Capitolul XXII

Ultimele cuvinte ale căpitanului Nemo

Obloanele se închiseră acoperind această priveliște înspăimântătoare, dar salonul rămase cufundat în întuneric. Peste tot, înăuntrul lui Nautilus, domnea bezna și tăcerea. Pluteam la o sută de picioare adâncime, cu o viteză amețitoare. Ne îndepărtam de locurile acelea pline de jale. Încotro? Spre nord sau spre sud? Încotro fugea omul acesta, după groaznica lui răzbunare?

Mă întorsesem în camera mea, unde Ned și Conseil mă așteptau tăcuți. Simțeam o groază de neînvins pentru căpitanul Nemo. Oricât ar fi suferit el din pricina oamenilor, n-avea dreptul să pedepsească astfel; iar pe mine mă făcuse, dacă nu părtaș, cel puțin martor al răzbunării sale! Era prea mult!

Pe la unsprezece se aprinse lumina electrică. Am trecut în salon. Era pustiu. Cercetai instrumentele. Nautilus gonea spre nord cu o viteză de douăzeci și cinci de mile pe oră, când deasupra valurilor, când la treizeci de picioare sub apă. Harta îmi arătă că treceam prin dreptul intrării în Marea Mânecii și ne îndreptam spre mările boreale cu o viteză nemaipomenită.

Abia puteam zări țâșnind de lângă noi rechini cu botul lung, rechini-ciocan, câini de mare care trăiesc în apele acestea, vulturi uriași de mare, cârduri de cai de mare asemănători calului de la jocul de șah, țipari care se agitau ca rachetele unui foc de artificii, armate de crabi care țâșneau oblic în apă încrucișându-și cleștii sub carapace, în sfârșit turme de marsuini care se luau la întrecere cu Nautilus. Dar nu era momentul potrivit să-i studiez și să-i clasez. În ziua aceea am mai parcurs două sute de leghe din Atlantic. Odată cu venirea serii, marea rămase învăluită în umbră, până ce răsări luna.

M-am reîntors în camera mea. N-am putut dormi. Mă chinuiau visuri groaznice. Priveliștea scufundării cuirasatului îmi stăruia mereu în minte.

Cine ar putea spune până unde ne-a dus de atunci Nautilus prin cețurile Atlanticului de Nord? Gonea mereu cu aceeași viteză amețitoare. Trecuse pe la Spitzberg, pe lângă Noua Zemlie? Străbătuse mări neștiute, Marea Albă, Marea Kara, Golful Obi, arhipelagul Liarov și țărmurile necunoscute ale coastei asiatice? N-aș putea spune. Nu știu nici cât timp a ținut drumul acela. Ceasurile fuseseră oprite pe bord. Mi se părea că ziua și noaptea nu mai urmează una după alta cu regularitate, așa cum se întâmplă în ținuturile polare. Mă simțeam târât într-o lume ciudată, parcă ieșită din închipuirile bolnăvicioase ale lui Edgar Poe. În fiecare clipă mă așteptam să văd, așa cum văzuse vestitul Gordon Pym, „…acel chip omenesc acoperit de văluri, mai uriaș decât al oricărui alt locuitor de pe pământ, culcat peste cascada care oprește intrarea la pol!”

Socotesc – deși poate mă înșel – că goana aceasta a lui Nautilus a ținut cincisprezece sau douăzeci de zile, și nu știu cât ar mai fi durat încă dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea care i-a pus capăt. Din ziua răzbunării sale nu l-am mai văzut pe căpitanul Nemo și nici pe ajutorul său. Și oamenii echipajului parcă dispăruseră fără urme. Nautilus călătorea pe sub apă aproape tot timpul. Când ieșea la suprafață ca să-și împrospăteze aerul, panoul se deschidea și se închidea automat. Niciun punct nu mai era indicat pe hartă. Nu mai știam unde ne aflăm.

