O pădure submarină
Ajunserăm în sfârșit la marginea pădurii, care era, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase colțuri ale nemărginitului domeniu al căpitanului Nemo. El o socotea proprietatea sa și își aroga asupra ei aceleași drepturi pe care le aveau primii oameni în primele zile ale lumii. Dealtfel, cine i-ar fi putut contesta stăpânirea acestor domenii din fundul mărilor? Ce alt pionier mai îndrăzneț ar fi venit, cu toporul în mână, să taie drum prin tufișurile întunecate de acolo?
Pădurea era formată din plante mari, arborescente. Când am pătruns pe sub bolțile ei înalte, privirile mi-au fost atrase de ciudata așezare a crengilor – așezare cum nu mai văzusem încă până atunci.
Niciuna dintre plantele care creșteau pe solul acestei păduri, niciuna dintre ramurile arbuștilor nu se târa, nu se îndoia și nici nu se întindea orizontal. Toate se înălțau spre suprafața oceanului. Nu era fir, nu era panglică, oricât de subțire ar fi fost ea, care să nu stea dreaptă ca o sârmă. Fucușii și lianele se întindeau urmând o linie țeapănă, perpendiculară, așa cum le obliga densitatea elementului care le crease; dacă le îndepărtam cu mâna, ele reveneau la poziția de la început, de cum le dădeam drumul. Aici era domnia verticalității. În scurtă vreme mă deprinsei cu așezarea aceasta neobișnuită, ca și cu întunericul care ne învăluia. Solul pădurii era presărat cu stânci ascuțite de care cu greu ne puteam feri. Flora submarină mi s-a părut destul de bogată, mai bogată chiar decât a zonelor arctice sau tropicale. Dar timp de câteva minute am amestecat fără să vreau regnurile între ele, luând zoofitele drept hidrofite, animalele drept plante. Dar cine nu s-ar fi înșelat? Fauna și flora sunt atât de apropiate în lumea submarină!
Am observat că toate exemplarele acestea ale regnului vegetal erau prinse foarte ușor de fund. Lipsite de rădăcini, nepăsătoare față de nisipul, scoicile, pietrișul sau alte corpuri solide pe care stau – ele nu cer hrană, ci doar un punct de sprijin. Plantele acestea se întrețin singure, și principiul existenței lor se găsește în apa care le susține și care le hrănește. Cea mai mare parte dintre ele aveau, în loc de frunze, un fel de plăcuțe de forme ciudate, de un colorit mărginit doar la câteva culori: roz, carmin, verde, măsliniu, roșcat și brun. Am revăzut acolo – e drept că mai puțin uscate decât exemplarele de pe Nautilus – padine-păuni desfășurate ca niște evantaie care parcă așteptau suflarea vântului, ceramii stacojii, laminarii întinzându-și vrejii buni de mâncat, nereociste filiforme care ajungeau la o înălțime de cincisprezece metri, pilcuri de acetabule, ale căror tulpini cresc prin vârf, și o mulțime de plante pelagice, toate fără flori. „Curioasă abatere de la legile naturii și uimitor mediu mai e acesta, în care regnul animal înflorește iar regnul vegetal, nu!” a spus un naturalist inteligent.
Printre arbuștii mari cât copacii din zonele temperate, la umbra lor udă, se îngrămădeau adevărate tufișuri de flori vii, pajiști întregi de zoofite, pe care se răsfățau meandrine tărcate cu dungi sucite, cariofile gălbui cu tentacule străvezii, tufe ierboase de zoantere și, ca să întregească priveliștea, peștii-muscă zburau din creangă în creangă ca niște colibri, în timp ce lepisacante de culoare galbenă, cu fălcile țepoase, cu solzii ascuțiți, dactiloptere și monocentre fugeau din calea noastră asemenea unui stol de sitari.
Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire. Eu, unul, n-am putut decât să mă bucur când ne-am culcat cu toții sub un leagăn de alarii, ale căror crengi ascuțite semănau cu săgețile.
