Golf-Stream
Niciunul dintre noi nu va putea uita vreodată groaznica întâmplare din 20 aprilie! Am scris cum s-au desfășurat faptele, pe când eram încă adânc tulburat. Pe urmă am refăcut cele scrise și le-am citit lui Conseil și canadianului. Ei au găsit că faptele sunt povestite întocmai, dar nu sunt redate cu destulă tărie. Ca să zugrăvesc asemenea tablouri, mi-ar fi trebuit să am pana celui mai mare poet al nostru, a ilustrului Victor Hugo.
După cum spuneam, căpitanul Nemo plânsese privind valurile. Durerea îi era nemărginită. Pierdea al doilea tovarăș de când ne găseam pe bord. Și ce moarte! Prietenul acesta, zdrobit, înăbușit de brațul puternic al caracatiței, sfărâmat de fălcile ei tari ca fierul, n-avea să se odihnească împreună cu tovarășii săi în apele liniștite ale cimitirului de mărgean!
Mie, ceea ce îmi sfâșiase inima în toiul luptei fusese strigătul de deznădejde al nefericitului marinar. Sărmanul francez, uitându-și limbajul de împrumut, folosise limba țării și a mamei sale ca să ne cheme pentru cea din urmă oară! Așadar, avusesem un compatriot printre oamenii din echipajul lui Nautilus, un francez credincios trup și suflet căpitanului Nemo, fugind ca și el de orice legătură cu cei de pe pământ. Să fi fost oare singurul care reprezenta Franța în asociația aceasta misterioasă, alcătuită fără doar și poate din oameni de naționalități diferite? Iată încă una din întrebările fără răspuns care îmi frământau mintea neîncetat.
Căpitanul Nemo intră în cabina sa și timp de câteva zile nu l-am mai văzut. Puteam să-mi dau seama de tristețea, de deznădejdea și de nehotărârea sa, judecând după mersul lui Nautilus, al cărui suflet era și care îi oglindea toate simțămintele. Vasul nu mai păstra o țintă hotărâtă. Mergea înainte și înapoi, plutind ca un cadavru în voia valurilor. Deși elicea îi fusese curățată, Nautilus abia dacă se mai mișca; naviga la întâmplare, neputându-se smulge din locul ultimei lupte, care înghițise pe unul dintre ai săi!
Astfel trecură zece zile. Abia la 1 mai, Nautilus își reluă drumul spre nord, trecând pe lângă insulele Lucayes, în apropierea canalului Bahama. Mergeam prin apele celui mai mare fluviu al mării, care își are malurile sale, peștii săi și temperatura proprie. Cu alte cuvinte, urmam curentul Golf-Stream.
Golf-Streamul este într-adevăr un fluviu ce curge liber prin mijlocul Atlanticului și ale cărui ape nu se amestecă cu apele oceanului. Este un fluviu sărat, mai sărat decât marea din jurul lui. Adâncimea lui mijlocie e de trei mii de picioare, iar lățimea mijlocie de șaizeci de mile. În unele locuri, curentul atinge o viteză de patru kilometri pe oră. Volumul constant al apelor lui este cu mult mai mare decât al tuturor fluviilor de pe glob.
Adevăratul izvor sau punctul de plecare al Golf-Streamului, după părerea lui Maury, ar fi în Golful Gasconiei. Acolo încep să i se formeze apele, încă slabe de temperatură și de culoare. Coborând spre sud, de-a lungul Africii ecuatoriale, curentul își încălzește valurile la soarele zonei toride, străbate Atlanticul, atinge Capul San Roque pe coasta braziliană și se desparte în două brațe, dintre care unul se duce să-și mai încălzească apele în Marea Antilelor. Atunci, Golf-Streamul, care are menirea să echilibreze temperaturile și să amestece apele tropicelor cu apele boreale, își începe rolul cumpănitor. Înfierbântat în Golful Mexicului, el se ridică spre nord pe coastele americane, mergând până la Terra Nova, unde se abate din drum sub puterea curentului rece din Strâmtoarea Davis, apoi, apucând din nou drumul oceanului, face o curbă deosebit de largă și se desparte la gradul al patruzeci și treilea în două brațe: unul, ajutat de alizeul de nord-est, se întoarce în Golful Gasconiei și în Azore, iar celălalt, după ce încălzește țărmurile Irlandei și ale Norvegiei, merge până dincolo de Spitzberg, unde temperatura lui coboară la 4° și formează marea liberă a polului.