Canadianul, care își pierduse orice nădejde și ajunsese la capătul răbdării, nu se mai arăta nici el. Conseil nu putea scoate o vorbă de la el și se temea ca nu cumva Ned, ieșindu-și din minți sub stăpânirea unui dor cumplit de casă, să se sinucidă; de aceea îl supraveghea clipă de clipă cu un devotament nemărginit. E lesne de înțeles că în asemenea împrejurări situația era de neîndurat. Într-o dimineață – n-aș putea spune a cărei zile – căzusem într-un fel de amorțeală nesănătoasă și obositoare. Când m-am trezit, l-am văzut pe Ned Land aplecându-se spre mine și spunându-mi cu voce scăzută:

— O să fugim!

M-am ridicat în capul oaselor.

— O să fugim? Când? îl întrebai eu.

— La noapte. Pe bord se pare că nu mai este nicio pază. Ai zice că pe bord domnește încremenirea. Veți fi gata, domnule?

— Da. Unde ne aflăm?

— În preajma unui țărm pe care l-am zărit azi-dimineață prin ceață, la douăzeci de mile spre est.

— Ce țărm e acela?

— Nu știu, dar, oricare ar fi, ne vom adăposti acolo.

— Da, Ned! Fugim la noapte, chiar de-ar fi să ne înghită marea.

— Marea e agitată, vântul puternic, dar douăzeci de mile în luntrea lui Nautilus nu mă sperie. Am dus în ea, fără să știe nimeni, niscaiva merinde și apă de băut.

— Voi merge cu tine.

— Dealtfel, dacă sunt prins, am să mă apăr chiar de-ar fi să mor.

— Vom muri împreună, prietene Land.

Eram pe deplin hotărât. Canadianul plecă. M-am dus pe punte, unde abia m-am putut ține pe picioare din pricina valurilor puternice. Cerul arăta că va fi furtună, dar trebuia să fugim, fiindcă undeva, prin cețurile dese, se afla un țărm. Nu trebuia să pierdem nicio zi, nicio oră.

M-am întors în salon, temându-mă și dorind totodată să-l întâlnesc pe căpitanul Nemo, voind și nevoind să dau ochii cu el. Ce i-aș fi spus? Puteam să-i ascund groaza pe care mi-o insufla? Nu! Mai bine să nu-l întâlnesc! Mai bine să-l uit! Și totuși…

Ce lungă a fost ziua aceea, cea din urmă pe care o petreceam pe bordul lui Nautilus! Am rămas singur. Ned Land și Conseil mă ocoleau, temându-se să nu ne dăm de gol. Pe la șase am mâncat, cu toate că nu-mi era foame. M-am silit să mănânc ca să-mi păstrez puterile. La șase și jumătate Ned intră în cameră și-mi spuse:

— Nu ne vom mai vedea până la plecare. Pe la zece, luna încă nu va fi pe cer, așa că plecăm pe întuneric. Veniți la luntre. Conseil și cu mine vă așteptăm acolo.

Canadianul ieși înainte de a-i fi putut răspunde.

Voiam să aflu direcția lui Nautilus. M-am dus în salon. Înaintam spre nord-nord-est cu o iuțeală înspăimântătoare, la cincizeci de metri adâncime.

Aruncai o ultimă privire minunățiilor naturii, comorilor artistice îngrămădite în muzeu, colecției aceleia fără seamăn, sortită să piară într-o zi în fundul mărilor, împreună cu cel care o adunase. Voiam să-mi întipăresc în minte o imagine vie și de neuitat. Am rămas astfel o oră, scăldat de undele plafonului luminos, uitându-mă la bogățiile care străluceau în vitrine. Apoi m-am întors în camera mea.

Acolo m-am îmbrăcat cu haine groase de mare și mi-am adunat cu grijă însemnările, ca să le iau cu mine. Inima îmi bătea cu putere. Nu-i puteam stăpâni zvâcnirile. Desigur că tulburarea m-ar fi trădat față de căpitan.

