De la Capul Horn la Amazon
N-aș putea spune cum am ajuns pe punte. Poate că mă dusese canadianul. Tot ce știam este că respiram aerul înviorător al mării. Tovarășii mei se îmbătau și ei de prospețimea aerului. Nefericiții care flămânzesc prea multă vreme trebuie să fie cumpătați atunci când găsesc ceva de mâncare. Noi, dimpotrivă, n-aveam de ce să fim cumpătați, puteam să ne umplem plămânii cu aer și ceea ce ne îmbăta era adierea, adierea însăși a mării!
— Ah! făcea Conseil. Bun mai e oxigenul! Domnul să nu se teamă să respire. E de ajuns pentru toată lumea.
Ned Land tăcea, dar căsca fălcile de ar fi putut speria și un rechin. Și ce respirație puternică! Canadianul „trăgea” ca o sobă în care s-a aprins focul.
Ne-am recăpătat curând puterile, și când m-am uitat împrejur, am văzut că suntem singuri pe punte. Niciun om din echipaj. Nici măcar căpitanul Nemo. Ciudații marinari de pe Nautilus se mulțumeau cu aerul care circula înăuntru. Niciunul nu venise afară ca să se desfete în aer liber.
Primele cuvinte rostite de mine au fost cuvinte de mulțumire și de recunoștință pentru cei doi tovarăși ai mei. Ned și Conseil îmi prelungiseră viața în timpul celor din urmă ceasuri ale agoniei. Toată recunoștința mea nu putea răsplăti un astfel de devotament.
— Lăsați, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, nu face să mai vorbim de asta! Ce merit avem noi? Niciunul. N-a fost decât o problemă de aritmetică. Viața dumneavoastră e mai prețioasă decât a noastră. Deci trebuia s-o păstrăm.
— Nu, Ned, i-am răspuns, nu este mai prețioasă. Nimeni nu-i superior unui om darnic și bun așa cum ești dumneata!
— Bine! Bine! repetă canadianul, încurcat.
— Și tu, dragul meu Conseil, ai suferit mult.
— Nu chiar așa de mult, ca să-i spun drept domnului. Mi-au lipsit și mie vreo câteva înghițituri de aer, dar cred că m-aș fi obișnuit și cu asta. Dealtfel, am văzut că domnul leșinase, așa că mi-a trecut orice chef ca să respir. Cum se spune, mi s-a tăiat răsuflarea…
Conseil, rușinat că se lăsase prins într-o vorbă banală, nu mai sfârși.
— Prieteni, le răspunsei eu adânc tulburat, de acum suntem legați pentru totdeauna și aveți drepturi asupra mea…
— De care mă voi folosi din plin! spuse canadianul.
— Cum? se miră Conseil.
— Dreptul de a vă lua cu mine când voi părăsi acest vas infernal.
— Fiindcă veni vorba, întrebă Conseil, mergem în direcție bună?
— Sigur, fiindcă mergem spre soare și aici soarele e nordul, îi răspunsei eu.
— Asta așa e, se amestecă Ned Land, dar nu știm încă dacă mergem spre Pacific sau spre Atlantic, adică spre mări umblate sau spre mări pustii.
La asta nu știam ce să răspund, dar în sinea mea mă temeam că Nemo ne va duce mai degrabă spre oceanul uriaș care scaldă coastele Asiei și ale Americii. Așa, ar fi întregit înconjurul lumii submarine și s-ar fi reîntors în mările în care Nautilus își găsea întreaga libertate. Dar dacă ne întorceam în Pacific, departe de orice pământ locuit, cum rămânea cu planurile lui Ned Land? În privința acestui punct important aveam să ne lămurim în scurtă vreme. Nautilus înainta cu toată viteza. Curând trecurăm cercul polar, îndreptându-ne spre Capul Horn. La 31 martie, ora șapte seara, eram acolo.
Uitasem toate suferințele noastre. Amintirea închisorii de gheață mi se ștersese încetul cu încetul din minte. Nu ne mai gândeam decât la viitor. Căpitanul Nemo nu mai era de văzut nici prin salon, nici pe punte. Punctul însemnat în fiecare zi pe hartă de către ofițerul secund îmi arăta direcția exactă a lui Nautilus. În seara aceea, spre marea mea mulțumire, era vădit că ne reîntorceam spre nord, pe drumul Atlanticului. I-am înștiințat pe canadian și pe Conseil.
— Bună veste! îmi răspunse canadianul; dar oare unde merge Nautilus?
— Nu ți-aș putea spune, Ned.