Pe acest fluviu al oceanului naviga atunci Nautilus. La ieșirea din canalul Bahama, Golf-Streamul merge cu opt kilometri pe oră, având o lățime de paisprezece leghe și o adâncime de trei sute cincizeci de metri. Viteza lui scade treptat cu cât ajunge mai spre nord și e de dorit ca regularitatea scăderii acesteia să se mențină, căci dacă, așa cum se pare, curentul și-ar schimba viteza și direcția, clima europeană ar avea de suferit tulburări însemnate.
Spre amiază eram pe punte împreună cu Conseil. Îi explicam ciudățeniile Golf-Streamului. Când am terminat, îl îndemnai să-și cufunde mâna în apele curentului.
Conseil mă ascultă și fu foarte mirat de faptul că nu simțea nici răceală, nici căldură.
— Asta înseamnă că temperatura apelor Golf-Streamului, când iese din Golful Mexicului, este aproape aceeași cu temperatura sângelui – i-am spus eu. Golf-Stream e un mare calorifer, care face ca țărmurile Europei să fie veșnic împodobite cu verdeață. Și dacă îi dăm crezare lui Maury, căldura curentului, folosită în întregime, ar ajunge ca să nu lase să se răcească un fluviu de fier topit, la fel de mare ca Amazonul sau ca Missouri.
În momentul acela, viteza Golf-Streamului atingea doi metri și douăzeci și cinci pe secundă. Curentul se deosebește atât de mult de marea care îl înconjoară, încât apele lui înghesuite se ridică deasupra oceanului, făcând o oarecare diferență de nivel față de valurile reci. Întunecate și foarte bogate în săruri, apele curentului se deosebesc prin indigoul lor curat de valurile verzi dimprejur. Linia care desparte apele este atât de deslușită, încât în dreptul Carolinelor, în timp ce Nautilus străpungea cu pintenul apele Golf-Streamului, elicea sa bătea încă apele oceanului.
Curentul ducea cu el o lume întreagă de vietăți. Printre ele am văzut cârduri întregi de argonauți, foarte obișnuiți și în Mediterana. Printre cartilaginoși, cei mai de seamă erau niște raie a căror coadă foarte subțire alcătuia cam a treia parte din corp și care închipuiau romburi mari, lungi de douăzeci și cinci de picioare; apoi rechini mici de un metru, cu capul mare, cu botul scurt și rotunjit, cu dinți ascuțiți așezați pe mai multe rânduri, al căror corp părea acoperit cu solzi.
Printre peștii osoși am însemnat labri cenușii, care trăiesc numai în aceste mări; spari-sinagri, al căror iris strălucea ca un foc; sciene lungi de un metru, cu gura largă plină de dinți mărunți, care scoteau un țipăt ușor; centronoți negri, despre care am mai vorbit; corifene albastre, împodobite cu aur și cu argint; pești-papagal, adevărate curcubeie ale oceanului, care se pot lua la întrecere în culori cu cele mai frumoase păsări ale tropicelor; blenii-bosquieni cu capul triunghiular; rombi albăstrui, fără solzi; batracoizi străbătuți de-a curmezișul de o dungă galbenă care închipuie un tau grecesc; cârduri forfotitoare de guvizi mici, împestrițați cu pete cafenii; dipterodoni cu capul argintiu și cu coada galbenă; felurite soiuri de somoni; mugilomori zvelți, strălucind cu o lucire blândă, pe care Lacépède i-a închinat iubitei tovarășe a vieții sale; în sfârșit, un pește frumos, cavalerul-american, care, decorat cu toate ordinele și împodobit cu toate panglicile, umblă pe lângă țărmurile acestei mari națiuni unde panglicile și ordinele sunt atât de puțin prețuite.
Mai pot adăuga că, în timpul nopții, fosforescența apelor Golf-Streamului se lua la întrecere cu lumina noastră electrică, mai ales în timpul furtunilor care ne amenințau deseori.