Oare ce făcea el în clipa aceea? Am ascultat la ușa camerei lui. Se auzea un zgomot de pași. Căpitanul era acolo. Nu se culcase încă. La orice mișcare mi se părea că are să apară, ca să mă întrebe de ce vreau să fug. Simțeam cum mă cuprinde spaima, pe care neliniștea mi-o mărea și mai mult. Starea aceasta devenise atât de cumplită, încât mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să intru în camera căpitanului, să-l văd față în față, să-l înfrunt cu gestul și cu privirea!

Era un gând nebunesc. Din fericire m-am stăpânit și m-am dus să mă întind pe pat, ca să mă liniștesc. Nervii mi se calmară puțin, dar creierul îmi lucra cu înfrigurare și revăzui în minte tot răstimpul petrecut pe bordul lui Nautilus, toate întâmplările fericite sau nefericite care se perindaseră de când căzusem în mare de pe Abraham Lincoln, vânătorile sub apă, strâmtoarea Torres, sălbaticii din Papuasia, împotmolirea, cimitirul de mărgean, Suezul, insula Santorin, cufundătorul din Creta, Golful Vigo, Atlantida, banchiza, Polul Sud, închisoarea dintre ghețari, lupta cu caracatițele, furtuna de pe Golf-Stream, Răzbunătorul și groaznica scenă a scufundării cuirasatului, împreună cu echipajul său!… Toate întâmplările acestea îmi trecură pe dinaintea ochilor, ca pânzele ce se schimbă într-un decor de teatru. Apoi, căpitanul Nemo îmi apăru ca un uriaș în mijlocul amintirilor acestora ciudate. Chipul său mi se limpezi tot mai mult în minte și crescu, luând proporții supraomenești. Nu mai era semenul meu, ci omul apelor, geniul mărilor.

Se făcu ora nouă și jumătate. Îmi țineam fruntea în palme, simțind-o gata să-mi plesnească. Închisesem ochii. Voiam să nu mai gândesc. Încă o jumătate de ceas de așteptare! O jumătate de ceas de coșmar, care mă putea înnebuni! În clipa aceea am auzit acordurile nedeslușite ale orgei; era o armonie tristă, un cântec nelămurit, ca plânsetele unui suflet care vrea să-și frângă legăturile pământești. Ascultam cu toată ființa mea, ținându-mi răsuflarea, cufundat ca și căpitanul Nemo în extazul muzical care-l ducea dincolo de hotarele lumii acesteia.

Deodată, un gând mă îngrozi. Căpitanul Nemo ieșise din cameră. Era acum în salon, pe unde trebuia să trec ca să fug. Îl voi întâlni acolo, pentru cea din urmă oară. Are să mă vadă, poate îmi va vorbi, chiar! Mă putea nimici cu un gest, mă putea încătușa pe bord cu un singur cuvânt! Peste puțin avea să fie ora zece. Venise clipa să ies și să-mi întâlnesc tovarășii.

Trebuia să mă hotărăsc, chiar dacă mi-ar fi stat în față căpitanul Nemo. Deschisei ușa cu multă grijă; totuși mi se păru că balamalele fac un zgomot îngrozitor. Poate că zgomotul nu exista decât în închipuirea mea!

Am înaintat tiptil de-a lungul coridoarelor întunecate, oprindu-mă la fiecare pas ca să-mi potolesc bătăile inimii.

Ajuns la ușa salonului, am deschis-o încet. Încăperea era cufundată într-o beznă adâncă. Acordurile orgei răsunau potolit. Căpitanul Nemo era acolo. Nu mă vedea. Cred că nici pe lumină nu m-ar fi văzut, atât era de cufundat în muzică. M-am târât pe covor, ferindu-mă să fac cel mai mic zgomot care m-ar fi putut da de gol. Mi-au trebuit cinci minute până să ajung la ușa din fund, care dădea spre bibliotecă.

Mă pregăteam s-o deschid, când un oftat al căpitanului mă țintui locului. Am înțeles că se ridică de la orgă. L-am și zărit chiar, fiindcă din bibliotecă se strecurau câteva raze de lumină. El venea spre mine cu brațele încrucișate, tăcut, mai mult lunecând ca o nălucă decât mergând. Pieptul apăsat i se umfla de suspine. L-am auzit murmurând câteva cuvinte, ultimele care mi-au mai ajuns la ureche: „Dumnezeule atotputernic! Destul! Destul!”