Popasul acesta scurt a fost o adevărată desfătare. Nu ne lipsea decât plăcerea unei convorbiri. Dar nu era cu putință nici să vorbești, nici să răspunzi. Totuși mi-am apropiat casca mea mare, de aramă, de capul lui Conseil. Am văzut cum ochii îi străluceau de mulțumire și, ca să-și arate bucuria, bietul băiat se zbuciuma în carapacea lui într-un fel nespus de caraghios.
Mă miram că după patru ore de drum nu eram lihnit de foame. Care să fi fost pricina acestei neobișnuite stări a stomacului, n-aș putea spune. În schimb simțeam o nevoie grozavă să dorm, așa cum li se întâmplă tuturor scafandrilor. Ochii mi se închiseră curând îndărătul sticlei groase și căzui într-o amorțire de neînvins, pe care numai mișcarea făcută în timpul mersului îmi dăduse până atunci putința să o înfrunt. Căpitanul Nemo și vânjosul său tovarăș, întinși în cristalul limpede al apei, se culcară și ei.
N-aș putea spune cât timp am dormit, dar când m-am trezit mi s-a părut că soarele coboară spre orizont. Căpitanul Nemo se și sculase. Tocmai mă gândeam să-mi dezmorțesc puțin corpul, când o apariție neașteptată mă făcu să sar în picioare.
La câțiva pași, un păianjen de mare monstruos, înalt de un metru, mă privea cu ochii săi tulburi, gata să se repeadă spre mine. Cu toate că haina de scafandru era destul de groasă ca să mă apere de mușcăturile fiarei, nu mi-am putut stăpâni o mișcare de groază. Conseil și marinarul de pe Nautilus se treziră în aceeași clipă. Căpitanul Nemo făcu un semn însoțitorului său și acesta doborî păianjenul dintr-o lovitură dată cu patul puștii. Groaznicele brațe ale monstrului se zgârciră în spasme înfiorătoare. Întâlnirea cu păianjenul mă făcu să-mi amintesc că și alte animale, mai de temut încă, trebuiau să bântuie prin fundurile acelea întunecoase. Împotriva lor, haina mea de scafandru nu mă putea apăra. Până acum nu-mi trecuse prin minte că aș putea să am asemenea întâlniri, așa că m-am hotărât să fiu cât mai atent. Dealtfel, credeam că popasul însemna și sfârșitul drumului nostru, dar mă înșelam, fiindcă, în loc să ne reîntoarcem pe Nautilus, căpitanul Nemo își urmă îndrăzneața expediție.
Coboram mereu de-a lungul povârnișului care se apleca tot mai mult, ducându-ne spre adâncimi din ce în ce mai mari. Cred că era ora trei când am intrat într-o trecătoare, tăiată între două stânci înalte și ascuțite, cam la o sută cincizeci de metri adâncime. Datorită perfecțiunii aparatelor noastre, trecuserăm cu nouăzeci de metri hotarul pe care natura părea că-l impusese până atunci omului în încercările sale de a pătrunde în adâncuri.
Spun o sută cincizeci de metri, cu toate că nu aveam la mine niciun instrument de măsurat adâncimea. Totuși știam că până și în mările cele mai limpezi razele soarelui nu pot pătrunde mai jos de această adâncime. În jurul nostru era întuneric deplin. Nu mai vedeam nimic la zece pași înainte. Mergeam bâjbâind, când deodată străluci o lumină albă, puternică. Căpitanul Nemo își pusese aparatul electric în funcțiune; tovarășul său făcu același lucru, iar Conseil și cu mine le urmarăm exemplul. Întorcând un șurub, am făcut legătura între bobină și serpentina de sticlă, și marea, străpunsă de lumina celor patru lanterne, se învăpăie pe o rază de douăzeci și cinci de metri.