La 8 mai ajunsesem lângă Capul Hatteras, în dreptul Carolinei de Nord. Acolo, Golf-Streamul are o lățime de șaptezeci și cinci de mile și o adâncime de două sute zece metri. Nautilus rătăcea încă la întâmplare. Nicio supraveghere pe bord. În asemenea împrejurări, evadarea noastră putea să izbutească! Într-adevăr, țărmurile locuite ne-ar fi înlesnit un refugiu. Marea era necontenit brăzdată de vapoarele care fac serviciul între New York sau Boston și Golful Mexic, ca și de micile goelete încărcate cu felurite mărfuri care opresc în mai toate punctele coastei americane. Puteam nădăjdui să fim culeși de vreun vas. S-ar fi putut încerca de aici foarte bine o evadare, deși țărmul era la vreo treizeci de mile depărtare.
Un lucru supărător însă împiedica cu desăvârșire planurile canadianului: vremea deosebit de rea. Ne apropiam de meleagurile unde furtunile sunt dese, de locurile în care însuși Golf-Streamul dă naștere trombelor și uraganelor. A te încumeta să străbați marea furioasă cu o luntre ușoară, însemna să mergi la pieire. Chiar Ned Land recunoștea asta. De aceea își stăpânea furia, dar îl rodea o mâhnire adâncă pe care numai fuga ar fi putut-o vindeca.
— Domnule, îmi spuse el în ziua aceea, trebuie să sfârșim odată! Vreau să lămuresc lucrurile. Nemo ăsta al dumneavoastră iar se depărtează de uscat și se urcă spre nord. Vă spun hotărât că mi-e de ajuns Polul Sud și că n-am de gând să-l urmez și la Polul Nord.
— Ce-i de făcut, Ned? Acum nu putem evada!
— V-am mai spus o dată: trebuie să vorbim cu căpitanul dumneavoastră. Nu i-ați spus nimic atunci când ne aflam în apele Franței. Am să-i vorbesc eu acum, fiindcă sunt aproape de țara mea. Când mă gândesc că peste câteva zile Nautilus va trece pe lângă Noua Scoție și că acolo, spre Terra Nova, se deschide un golf larg, și că în golf se varsă Saint Laurent, și că Saint Laurent este fluviul meu, fluviul Quebecului, orașul în care m-am născut, ei bine, când mă gândesc la toate astea mi se urcă sângele la cap și mă zbârlesc tot. Vă spun drept: mai bine mă arunc în mare decât să mai rămân aici! Nu mai pot!
Se vedea cât de colo că Ned Land ajunsese la capătul răbdării. Firea lui viguroasă nu se putea împăca defel cu închisoarea aceasta prelungită. Slăbea din zi în zi și se făcea tot mai morocănos. Îmi dădeam seama cât suferă, fiindcă și pe mine mă năpădise dorul. Doar se scurseseră aproape șapte luni de când nu mai aveam nicio știre de pe uscat. În afară de asta, sihăstria căpitanului Nemo, schimbarea felului său de a fi, mai ales după lupta cu calmarii, faptul că devenise din cale afară de tăcut mă făceau să văd lucrurile sub o altă înfățișare. Nu mai simțeam entuziasmul din primele zile. Ar fi trebuit să fiu un flamand, cum era Conseil, ca să mă împac cu asemenea situație, să trăiesc într-un mediu hărăzit cetaceilor și celorlalți locuitori ai mării. Cred că băiatul acesta cumsecade, dacă ar fi avut branhii în loc de plămâni, ar fi fost un pește de soi!
— Ei, ce ziceți, domnule? spuse Ned Land, văzând că nu-i răspund.
— Vrei să-l întreb pe căpitan ce are de gând în privința noastră?
— Da!
— Și asta cu toate că ne-a arătat el însuși destul de limpede…?
— Da! Vreau să fiu sigur pentru ultima dată. Vorbiți-i numai pentru mine, numai în numele meu, dacă vreți.
— Vezi, greutatea este că îl întâlnesc destul de rar. Mă ocolește.
— N-are a face! Tocmai pentru asta!
— Bine, am să-i vorbesc, Ned.
— Când? întrebă canadianul, stăruitor.
— Când am să-l întâlnesc.
— Domnule Aronnax, vreți să mă duc eu să-l caut?
— Nu, lasă-mă pe mine. Mâine…
— Astăzi, zise Ned Land.
— Fie. Am să-i vorbesc astăzi! îi făgăduii eu canadianului, care ar fi fost în stare să strice totul dacă l-aș fi lăsat să vorbească el însuși.