Era oare mărturia remușcării care își făcea drum în conștiința omului acestuia?

Înnebunit, mă repezii în bibliotecă. Urcând scara centrală și trecând prin coridorul de sus, am ajuns la luntre. Am pătruns prin deschizătura prin care trecuseră și tovarășii mei.

— Să plecăm! Să plecăm! le strigai.

— Îndată! îmi răspunse canadianul.

Locul de trecere făcut în tabla învelișului lui Nautilus fu închis și înșurubat cu o cheie franceză pe care o adusese Ned Land. Deschizătura luntrii fu de asemenea închisă și canadianul începu să desfacă șuruburile care o mai țineau fixată de Nautilus. Deodată se auzi un zgomot înăuntrul submarinului. Răsunau glasuri, întrebări, răspunsuri… Ce se întâmplase? Băgaseră oare de seamă că fugim? Am simțit cum Ned Land îmi strecoară în mână un pumnal.

— Da, șoptii eu, vom muri vitejește!

Canadianul se oprise din lucru. Dar un cuvânt, spus de zeci de ori, un cuvânt groaznic, mă făcu să înțeleg frământarea care cuprinsese bordul lui Nautilus. Nici vorbă nu era despre fuga noastră!

„Maelstrom! Maelstrom!” striga echipajul.

Maelstromul! Am fi putut auzi oare un nume mai înfricoșător într-o situație mai îngrozitoare? Ne găseam deci prin meleagurile primejdioase ale coastei norvegiene? Era oare tras Nautilus în uriașul vârtej, tocmai în clipa în care luntrea noastră urma să se desprindă de el?

Se știe că în timpul fluxului, apele cuprinse între insulele Feroe și Loffoden se aruncă cu o furie sălbatică. Iureșul apelor dă naștere unui vârtej, din care n-a scăpat încă niciodată vreun vas. Din toate punctele orizontului năvălesc valuri înspăimântătoare. Ele formează vârtejul acesta, numit pe drept cuvânt „buricul oceanului”, a cărui putere de atracție se întinde până la o depărtare de cincisprezece kilometri. Spre fundul vârtejului sunt trase nu numai navele, ci și balenele și urșii albi din regiunile boreale.

Acolo, fără voie, sau poate cu voia căpitanului său, intrase Nautilus, descriind o spirală a cărei rază se micșora din ce în ce. Odată cu el era târâtă cu iuțeală amețitoare și luntrea încă înșurubată de învelișul vasului. Simțeam cum mă cuprinde amețeala bolnăvicioasă pe care o ai atunci când te învârtești în loc vreme îndelungată. Ne zbăteam în prada spaimei, a groazei nemărginite, cu nervii zdrobiți, scăldați în sudorile reci ale morții! Ce zgomot în jurul nostru! Ce urlete, pe care ecoul le repeta la depărtări de mile! Cu ce bubuituri de tunete se spărgeau apele izbindu-se în stâncile ascuțite de pe fund, unde se sfarmă și lucrurile cele mai tari, unde trunchiurile de lemn se rod și își fac o „blană”, cum spun norvegienii!

Ce grozăvie! Eram azvârliți fără milă de colo-colo. Nautilus se apăra ca o ființă omenească. Mușchii lui de oțel trosneau. Uneori se ridica – și noi ne ridicam odată cu el!

— Trebuie să ne ținem bine și să prindem la loc piulițele… Dacă rămânem agățați de Nautilus, mai putem scăpa!… strigă Ned.

Dar n-a apucat să-și termine vorba, când se auzi o trosnitură. Piulițele se desprinseră și luntrea, smulsă din locul ei, fu aruncată ca o piatră de praștie drept în mijlocul vârtejului.

Mă izbii cu capul de un pervaz de fier și sub lovitura aceasta groaznică îmi pierdui cunoștința.