O nouă propunere a căpitanului Nemo
La 28 ianuarie, spre amiază, ieșind la suprafața apei, la 9°4' latitudine nordică, Nautilus se găsi în apropierea unui țărm aflat la opt mile înspre vest. Am zărit mai întâi o îngrămădire de munți, înalți de aproape două mii de picioare, cu forme foarte neregulate. După determinarea locului, m-am coborât în salon și, cercetând harta, mi-am dat seama că ne aflam în fața insulei Ceylon, această perlă ce pare că atârnă la urechea Peninsulei indiene.
Căutând în bibliotecă vreo carte despre Ceylon, una din cele mai roditoare insule de pe glob, am dat de un volum scris de H. C. Sirr esq. și având titlul: „Ceylon and the Cingalese”. Reîntors în salon, mi-am notat mai întâi poziția geografică a insulei, căreia cei din antichitate îi dăduseră atâtea nume. Ea se întindea între 5°55' și 9°49' latitudine nordică și între 79°42' și 82°4' longitudine estică de la meridianul Greenwich; avea o lungime de două sute șaptezeci și cinci de mile, o lățime maximă de o sută cincizeci de mile, o circumferință de nouă sute de mile și o suprafață de douăzeci și patru de mii patru sute patruzeci și opt de mile pătrate, adică puțin mai mică decât a Irlandei.
Tocmai atunci intră în salon căpitanul Nemo urmat de secundul său. După ce privi harta, căpitanul se întoarse spre mine.
— Insula Ceylon, spuse el, e un loc vestit pentru pescuitul perlelor. V-ar plăcea, domnule Aronnax, să vizitați una din pescăriile ei?
— Firește, domnule căpitan.
— Bine. Asta-i foarte ușor. Numai că, dacă vom vedea pescăriile, în schimb nu vom vedea pescarii. Exploatarea anuală încă n-a început. Dar n-are a face. Voi îndrepta vasul spre Golful Manaar, unde vom ajunge în timpul nopții.
Căpitanul Nemo spuse câteva cuvinte ofițerului secund, care ieși îndată. Nautilus începu să se scufunde și curând manometrul indică o adâncime de treizeci de picioare.
Cu harta în față căutai Golful Manaar. L-am găsit pe paralela a noua, pe coasta de nord-vest a Ceylonului, format dintr-o prelungire a micii insule Manaar. Pentru ca să ajungem acolo, trebuia să navigăm de-a lungul întregii coaste apusene a Ceylonului.
— Domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, se pescuiesc perle în Golful Bengal, în Marea Indiilor, în mările Chinei și Japoniei, în mările din sudul Americii, în Golful Panama, în Golful Californiei; dar nicăieri nu se obțin rezultate mai frumoase decât în Ceylon. Noi am sosit cam devreme, fără îndoială. Pescarii se adună abia în luna martie în Golful Manaar. Aici, timp de treizeci de zile, trei sute de corăbii de-ale lor se îndeletnicesc cu exploatarea fructuoasă a comorilor mării. Pe fiecare corabie sunt câte zece vâslași și zece pescuitori. Aceștia, împărțiți în două grupuri, se scufundă rând pe rând până la doisprezece metri adâncime, cu ajutorul unor pietroaie pe care le țin între picioare. Pietroaiele sunt legate de corăbii cu niște funii.
— Va să zică se mai folosesc și acum mijloace atât de rudimentare?
— Da, cu toate că pescăriile acestea aparțin celui mai harnic popor de pe glob, englezilor, cărora le-au fost cedate încă din 1802, prin tratatul de la Amiens.
— Mi se pare totuși că haina de scafandru pe care o întrebuințați și dumneavoastră ar fi de mare folos în munca asta.
— Desigur, pentru că bieții pescuitori nu pot rămâne mult timp sub apă. Descriindu-și călătoria făcută în Ceylon, englezul Perceval vorbește despre un cafru care a stat cinci minute fără să se urce la suprafață, dar faptul mi se pare cam îndoielnic. Știu că unii scufundători pot sta în apă până la cincizeci și șapte de secunde, iar cei mai destoinici – și ei sunt destui de rari – pot rămâne până la optzeci și șapte de secunde. Când acești nefericiți revin la suprafață, din nas și din urechi li se scurge apă amestecată cu sânge. Cred că în medie un pescuitor poate sta sub apă treizeci de secunde, în care timp se zorește să strângă într-o mică plasă cât mai multe scoici perlifere. De obicei însă scufundătorii nu trăiesc mult; vederea le slăbește, ochii li se acoperă de ulcerații; pe trup le apar plăgi și de multe ori chiar pier loviți de apoplexie în fundul mării!