Am rămas singur. Mă hotărâsem să limpezesc situația chiar atunci, îmi place să nu las lucrurile de azi pe mâine.
M-am dus în camera mea. Alături, în cabina căpitanului, se auzeau pași. Nu voiam să pierd prilejul de a-l întâlni. Am bătut la ușă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou. Apoi am apăsat pe clanță și am intrat. Căpitanul, aplecat peste masa de lucru, nu mă auzise. Hotărât să nu plec fără să-l întreb ce are de gând să facă, m-am apropiat de el. Îl văzui ridicându-și deodată capul și încruntându-se. După ce mă privi o clipă, îmi spuse aproape răstit:
— Dumneavoastră, aici? Ce doriți?
— Să vă vorbesc, căpitane.
— Sunt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot să am și eu, ca dumneavoastră, libertatea de a rămâne nestingherit?
Primirea era puțin încurajatoare. Dar mă hotărâsem să duc lucrurile până la capăt.
— Domnule, i-am spus pe un ton rece, vreau să vă vorbesc despre ceva care nu suferă întârziere.
— Despre ce anume? Ați mai făcut vreo nouă descoperire? mă întrebă ironic. V-a destăinuit marea vreun secret pe care eu l-am scăpat din vedere?
Vedeam bine că nu ne vom înțelege. Dar înainte de a apuca să-i răspund, căpitanul Nemo îmi arătă un manuscris deschis și-mi spuse cu multă seriozitate:
— Domnule Aronnax, iată un manuscris redactat în mai multe limbi. Este rezultatul studiilor mele asupra mării și, dacă o vrea Dumnezeu, n-o să piară odată cu mine. E semnat cu adevăratul meu nume și întregit cu povestea vieții mele. Manuscrisul va fi închis într-un aparat care nu se poate cufunda. Ultimul om care va rămâne în viață din toți câți suntem pe bordul lui Nautilus va arunca aparatul în mare, lăsându-l în voia valurilor.
Adevăratul nume al căpitanului Nemo! Viața sa scrisă de el însuși! Taina îi va fi, așadar, dezvăluită? Dar în clipa aceea nu vedeam în cuvintele lui decât prilejul ca să deschid vorba despre ceea ce mă frământa.
— Domnule căpitan, îi spusei, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Roadele studiilor pe care le-ați făcut nu trebuie să se piardă. Dar mijlocul pe care-l întrebuințați mi se pare primitiv. Cine știe unde vor împinge vânturile aparatul și în ce mâini va cădea? N-ați putea găsi un mijloc mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre ai dumneavoastră n-ar putea să…?
— Niciodată, domnule! spuse cu tărie căpitanul, întrerupându-mă.
— Eu și tovarășii mei am fi gata să păstrăm manuscrisul în taină, iar dacă ne-ați reda libertatea…
— Libertatea! făcu căpitanul Nemo, ridicându-se.
— Da, și chiar despre asta venisem să vă vorbesc. Suntem de șapte luni pe bord. Vă întreb astăzi, în numele tovarășilor mei și în numele meu, dacă aveți de gând să ne rețineți aici pentru totdeauna.
— Domnule Aronnax, răspunse căpitanul, vă voi spune și astăzi ce v-am spus acum șapte luni: cine intră în Nautilus nu trebuie să-l mai părăsească!
— Ne supuneți unei adevărate robii!
— Numiți-o cum vă place.
— Dar pretutindeni sclavul are dreptul să-și răscumpere libertatea! Și oricare ar fi mijloacele de scăpare, el le găsește bune!
— Dreptul acesta îl aveți și dumneavoastră. M-am gândit eu vreodată să vă leg printr-un jurământ?
Căpitanul mă privi încrucișându-și brațele.