— O fi având de gând căpitanul ca după Polul Sud să înfrunte Polul Nord și apoi să se întoarcă în Pacific prin faimoasa trecătoare din nord-vest?
— Să nu-i pomenim de asta, că e în stare s-o facă, ne sfătui Conseil.
— N-avea grijă, spuse canadianul, o ștergem noi mai din vreme!
— Oricum, își dădu părerea Conseil, căpitanul ăsta e un om strașnic și n-o să ne pară rău că l-am cunoscut.
— Mai ales după ce-l vom părăsi! adăugă Ned Land.
A doua zi, 1 aprilie, cu puțin înainte de amiază când Nautilus se urcă la suprafața apei, zării spre apus o coastă. Era Țara de Foc, căreia primii navigatori i-au dat acest nume văzând fumurile numeroase care se ridicau din colibele indigenilor. Țara de Foc este alcătuită dintr-o îngrămădire de insule ce se întind pe treizeci de leghe în lung și optzeci de leghe în lat, între 53° și 56° latitudine australă și 67°50' și 77°15' longitudine vestică. Coasta era joasă, dar în depărtare se ridicau munți înalți. Mi s-a părut chiar că zăresc muntele Sarmiento, care se înalță până la două mii șaptezeci de metri deasupra nivelului mării, bloc piramidal de șist, cu vârful foarte ascuțit, care, după cum spunea Ned, „anunță vremea frumoasă sau vremea rea” după cum e învăluit sau nu în ceață.
— Un barometru grozav, prietene.
— Un barometru natural, domnule, care nu m-a înșelat niciodată când navigam în Strâmtoarea lui Magellan.
În clipa aceea, piscul se vedea deslușit pe un cer senin. Era o prevestire de vreme frumoasă, care se și îndeplini.
Nautilus, intrând sub valuri, merse de-a lungul țărmului, la o depărtare de numai câteva mile. Prin geamul salonului vedeam liane lungi, fucuși gigantici, acele alge purtătoare de pere, din care văzusem câteva exemplare și în marea liberă a polului, cu filamente vâscoase și lustruite care aveau până la trei sute de metri lungime; ele păreau niște adevărate cabluri, mai groase decât degetul cel mare, foarte tari, putând să servească drept odgoane pentru nave. Pe fund, amestecată prin concrețiunile de mărgean, se așternea o altă iarbă, cunoscută sub numele de „velp”, cu frunze lungi de patru picioare. Ea servește de cuib și de hrană nenumăraților crustacei, moluște, crabi și sepii.
Aici focile și vidrele de mare aveau la îndemână mâncăruri grozave, amestecând carnea de pește cu legume de mare, după metoda englezească.
Nautilus trecea cu cea mai mare viteză prin apele acestea îmbelșugate. Spre seară se apropie de arhipelagul Maluinelor, ale cărui vârfuri stâncoase le-am putut recunoaște a doua zi dimineață. Adâncimea mării era mică.
M-am gândit deci, pe bună dreptate, că aceste două insule, înconjurate de numeroase insulițe, aparținuseră odinioară ținuturilor magellanice. Insulele Maluine au fost probabil descoperite de celebrul John Davis, care le-a dat numele de „Davis-Southern Islands”. Mai târziu, Richard Hawkins le boteză Maiden Islands, Insulele Fecioarei. Apoi, la începutul secolului XVIII, niște pescari din Saint Malo le-au dat numele de insulele Maluine. În sfârșit, englezii, în a căror posesiune sunt, le-au numit insulele Falkland.
Prin meleagurile acelea, plasele ne-au adus alge frumoase și mai ales un anumit fucus cu rădăcinile pline de cele mai bune midii din lume. O mulțime de gâște și rațe se abătură pe punte. Ele fură prinse și duse de îndată la bucătăria bordului. În privința peștilor, am observat mai ales pești osoși din genul guvizilor, și mai ales guvizi negri, lungi de două decimetri, presărați cu pete albicioase și gălbui.
Mi-au plăcut de asemenea foarte mult meduzele, îndeosebi unele dintre ele, cele mai frumoase, numite „chrysaore” și care trăiesc numai în mările Maluinelor. Uneori închipuiau o umbrelă emisferică foarte netedă, vărgată cu linii de un roșu-cafeniu și terminată prin douăsprezece festoane regulate; alteori erau ca un coș răsturnat, din care ieșeau cu grație frunze largi și rămurele lungi, roșii. Înotau mișcându-și cele patru brațe ca niște frunze și lăsau să plutească în voia apei bogata lor coamă de tentacule. Aș fi vrut să păstrez câteva exemplare din aceste zoofite gingașe; dar ele nu sunt decât niște nori, niște umbre, niște năluci, care se topesc și se risipesc în afara elementului lor natal.