— Da, am spus, este o meserie nenorocită, care nu servește decât unor toane ale modei! Dar ați putea să-mi spuneți cam câte scoici poate să strângă într-o zi o corabie?
— Între patruzeci și cincizeci de mii de bucăți. Se spune chiar că în 1814 guvernul englez a tocmit scufundători să pescuiască pentru el; în douăzeci de zile au fost culese șaptezeci și șase de milioane de scoici.
— Dar cel puțin pescuitorii sunt de ajuns de bine plătiți? am întrebat.
— Abia dacă primesc ceva, domnule profesor. La Panama ei câștigă doar un dolar pe săptămână. De obicei li se dă un gologan pentru scoicile care au perle, dar îți dai seama câte adună ei fără perle!
— Un gologan pentru acești nefericiți care își îmbogățesc stăpânii! Ce mârșăvie!
— Așadar, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, o să vizitați împreună cu tovarășii dumneavoastră bancul de scoici de la Manaar și, dacă din întâmplare vom întâlni vreun pescar mai grăbit, îl veți vedea cum lucrează.
— Ne-am înțeles, căpitane.
— Dar ia spuneți, domnule Aronnax, vă temeți cumva de rechini?
— De rechini? întrebai eu, încurcat, întrebarea mi se păru fără rost.
— De rechini, repetă căpitanul Nemo.
— Mărturisesc, domnule căpitan, că nu sunt încă obișnuit cu soiul acesta de pești.
— Noi ne-am deprins cu ei și cu timpul o să vă deprindeți și dumneavoastră. Dealtfel, vom fi înarmați și, în drum, poate că vom putea vâna vreunul. E o vânătoare interesantă. Așadar, ne vedem mâine în zori, domnule profesor.
Spusese acestea ca și cum ar fi fost vorba de-o mică plimbare, apoi ieși din salon.
Dacă ați fi poftiți la o vânătoare de urși în munții Elveției, ați zice: „Foarte bine, mâine mergem la vânătoare de urși!” Dacă ați fi poftiți la o vânătoare de lei în câmpiile din Atlas sau de tigri în jungla indiană, ați zice: „Aha, vom vâna lei și tigri!”. Dar dacă ați fi invitați să vânați rechini sub apă, poate că v-ați mai gândi înainte de a accepta.
Mi-am trecut mâna peste fruntea îmbrobonită de o sudoare rece.
„Ia să mă gândesc puțin, îmi spusei eu. Ca să vânezi vidre prin pădurile submarine, cum am făcut noi în insula Crespo, mai merge. Dar să cutreieri fundul mărilor când ești sigur că ai să întâlnești rechini, asta mi se pare că e cu totul altceva! Știu că în unele ținuturi, mai ales în insulele Andamane, negrii nu șovăie să atace rechinul cu un pumnal într-o mână și cu un laț în cealaltă; mai știu însă că mulți dintre cei care înfruntă fiarele acestea primejdioase nu se mai întorc vii. Dealtfel, nici nu sunt negru, și chiar dacă aș fi, tot aș avea motive să șovăi.”
Și iată-mă numai cu gândul la rechini, la fălcile lor înarmate cu multe șiruri de dinți, în stare să taie un om în două. Începusem să și simt că mă dor șalele. Apoi nu-mi plăcea nici felul în care căpitanul îmi făcuse invitația asta blestemată. Parcă ar fi fost vorba să mergem într-un huceag să urmărim vreo biată vulpe. „Nu-i nimic, mi-am zis, Conseil n-o să meargă nici în ruptul capului și asta mă va scuti să-l însoțesc pe căpitan”. În înțelepciunea lui Ned Land, trebuie să mărturisesc că nu prea aveam încredere. O primejdie, oricât de mare ar fi fost ea, însemna totdeauna un îndemn pentru firea lui războinică.