— Domnule, îi spusei, ne-ar fi foarte neplăcut să mai deschidem vorba despre asta. Dar fiindcă am început, să mergem până la capăt. Vă repet că nu este vorba numai de mine. Pentru mine, studiul este un ajutor, o plăcere, o obișnuință, o patimă care mă poate face să uit de toate. Ca și dumneavoastră, mi-ar plăcea să trăiesc retras, neștiut de nimeni, cu o oarecare speranță de-a lăsa într-o zi viitorului roadele muncii mele, într-un aparat îndoielnic, încredințat valurilor și vânturilor. Într-un cuvânt, pot să vă înțeleg, să vă admir și să vă urmez cu plăcere în unele privințe; dar mai sunt și alte aspecte care îmi arată viața dumneavoastră înconjurată de taine și de complicații, despre care doar eu și tovarășii mei nu știm nimic. Chiar atunci când ne-au mișcat durerile dumneavoastră sau când ați dat dovadă de înțelepciune adâncă și de curaj, a trebuit totdeauna să închidem în noi până și cele mai neînsemnate semne ale simpatiei pe care o naște priveliștea a tot ce e frumos și bun, fie că-l face un prieten sau un dușman. Simțământul că suntem străini de tot ce vă privește face ca situația noastră să fie de nesuferit, de neîndurat chiar pentru mine, dar mai cu seamă pentru canadian. Orice om, numai prin faptul că este om, merită să fie luat în seamă. V-ați întrebat vreodată ce gânduri de răzbunare poate nutri o fire ca a lui Ned Land din dorința de libertate și din ură împotriva sclaviei? V-ați gândit vreodată ce poate el gândi, îndrăzni, încerca?
Tăcui. Căpitanul Nemo se ridică:
— Ned Land n-are decât să gândească, să îndrăznească și să încerce tot ce vrea. Ce-mi pasă mie? Nu l-am adus eu aici. Nu-l țin pe bord pentru plăcerea mea! Cât despre dumneavoastră, domnule Aronnax, cred că sunteți dintre cei care pot înțelege tot, chiar și tăcerea. Nu mai am nimic să vă spun. Aș dori să fie ultima dată când mai vorbim despre lucrul acesta, fiindcă a doua oară nici n-aș putea măcar să vă ascult.
Am plecat. Din ziua aceea, relațiile noastre se înăspriră foarte mult. Povestii tovarășilor mei convorbirea avută cu căpitanul.
— Acum știm, spuse Ned, că nu trebuie să ne așteptăm la nimic din partea lui. Nautilus se apropie de Long Island. Vom fugi, oricum va fi vremea.
Dar cerul devenea din ce în ce mai amenințător. Toate semnele arătau apropierea unui uragan. Aerul se făcuse albicios ca laptele. În zare, în locul buchetelor desfăcute de nori cirus, se iveau straturile nimbo-cumuluși. Mai jos, alergau învălmășindu-se alți nori. Marea creștea și se umfla în vârtejuri lungi. Păsările, în afară de satanicli, prietenii furtunilor, dispăruseră. Barometrul coborâse mult, arătând grozava tensiune a vaporilor din aer. Amestecul din stormglass se descompunea sub influența electricității din atmosferă. Lupta dintre elemente era aproape.
Furtuna izbucni în ziua de 18 mai, tocmai când Nautilus plutea pe lângă Long Island, la câteva mile de trecătorile New York-ului. Mi-ar fi lesne să descriu uraganul, pentru că, în loc să se adăpostească în adâncuri, căpitanul Nemo, nu știu de ce, a voit să înfrunte vijelia la suprafața apei.
Vântul sufla dinspre sud-vest, la început cu o tărie de cincisprezece metri pe secundă, apoi, spre ora trei după-amiază, cu douăzeci și cinci de metri. Aceasta e tăria obișnuită a furtunilor.
Căpitanul Nemo stătea neclintit pe punte, bătut de furia vântului. Se legase cu o frânghie pe după mijloc, ca să nu fie luat de valurile uriașe care măturau puntea. M-am urcat și eu, legându-mă la fel și admirând în aceeași măsură furtuna și omul acesta fără seamăn care o înfrunta. Nori mari și destrămați măturau valurile mării dezlănțuite. Încrețiturile care de obicei se formează în golul dintre valuri nu se mai vedeau. Cât puteai cuprinde cu ochii, se înălțau talazuri întunecate, a căror creastă nu se mai spărgea, atâta era de compactă. Înălțimea lor creștea necontenit. Uriașele talazuri se frământau, în timp ce Nautilus, culcat când pe o parte, când pe alta, sau ridicat în picioare ca un catarg, se clătina și sălta îngrozitor. Pe la ora cinci căzu o ploaie torențială; ea însă nu domoli nici vântul și nici marea. Uraganul se dezlănțui cu o viteză de patruzeci și cinci de metri pe secundă, adică cu aproape patruzeci de leghe pe oră. La tăria aceasta el dărâmă casele, aruncă țiglele de pe acoperișuri, înfigându-le în uși, rupe zăbrelele de fier și clintește din loc tunurile de douăzeci și patru. Și totuși, în mijlocul vijeliei, Nautilus îndreptățea cuvintele unui constructor savant: „Nu există vas bine construit pe care să-l poată înfrânge marea!” Era mai tare decât o stâncă, pe care valurile ar fi sfărâmat-o, era un fus de oțel ascultător și ușor de mânuit, fără pânze și fără catarg, căruia nu-i păsa de furia furtunii.