Când cele din urmă înălțimi ale Maluinelor dispărură în zare, Nautilus se cufundă între douăzeci și douăzeci și cinci de metri, mergând de-a lungul coastei americane. Pe căpitanul Nemo tot nu l-am văzut.
Până la 3 aprilie, n-am părăsit meleagurile Patagoniei, plutind când sub ocean, când deasupra valurilor. Nautilus trecu golful larg făcut de gurile lui La Plata și la 4 aprilie ajunse în dreptul Uruguayului, la cincizeci de mile în larg. Vasul nostru se îndrepta mereu spre nord, de-a lungul cotiturilor coastei Americii meridionale. Străbătusem de la îmbarcarea noastră din mările Japoniei și până aici șaisprezece mii de leghe. Pe la unsprezece dimineața am tăiat Tropicul Capricornului pe meridianul treizeci și șapte, trecând apoi prin largul Capului Frio. Spre marea nemulțumire a lui Ned Land, se vedea că lui Nemo nu-i place vecinătatea coastelor locuite ale Braziliei, pentru că mergea cu o viteză amețitoare. Niciun pește, nicio pasăre, oricât de iute ar fi fost, nu ne puteau urmări și nu puturăm studia niciuna din curiozitățile acestei mări.
Gonind cu aceeași viteză timp de câteva zile, am atins, la 9 aprilie, spre seară, punctul cel mai răsăritean al Americii de Sud, Capul San Roque. După aceea, Nautilus se depărta din nou și coborî la adâncimi mai mari, căutând o vale submarină care se întinde între Capul San Roque și Sierra Leone, de pe coasta africană. Valea aceasta se bifurcă în dreptul Antilelor și se sfârșește la nord printr-o groapă uriașă, de nouă mii de metri. Acolo secțiunea geologică a oceanului arată până la Antilele Mici o faleză de șase kilometri, tăiată drept, iar la înălțimea insulelor Capului Verde, un alt zid, tot atât de mare, care împreună cu celălalt mărginesc continentul scufundat al Atlantidei. Pe netezișul acestei văi se ridică vreo câțiva munți care dau o înfățișare plăcută fundului submarin. Descriu toate aceste amănunte mai ales după hărțile netipărite din biblioteca lui Nautilus, făcute fără îndoială de căpitanul Nemo, pe baza observațiilor sale personale.
Timp de două zile am colindat apele pustii și adânci, coborând cu ajutorul planurilor înclinate. Nautilus mergea în diagonale lungi, străbătând astfel toate adâncimile. Dar la 11 aprilie, el se urcă deodată la suprafață și zărirăm țărmul la gura imensă a fluviului Amazoanelor, al cărui debit este atât de mare, încât desărează oceanul pe o întindere de mai multe leghe.
Tăiarăm și Ecuatorul. În urma noastră, la douăzeci de mile spre vest, rămăsese Guyana, colonie franceză în care am fi putut găsi cu ușurință un refugiu. Dar vântul sufla cu putere și n-am fi putut înfrunta valurile furioase cu o simplă luntre. Se vede că Ned Land și-a dat seama de lucrul acesta, fiindcă nu mi-a pomenit nimic despre fugă. Nici eu n-am spus nimic, fiindcă nu voiam să-l îndemn la o încercare sortită, fără îndoială, să dea greș.
De întârzierea planurilor noastre mă despăgubii destul de ușor, făcând studii interesante. În timpul celor două zile, în 11 și 12 aprilie, Nautilus rămase la suprafața mării și plasa lui ne aduse o colecție minunată de zoofite, pești și reptile.
Câteva zoofite fuseseră smulse de pe fund de lanțul plaselor. Erau, cele mai multe, frumoase fictaline, din familia actiniilor, și, printre alte specii, phyctalis protexta, originară din această parte a oceanului, un mic trunchi cilindric, împodobit cu linii verticale și pătat cu puncte roșii, încununat de o minunată înflorire de tentacule. Cât despre moluște, erau din cele pe care le mai observasem: turitele, olive-porfir, cu linii încrucișate regulat, ale căror pete roșcate ieșeau viu în relief pe un fond de culoarea cărnii, pterocere fanteziste, asemenea unor scorpioni împietriți, hialee străvezii, argonauți, sepii foarte bune de mâncat și anumite specii de calmari, pe care naturaliștii din antichitate îi socoteau printre peștii zburători și care servesc mai ales ca momeală la pescuitul codului.
