă explic întrebuințarea lor. Dar mai întâi să mergem să vedeți cabina care vă este pregătită. Trebuie să știți cum veți locui pe bordul lui Nautilus.
L-am urmat pe căpitanul Nemo, și prin una din ușile ce se aflau în fiecare colț teșit al salonului am reintrat în coridoarele vasului. Căpitanul mă conduse spre prora, și acolo am găsit nu o cabină, ci o cameră elegantă, cu pat, toaletă și alte mobile felurite.
Am mulțumit gazdei mele.
— Camera dumneavoastră este alături de a mea, îmi spuse el deschizând o ușă, iar a mea dă în salonul din care am ieșit.
Am intrat în camera căpitanului. Avea o înfățișare severă, aproape monahală: un pat de fier, o masă de lucru și câteva mobile pentru toaletă. Totul era luminat slab. Nimic confortabil; numai strictul necesar.
Căpitanul Nemo îmi arătă un scaun și mă îndemnă:
— Luați loc, vă rog.
M-am așezat, iar el începu să-mi vorbească.