Am vrut să citesc mai departe cartea lui Sirr, dar n-am făcut decât să o răsfoiesc cu gândul în altă parte. Printre rânduri vedeam deschizându-se fălci fioroase.
Tocmai atunci intrară Conseil și canadianul, liniștiți, ba chiar voioși, neavând habar de ce-i așteaptă.
— Pe cinstea mea, domnule, îmi zise Ned Land, căpitanul Nemo al dumneavoastră – lua-l-ar dracu'! – ne-a făcut adineauri o propunere foarte plăcută.
— A! Va să zică știți?
— Dacă nu-i cu supărare, răspunse Conseil, comandantul lui Nautilus ne-a invitat să vizităm mâine, în tovărășia dumneavoastră, pescăriile minunate din Ceylon. Ne-a vorbit foarte politicos, ca un adevărat gentleman.
— Afară de asta nu v-a mai spus nimic?
— Nimic altceva, spuse canadianul, decât că și dumneavoastră știți despre plimbarea asta.
— Și nu v-a spus nimic despre…?
— Nu, nimic, domnule naturalist. O să mergeți cu noi, nu-i așa?
— Eu… firește! Văd că ești încântat de asta, meștere Land.
— Da, fiindcă trebuie să fie ceva neobișnuit!
— Și poate chiar primejdios! am adăugat eu, cu subînțelesuri.
— Cum poate fi primejdioasă o simplă plimbare pe un banc de scoici? se miră Ned Land.
Desigur, căpitanul Nemo socotise că e mai înțelept să nu le pomenească nimic despre rechini tovarășilor mei. Eu îi priveam cu ochii împăienjeniți, de parcă i-aș fi și văzut sfârtecați. Ar fi trebuit oare să-i înștiințez? Desigur, numai că nu prea știam cum să încep.
— Domnul n-ar dori, spuse Conseil, să ne dea câteva amănunte despre pescuitul perlelor?
— Chiar despre pescuit, am întrebat, sau despre întâmplările care…?
— Despre pescuit, răspunse canadianul. Înainte de a-l vedea la fața locului, e bine să-l cunoaștem.
— Atunci stați jos, prieteni, și am să vă spun tot ce-am aflat acum de la englezul Sirr.
Ned și Conseil se așezară pe un divan și prima întrebare mi-a pus-o canadianul:
— Ce e perla, domnule?
— Dragă Ned, i-am răspuns, perla sau mărgăritarul este pentru poet o lacrimă a mării; pentru orientali e o picătură de rouă solidificată; pentru femei, un juvaer de formă lunguiață, cu strălucire sticloasă, făcut dintr-o materie sidefie, pe care ele îl poartă la deget, la gât sau la urechi; pentru chimist, este un amestec de fosfat și carbonat de calciu cu puțină gelatină, iar pentru naturalist este o simplă secreție bolnăvicioasă a organului care produce sideful la unele bivalve.
— Încrengătura moluștelor, spuse Conseil, clasa acefalelor, ordinul testaceelor.
— Întocmai, învățatul meu Conseil. Ei bine, dintre aceste testacee, urechea-de-mare irizată, melcii turbo, tridacnele, pinele-de-mare, într-un cuvânt toate cele care secretă sidef, adică acea substanță albastră, albăstruie, violetă sau albă care căptușește interiorul valvelor, pot produce perle.
— Și midiile? întrebă canadianul.
— Da! Midiile din unele râuri ale Scoției, ale Țării Galilor, ale Irlandei, ale Saxoniei, ale Boemiei și ale Franței.
— Bun! De-acum încolo o să fiu atent, răspunse canadianul.
— Dar, am continuat eu, dintre toate moluștele, aceea care mai ales produce perla este scoica perliferă numită „meleagrina margaritifera”. Perla nu-i decât o concrețiune, o îngroșare a sidefului, în formă rotundă. Ea poate fi sau lipită de peretele scoicii, sau încrustată în cutele animalului. Atunci când stă pe scoică, perla se lipește de ea; când crește în carne, e liberă. Totdeauna are însă drept centru un corp mic și tare, fie un ovul steril, fie un fir de nisip, împrejurul căruia se depune sideful timp de câțiva ani, treptat, în straturi subțiri și concentrice.