Dintre peștii acestor ape, pe care nu avusesem încă prilejul să-i studiez, am notat diferite specii. Printre cartilaginoși: petromizoni-pricka, un fel de țipari lungi de cincisprezece degete, cu capul verzui, cu înotătoarele violete, cu spinarea cenușiu-albăstruie, cu pântecele cafeniu-argintiu presărat cu pete vii și cu irisul ochilor încercuit cu aur, animale curioase pe care curentul Amazonului trebuie să le fi târât până în mare, căci ele trăiesc în ape dulci; vulpi de mare tuberculate, cu botul ascuțit, cu coada lungă și subțire, înarmate cu un țep lung și zimțat; rechini mici, de un metru, cu pielea cenușie și albicioasă, ai căror dinți, așezați pe mai multe rânduri, se încovoaie înapoi și care sunt cunoscuți de obicei sub numele de pantofari; lofii-vespertilioni, un fel de triunghiuri isoscele roșiatice, de o jumătate de metru, ale căror înotătoare pectorale se prind prin prelungiri cărnoase care le dau înfățișarea unor lilieci, dar pe care apendicele lor cornos, așezat lângă nări, i-a făcut să fie porecliți inorogi de mare; în sfârșit, câteva specii de baliste, curassavianul, ale cărui flancuri punctate strălucesc într-o culoare de aur aprinsă, și caprisca de un violet deschis, cu reflexe schimbătoare ca gâtul unui porumbel.
Închei această nomenclatură, cam aridă, dar foarte exactă, cu seria peștilor osoși pe care i-am observat: pasani, din genul apteronoților, cu botul foarte bont și alb ca zăpada, cu trupul vopsit într-un negru frumos și înzestrați cu o fâșie cărnoasă foarte lungă și foarte subțire; odontagnați țepoși, sardele lungi de trei decimetri, strălucind de un viu luciu argintiu; scombri-guare, prevăzuți cu două înotătoare anale; centronoți-negri, de culoare neagră, care se pescuiesc cu făclii, pești lungi de doi metri, cu carnea grasă, albă și tare, care, proaspeți, au gustul țiparului, iar uscați, gustul somonului afumat; labri pe jumătate roșii, acoperiți cu solzi numai la baza înotătoarelor dorsale și anale; crisoptere, pe care aurul și argintul își amestecă strălucirea cu aceea a rubinului și a topazului; spari cu coadă de aur, a căror carne este nespus de gingașă și pe care însușirile lor fosforescente îi trădează în mijlocul apelor; spari-pobi, cu limba subțire, în tonuri portocalii; scieni-coro cu înotătoarea codală de aur, acanturi negricioși, anablepi de Surinam, et cetera.
Acest „et cetera” nu mă poate împiedica să mai pomenesc un pește de care Conseil își va aminti multă vreme, și nu fără motiv.
Într-una din plase am găsit un fel de vulpe de mare foarte turtită, care, dacă i s-ar fi tăiat coada, ar fi format un disc perfect, cântărind douăzeci de kilograme. Era albă pe pântece și avea spinarea roșcată și împestrițată cu pete mari, rotunde, de un albastru-închis încercuite cu negru. Pielea îi era foarte netedă, iar înotătoarea o avea despicată în două. Întinsă pe punte, vulpea de mare se zbătea, încercând prin mișcări convulsive să se întoarcă, și făcu atâtea sforțări, încât era cât pe-aci să sară în mare, când Conseil, care ținea la peștele lui, se aruncă peste ea și, înainte de a-i putea spune eu ceva, o prinse cu amândouă mâinile.
Dar, cât ai clipi, bietul băiat căzu pe spate, cu picioarele în sus, cu jumătate de corp paralizată și strigând:
— Ah! Stăpâne, stăpâne! Veniți la mine!
Era pentru prima oară când nu-mi vorbea „la persoana a treia”. L-am ridicat împreună cu Ned Land, l-am fricționat zdravăn și, când și-a revenit în simțiri, veșnicul clasificator îngână cu o voce stinsă:
— Clasa cartilaginoșilor, ordinul condropterigienilor cu branhii fixe, subordinul selacienilor, familia raidelor, genul torpilelor!
— Da, prietene, îi răspunsei eu, o torpilă te-a adus în halul ăsta.
— Ah, domnul poate să mă creadă, am să mă răzbun pe animalul ăsta, amenință Conseil.
— Cum așa?
— Mâncându-l!
Și a mâncat din pește în aceeași seară, dar numai ca să se răzbune, pentru că, cinstit vorbind, carnea era cam tare.