Priveam cu atenție valurile dezlănțuite. Unele ajungeau până la cincisprezece metri înălțime și de la o sută cincizeci la o sută șaptezeci și cinci de metri lungime, iar viteza cu care înaintau, pe jumătate cât a vântului, era de cincisprezece metri pe secundă. Volumul și puterea le creșteau cu cât apele erau mai adânci. Am înțeles atunci rostul valurilor care închid în sânul lor aerul, purtându-l astfel până în adâncuri și ducând acolo viața, odată cu oxigenul. Cea mai mare presiune a lor, calculată, se poate ridica până la trei mii de kilograme pe un picior pătrat din suprafața pe care o bat. Erau valuri ca acelea care în Hebride au deplasat un bloc greu de 84 mii de livre, sau care în furtuna de la 23 decembrie 1864 au dărâmat o parte din orașul Jeddo din Japonia, înaintând cu 700 km pe oră și sfărâmându-se în aceeași zi de coastele Americii.
Odată cu noaptea, spori și puterea furtunii. Barometrul, ca în 1860 la Réunion, în timpul unui ciclon, coborî la 710 milimetri. Pe când se înnopta, am văzut trecând la orizont o navă mare, luptând din greu cu furtuna. Stătea la capă, cu aburi puțini, ca să-și țină prora în val. Trebuie să fi fost unul din vapoarele liniilor de la New York la Liverpool sau la Le Havre. Curând se pierdu în întuneric.
Pe la zece seara, cerul părea de foc; fulgere puternice brăzdau zarea. Îmi întorceam fața, orbit de strălucirea lor, în timp ce căpitanul Nemo le privea de parcă ar fi vrut să se pătrundă de sufletul furtunii. Un huruit înfricoșător umplea cerul, huruit în care se amestecau urletele valurilor ce se prăbușeau, mugetele vântului și bubuiturile tunetelor. Vântul se muta de colo-colo, iar uraganul, pornit din răsărit, se întorcea trecând prin nord, vest și sud, în direcția inversă față de furtunile învârtitoare din Emisfera Australă.
Golf-Streamul își îndreptățea cu prisosință numele de rege al furtunilor! El doar este acela care, din pricina deosebirii de temperatură a păturilor de aer de deasupra curenților săi, dă naștere cicloanelor înspăimântătoare.
După ploaie începu să se reverse focul. Picăturile de apă se prefăceau în mănunchiuri de scântei. Ai fi zis că, dorind o moarte vrednică de el, căpitanul Nemo căuta să fie trăsnit. Zvârlit cu putere de un val, Nautilus își înălță în aer pintenul de oțel, ca pe tija unui paratrăsnet, din care am văzut cum scăpărau nenumărate scântei. Zdrobit de oboseală și sleit de puteri, m-am târât spre panou. L-am deschis și am coborât în salon. Furtuna atinsese atunci furia ei cea mai mare. În interiorul lui Nautilus era cu neputință de stat în picioare. Pe la miezul nopții coborî și căpitanul Nemo. Am auzit rezervoarele umplându-se încetul cu încetul, apoi Nautilus se cufundă sub valuri.
Prin geamul salonului se vedeau pești mari, înspăimântați, trecând ca niște năluci prin apele de foc. Câțiva au fost trăsniți sub ochii mei! Nautilus cobora întruna. Crezusem că la o adâncime de cincisprezece metri își va regăsi liniștea. Dar straturile superioare erau tulburate prea puternic. A trebuit să ne coborâm la cincizeci de metri în măruntaiele mării.
Ce liniște, ce tăcere, ce nemișcare în aceste adâncuri! Cine ar fi crezut că o furtună groaznică se dezlănțuise atunci la suprafața oceanului?