— Se pot găsi mai multe perle într-o singură scoică? întrebă Conseil.
— Da, băiete. Unele scoici, numite „pintadine”, par niște adevărate cutiuțe cu perle. Am auzit un lucru de care, e drept, mă cam îndoiesc că ar fi adevărat, totuși am să vi-l spun: se zice că într-o scoică din acestea s-au găsit nu mai puțin de o sută cincizeci de rechini.
— O sută cincizeci de rechini? strigă Ned Land.
— Am zis rechini?! mă mirai eu. Vreau să zic o sută cincizeci de perle. Rechinii n-au ce căuta aici.
— Firește. Domnul e atât de bun să ne spună prin ce mijloace se scot perlele?
— Sunt mai multe metode, și adesea, când perlele sunt lipite de valve, pescuitorii le smulg cu cleștele. De obicei, însă, scoicile sunt întinse pe rogojini la malul apei. Ele mor astfel în aer liber și după zece zile sunt de ajuns de putrezite. Atunci sunt cufundate în rezervoare cu apă de mare, pe urmă sunt deschise și spălate. Abia acum începe adevărata muncă. Se scot mai întâi plăcile de sidef, cunoscute în negoț sub numele de sidef curat argintiu, bastard alb și bastard negru, care se vând în lăzi de câte o sută douăzeci și cinci și o sută cincizeci de kilograme. Apoi se scoate parenchimul scoicii, se fierbe și se trece prin sită, ca să nu se piardă nici cele mai mici perle.
— Perlele sunt prețuite după mărimea lor? mă întrebă Conseil.
— Nu numai după mărime, i-am răspuns, ci și după formă, după „apele” pe care le fac, adică după culoare, și după „orientul” lor, adică după strălucirea schimbătoare și pestriță care ne încântă ochiul. Cele mai frumoase dintre ele sunt numite perle-virgine sau parangone. Ele cresc libere în carnea moluștei, sunt albe, cel mai adesea opace, dar câteodată au o transparență opalină. De cele mai multe ori sunt rotunde sau în formă de pară. Cele rotunde se fac brățări, cele în formă de pară, pandantive. Fiind cele mai prețioase, se vând cu bucata. Celelalte perle cresc lipite de valvele scoicii și, fiind mai neregulate, se vând la greutate; în sfârșit, cele mai puțin prețioase sunt perlele mici, cunoscute sub numele de semințe. Ele se vând cu măsura și sunt folosite mai ales la broderiile de pe odăjdiile bisericești.
— Trebuie să fie o muncă anevoioasă și de durată să alegi perlele după mărime, spuse canadianul.
— Nu, prietene. Munca asta se face cu ajutorul a unsprezece site găurite după nevoie. Perlele care rămân în sitele cu 20 până la 80 de găuri sunt perle de cea mai mare valoare. Cele care rămân în sitele cu 100 până la 800 de găuri sunt de calitatea a doua. Iar cele pentru care sunt folosite sitele cu 900 până la 1000 de găuri sunt numite semințe.
— E un mijloc ingenios, spuse Conseil, și văd că împărțirea și clasificarea perlelor se face în mod mecanic. Domnul ar putea să ne spună ce câștig aduce exploatarea bancurilor de scoici cu perle?
— Dacă ne luăm după ce spune Sirr, pescăriile din Ceylon sunt arendate în fiecare an cu suma de 3 milioane de rechini.
— De franci, vreți să spuneți.
— Da, de franci, trei milioane de franci. Dar cred că pescăriile astea nu mai aduc aceleași venituri ca altădată. La fel se întâmplă și cu pescăriile americane care, pe vremea lui Carol Quintul, aduceau 4 milioane de franci, iar acum câștigul e redus la două treimi. Tot în tot, venitul general adus de exploatarea perlelor poate fi evaluat la 9 milioane de franci.
— Există cumva și perle celebre care au fost cotate la un preț foarte ridicat? întrebă Conseil.
— Da, băiete, se zice că Cezar a dăruit Servilliei o perlă în valoare de 120 000 de franci în moneda noastră.
— Am auzit chiar că una din cucoanele din antichitate bea oțet în care punea perle, vorbi canadianul.