Căpitanul Nemo continuă să se afunde tot mai adânc în întunecimea pădurii ai cărei copaci se răreau din ce în ce. Urmându-l, am observat că vegetalele dispăreau mai repede decât animalele. În timp ce plantele pelagice se împuținau pe fundul care devenise sterp, un număr uimitor de animale, zoofite, articulate, moluște și pești, mișunau încă acolo.
Mergând, mă gândeam că lumina aparatelor noastre va trebui neapărat să-i atragă pe locuitorii acestor adâncuri întunecate. Dar chiar dacă vreunul dintre ei s-a apropiat, a avut grijă să se țină la o distanță destul de mare de noi. L-am văzut de mai multe ori pe căpitanul Nemo oprindu-se și ducând pușca la ochi, pentru ca după câteva clipe de așteptare să o coboare și să pornească mai departe. În sfârșit, pe la ora patru, minunata călătorie luă sfârșit. În fața noastră se înălța un zid de stânci mărețe, o îngrămădire de blocuri uriașe, un mal de granit peste măsură de mare, scobit de numeroase peșteri, dar fără nicio potecă prin care să se poată trece.
Acolo începeau povârnișurile insulei Crespo, începea pământul.
Căpitanul Nemo se opri deodată, și la un semn al său n-am mai înaintat nici noi, deși eu aș fi dorit să trec peste zidul acela de piatră. Aici se sfârșeau domeniile căpitanului Nemo și el nu voia să mergem mai departe. Dincolo începea pământul, pe care se jurase să nu mai pună piciorul. Începu întoarcerea. Căpitanul Nemo își reluă locul în fruntea coloanei, înaintând fără șovăire. Mi-am dat seama că nu ne întoarcem pe același drum pe care venisem. Locul pe care îl străbăteam acum, prăpăstios și deci greu de urcat, ne apropia de suprafața apei. Totuși întoarcerea aceasta spre straturile de deasupra a fost destul de înceată, astfel că presiunea apei, scăzând treptat, nu ne-a făcut niciun rău și nici nu ne-a cauzat acele răni interne care ucid uneori pe cei ce se cufundă la mari adâncimi. În scurtă vreme lumina se ivi din nou, crescu repede, și soarele, gata să apună, puse iar cununi colorate, datorită refracției, în jurul tuturor obiectelor din calea noastră.
La zece metri adâncime am trecut printr-un roi de peștișori de toate soiurile, mai numeroși decât păsările cerului și mai vioi decât ele. Dar n-am întâlnit niciun vânat care să merite o împușcătură.
Deodată l-am văzut pe căpitan ridicând arma și urmărind cu ea o umbră ce se mișca printre tufe. Glonțul porni, se auzi o șuierătură slabă și un animal se prăbuși la câțiva pași de noi.
Era o minunată vidră de mare, o enhidră, singurul patruped care trăiește numai în mare. Vidra aceasta, lungă de un metru și jumătate, cred că trebuie să fi avut un preț destul de ridicat. Blana ei, castanie pe spate și argintie pe pântec, știam că este mult căutată pe piețele rusești și chinezești. Finețea și luciul părului o făceau să valoreze cel puțin două mii de franci. Am privit încântat mamiferul acela curios, cu cap rotunjit și cu urechi scurte, cu ochi rotunzi, cu mustăți albe ca de pisică, cu coadă stufoasă și cu labele palmate, terminate cu gheare. Dar prețioasele vidre de mare, vânate și urmărite cu înverșunare de pescari, au mai rămas foarte puține. Ele s-au refugiat mai ales în părțile nordice ale Pacificului, dar și acolo specia lor se pare că se va stinge curând.
După ce însoțitorul căpitanului Nemo își încarcă vânatul pe umăr, am pornit mai departe.