Bietul Conseil dăduse peste o torpilă dintre cele mai periculoase, din specia cumana. Animalul acesta ciudat, când e într-un mediu bun conducător de electricitate, cum e apa, trăsnește peștii de la o distanță de mai mulți metri, atât de mare este puterea organului său electric, ale cărui două fețe principale n-au mai puțin de douăzeci și șapte picioare pătrate!
A doua zi, 12 aprilie, Nautilus se apropia de coasta numită „olandeză”, spre gura lui Maroni. Acolo trăiau în familii mai multe grupuri de lamantini. Erau manați, care, ca și dugongul și stelarul, fac parte din ordinul sirenienilor. Animalele acestea frumoase, blânde și pașnice, lungi de șase până la șapte metri, cântăreau cel puțin patru mii de kilograme.
Le-am explicat lui Ned Land și lui Conseil că natura, prevăzătoare, hărăzise acestor mamifere un rol însemnat. Ca și focile, ele pasc ierburile submarine și distrug astfel aglomerarea de ierburi care astupă gura fluviilor tropicale.
— Și știți, am adăugat, ce s-a întâmplat de când oamenii au nimicit aproape cu totul aceste neamuri folositoare? Ierburile putrezite au otrăvit aerul, iar aerul otrăvit înseamnă frigurile galbene, care pustiesc aceste ținuturi minunate. Plantele veninoase s-au înmulțit sub aceste mări toride, iar răul s-a întins fără oprire de la gura fluviului Rio de la Plata până în Florida!
Și, dacă e să-l credem pe Toussenel, acest flagel nu e încă nimic pe lângă cel care îi va lovi pe urmașii noștri, când mările vor fi golite de balene și de foci. Atunci, înțesate de caracatițe, de meduze și de calmari, ele vor deveni uriașe focare de infecție, fiindcă valurile lor nu vor mai avea „acele stomacuri uriașe, pe care Dumnezeu le însărcinase să curețe suprafața mărilor”.
Deși nu disprețuia această teorie, echipajul de pe Nautilus vână totuși vreo jumătate de duzină de manați.
Trebuiau făcute provizii, și carnea manaților este mai gustoasă decât a vacilor și vițeilor. Vânătoarea n-a fost deloc interesantă. Manații s-au lăsat omorâți fără să se apere. Am adus pe bord spre a fi puse la uscat mai multe mii de kilograme de carne. În aceeași zi a mai avut loc un pescuit ciudat, care a sporit proviziile lui Nautilus. Prinsesem în plase câțiva pești al căror cap se termina printr-o placă ovală, cu margini cărnoase. Erau echeneide din a treia familie a malacopterigienilor subbrahieni. Discul lor turtit este alcătuit din lame cartilaginoase, transversale și mișcătoare, între care animalul poate face vid, ceea ce îi dă putința să se prindă de lucruri ca o ventuză.
Remora pe care o întâlnisem în Mediterana aparține acestei specii. Dar cele de aici sunt echeneide osteochere, specifice acestei mări. Pe măsură ce le prindeau, marinarii noștri le aruncau în căzi pline cu apă.
Terminând pescuitul, Nautilus se apropia de țărm, unde văzurăm dormind pe apă mai multe broaște țestoase de mare. Ar fi fost greu să prindem reptilele acestea prețioase, fiindcă ele se trezesc la cel mai ușor zgomot și carapacea lor puternică le apără de cange. Dar echeneida avea să ni le prindă cu o siguranță și o precizie extraordinară. Peștele acesta este un adevărat cârlig viu, care ar ferici și ar îmbogăți orice pescar cu undiță.
Oamenii lui Nautilus prinseră de cozile echeneidelor câte un inel destul de mare, ca să nu le împiedice mișcările, iar de inel legară o frânghie lungă, cu capătul prins de bord.
Echeneidele aruncate în mare își începură îndată misiunea, lipindu-se de plastronul broaștelor țestoase. Îndârjirea lor era atât de mare, încât mai degrabă s-ar fi lăsat rupte decât să dea drumul pradei. Apoi ele fură trase pe bord odată cu broaștele țestoase de care se lipiseră.
Am prins astfel câteva cacuane, late de un metru și grele de două sute de kilograme. Carapacea lor, acoperită cu plăci mari, cornoase, subțiri și străvezii, de culoare cafenie, împestrițate cu alb și galben, este foarte căutată. Pe lângă asta, ele sunt tot atât de bune de mâncat ca și broaștele țestoase verzi, a căror carne are un gust minunat. Pescuitul acesta puse capăt șederii noastre pe meleagurile fluviului Amazoanelor și, odată cu venirea nopții, Nautilus se depărta în larg.