— Cleopatra, răspunse Conseil.
— Trebuie să fi fost destul de rău la gust! se scutură Ned.
— Oribil, prietene Land, răspunse Conseil, dar un păhărel cu oțet care costă un milion cinci sute de mii de franci, frumos preț!
— Îmi pare rău că nu m-am însurat cu cucoana asta, spuse canadianul, mișcându-și brațul într-un fel deloc liniștitor.
— Cleopatra soția lui Ned Land! exclamă Conseil.
— Era să mă însor cu adevărat și nu e vina mea dacă nu s-a făcut, răspunse serios canadianul, i-am cumpărat chiar un șirag de perle lui Kat Tender – logodnica mea – care de fapt s-a măritat cu un altul. Ei bine, șiragul de perle nu m-a costat mai mult de un dolar și jumătate și cu toate astea – domnul profesor poate să mă creadă – perlele acelea n-ar fi trecut prin sita cu 20 de găuri.
— Dragul meu Ned, îi răspunsei râzând, erau perle artificiale, simple boabe de sticlă unse în interior cu esență de Orient.
— Trebuie să coste mult esența asta de Orient!
— Aproape nimic! Nu e altceva decât substanța argintie de pe solzii obletelui, strânsă în apă și păstrată în amoniac. N-are nicio valoare.
— Poate de asta s-a măritat Kat cu un altul, filosofă Ned Land cu glas tare.
— Dar ca să ne întoarcem la perlele de mare valoare, am spus eu, nu cred ca un rege să fi avut una mai valoroasă decât aceea a căpitanului Nemo.
— Asta, arătă Conseil spre vitrina în care era închisă minunata bijuterie.
— Cu siguranță că nu mă înșel dacă afirm că are o valoare de 2 milioane de…
— Franci, spuse iute Conseil.
— Da, două milioane de franci, și pe căpitan nu l-a costat decât oboseala de a o culege.
— Cine știe, strigă Ned Land, poate că mâine, în plimbarea noastră, o să găsim una la fel.
— Ei și? spuse Conseil.
— Cum, ei și?
— La ce ne-ar servi 2 milioane pe Nautilus?
— Pe Nautilus nu, dar poate… În altă parte! îi întoarse Ned vorba.
— În altă parte! oftă Conseil.
— Într-adevăr, am spus eu, meșterul Land are dreptate. Dacă am aduce cu noi în Europa sau în America o perlă de câteva milioane, acest fapt ar întări și adeveri spusele noastre cu privire la călătoria pe sub mări.
— Așa cred și eu, încuviință Ned Land.
— Este primejdios pescuitul perlelor? întrebă Conseil, care se întorcea mereu la partea practică a lucrurilor.
— Deloc, am răspuns eu repede, mai cu seamă dacă se iau oarecari măsuri de prevedere.
— Ce primejdii pot fi în meseria asta? făcu Ned Land. Doar să înghiți câteva guri de apă de mare…
— Chiar așa, Ned. Dar ia spune, l-am întrebat eu, încercând să imit tonul nepăsător al căpitanului Nemo, îți este cumva teamă de rechini, bravul meu Ned?
— Mie, se miră canadianul, mie, care sunt de meserie vânător cu cangea? Nici nu-mi pasă de ei!
— Nu e vorba să-i pescuiești cu cârligul și să-i urci pe bordul unui vas, unde să le tai coada cu toporul, să le deschizi pântecele, să le scoți inima și să o arunci în mare.
— Atunci e vorba să…?
— Sigur că da.
— În apă?
— În apă.
— Pe legea mea! Cu o cange bună n-am de ce mă teme. Știți, domnule, rechinii ăștia sunt animale făcute cam fără socoteală. Ca să te poată înșfăca, trebuie mai întâi să se întoarcă pe burtă și în timpul ăsta…
Ned Land spunea „înșfăca” în așa fel, încât te treceau fiori auzindu-l.
— Dar tu, Conseil, ce crezi despre rechini?
— Eu, zise Conseil, voi fi sincer cu domnul.
„Semn bun!”, mi-am spus.
— Dacă domnul înfruntă rechinii, urmă Conseil, nu văd de ce nu i-am înfrunta împreună?