Timp de o oră am străbătut o câmpie nisipoasă. De multe ori ea se ridica până la doi metri sub apă, și atunci ne puteam vedea imaginea, care se oglindea deslușit pe fața apei, în așa fel încât deasupra noastră părea că mergem noi înșine, cu capul spre fund și cu picioarele spre cer. Și am mai văzut ceva care merită să fie amintit: am văzut cum treceau nori groși care se înfiripau și se destrămau nespus de repede. Dar gândindu-mă mai bine, am înțeles că așa-zișii nori nu sunt altceva decât umbra lăsată de talazurile mai groase sau mai subțiri. De unde ne găseam, se vedea destul de bine chiar spuma valurilor spărgându-se la suprafața apei, se vedea până și umbra păsărilor mari care treceau pe deasupra, atingând ușor apa.
Tot atunci am fost martorul uneia dintre cele mai frumoase împușcături de care s-a putut bucura vreodată un vânător. Deasupra apelor se vedea limpede cum zboară o pasăre mare, cu aripile larg deschise. Când pasărea ajunse la doar câțiva metri deasupra valurilor, însoțitorul căpitanului Nemo ochi și trase. Pasărea se prăbuși ca trăsnită și căzu chiar lângă vânător, care o luă îndată. Era un albatros de o frumusețe rară, minunat specimen de pasăre pelagiană. Întâmplarea aceasta nu ne opri în drum. Am mers timp de două ore prin șesuri nisipoase și câmpii acoperite cu iarbă de mare, greu de străbătut. Simțeam că nu mai pot, când zării cam la o jumătate de milă depărtare o lumină pâlpâind în întunericul apelor. Era farul lui Nautilus. Mai aveam deci douăzeci de minute de mers până la vas, unde aș fi putut să respir în voie, fiindcă mi se părea că oxigenul din rezervorul meu e pe sfârșite. Dar, făcând socoteala aceasta, nu puteam ști că vom mai avea o întâlnire care ne va întârzia puțin sosirea.
Rămăsesem cu vreo douăzeci de pași în urmă, când l-am văzut pe căpitanul Nemo întorcându-se brusc și alergând spre mine. Cu mâna lui puternică mă trânti la pământ, în timp ce tovarășul său făcea același lucru cu Conseil. La început n-am știut ce să cred, dar m-am liniștit văzând că și căpitanul se culcă lângă mine. Stăteam deci întins pe spate, la adăpostul unei tufe, când, ridicând capul, am zărit niște forme enorme, trecând cu zgomot și aruncând lumini fosforescente.
Îmi înghețase sângele în vine! Recunoscusem rechinii fioroși care ne amenințau. Era o pereche de tintorea, rechini cumpliți, cu cozi uriașe, cu privirile tulburi și sticloase. Din găurile pe care le aveau în jurul botului se răspândea o lumină fosforescentă. Păreau două insecte monstruoase făcute din flăcări și care ar fi putut zdrobi un om întreg în fălcile lor de fier! Nu știu dacă Conseil s-a gândit să le claseze, dar eu, unul, privindu-le pântecul argintiu și gura imensă înțesată cu dinți puternici, aveam un punct de vedere foarte puțin științific și mă simțeam mai degrabă victimă decât naturalist. Din fericire, animalele acestea lacome nu văd bine. Ele trecură fără să ne zărească, atingându-ne doar cu înotătoarele lor cafenii. Astfel am scăpat ca prin minune de o primejdie mai mare decât întâlnirea cu un tigru în mijlocul junglei.
O jumătate de oră mai târziu, călăuziți de razele electrice, am ajuns pe Nautilus. Ușa exterioară rămăsese deschisă și căpitanul Nemo o închise de îndată ce am intrat în prima cabină. Apoi apăsă pe un buton și înăuntrul vasului pompele intrară în funcțiune. Am simțit apa scăzând și în câteva clipe cabina se goli. Ușa interioară se deschise și trecurăm în vestiar.
Aici ne-am scos cu oarecare greutate îmbrăcămintea de scafandru și, foarte obosit, mort de foame și de somn, m-am dus în camera mea, amețit și fermecat de uluitoarea călătorie făcută în fundul mărilor.