Accident sau incident?
A doua zi, 22 martie, la șase dimineața, se începură pregătirile de plecare. Ultimele lumini ale amurgului se topeau în noapte. Era un frig pătrunzător. Stelele sclipeau cu o tărie uimitoare. La zenit strălucea minunata Cruce a Sudului, Steaua polară a ținuturilor antarctice.
Termometrul arăta 12° sub zero. Când vântul se întețea, frigul devenea înțepător. Sloiurile de gheață se înmulțiseră; marea începuse să înghețe pe toată întinderea. Pe suprafața ei, numeroase pete de culoare închisă arătau locurile în care începuse să se formeze pojghița de gheață. Desigur că în bazinul austral, care îngheța timp de șase luni, cât ținea iarna, nu se putea pătrunde. Ce se făceau atunci bietele balene? Fără îndoială că porneau pe sub banchiză spre alte mări. Cât despre foci și morse, obișnuite cu climele cele mai aspre, ele rămâneau prin meleagurile acelea înghețate. Instinctul le învăța să găurească icefieldurile și să le țină astfel veșnic deschise; prin găurile acestea ies ca să respire. Când păsările alungate de frig emigrează spre nord, mamiferele marine rămân singurii stăpâni ai continentului polar.
Rezervoarele de apă fură umplute și Nautilus se cufundă încet până la adâncimea de o mie de picioare, unde se opri. Elicea bătu apa și vasul înainta drept spre nord, cu o viteză de cincisprezece mile pe oră. Spre seară pluteam pe sub uriașa carapace înghețată a banchizei.
Obloanele salonului erau închise, pentru că Nautilus s-ar fi putut lovi de vreun ghețar scufundat. De aceea mi-am petrecut întreaga zi trecându-mi însemnările pe curat. Retrăiam în minte toate peripețiile călătoriei noastre pe pol. Ajunsesem la punctul acela de neatins, fără oboseală și fără primejdii, ca și cum vagonul nostru plutitor ar fi alunecat pe niște șine de cale ferată. Și acum începea adevărata întoarcere. Ce ne mai aștepta? Puteam să-mi închipui orice, fiindcă șirul minunilor submarine este nesfârșit! De cinci luni și jumătate, de când întâmplarea ne aruncase pe bordul lui Nautilus, străbătusem paisprezece mii de leghe; și în drumul nostru, mai lung decât Ecuatorul, se petrecuseră nenumărate întâmplări ciudate sau groaznice: vânătoarea în pădurile din Crespo, eșuarea din strâmtoarea Torres, cimitirul de mărgean, pescăriile din Ceylon, Tunelul arab, focurile din Santorin, milioanele din Golful Vigo, Atlantida, Polul Sud! Toată noaptea, amintirile mi-au frământat mintea și nu m-au lăsat să mă odihnesc nicio clipă.
Pe la trei dimineața m-a trezit o zguduitură puternică. Mă ridicai ascultând în întuneric. Deodată m-am pomenit aruncat în mijlocul camerei. Mi-am dat seama că Nautilus se izbise de ceva și se lăsa pe o parte. Sprijinindu-mă de pereți, mă târâi până în salon, unde ardea încă lumina. Mobilele erau răsturnate. Din fericire, vitrinele, fixate solid în perete, rezistaseră. Tablourile dinspre tribord, din pricina înclinării, se lipiseră de tapete, pe când cele dinspre babord se depărtaseră de ele cu un picior, la marginea de jos. Nautilus era deci culcat pe partea dreaptă și stătea complet nemișcat.
Dinăuntrul vasului se auzeau zgomote de pași și voci nedeslușite. Căpitanul Nemo însă nu se ivi. Tocmai când voiam să ies din salon, intrară Ned Land și Conseil.
— Ce s-a întâmplat? îi întrebai.
— Tocmai asta voiam și eu să-l întreb pe domnul, îmi răspunse Conseil.
— Mii de draci! strigă canadianul. Eu știu ce s-a întâmplat. Nautilus s-a ciocnit și, după cât stă de aplecat, nu cred s-o mai scoată la capăt cum a scos-o atunci în strâmtoarea Torres.
— Dar cel puțin o fi ajuns la suprafața apei?
— Nu știm, răspunse Conseil.
— O să aflăm îndată, spusei eu.
Am cercetat manometrul. Spre marea mea mirare, el arăta o adâncime de trei sute șaizeci de metri.
— Ce înseamnă asta? am strigat uimit.
— Ar trebui să-l întrebăm pe căpitanul Nemo, își dădu părerea Conseil.
— Dar unde să-l găsim? întrebă Ned Land.
— Urmați-mă! le spusei tovarășilor mei.
Ieșirăm din salon. În bibliotecă, nimeni. La scara din mijloc, la postul echipajului, nimeni. Mi-am închipuit că Nemo trebuie să fie în cabina cârmaciului. Cel mai bun lucru era să așteptăm. Ne întoarserăm tustrei din nou în salon.
Voi trece sub tăcere cuvintele canadianului, care găsise clipa prielnică să se înfurie iar. L-am lăsat să-și descarce veninul în voie, fără ca să-i răspund.
De vreo douăzeci de minute stăteam așa, căutând să prindem și cele mai mici zgomote din interiorul lui Nautilus, când își făcu apariția căpitanul Nemo. Părea că nici nu ne vede. Înfățișarea lui, atât de liniștită de obicei, trăda îngrijorarea. El cercetă în tăcere busola și manometrul, apoi puse degetul pe un punct al planisferei, în partea care reprezenta mările australe.
Nu voiam să-l întrerup. Dar după câteva clipe, când se întoarse spre mine, l-am întrebat, folosind o expresie pe care o mai auzisem de la el, în strâmtoarea Torres:
— Un „incident”, căpitane?
— Nu, domnule, de data asta un accident.
— Grav?
— Poate.
— Este vreun pericol imediat?
— Nu.
— Nautilus a eșuat?
— Da.
— Și asta din pricina…
— Unei toane a naturii, și nu nepriceperii oamenilor. În manevră n-a fost făcută nicio greșeală. Totuși, efectele echilibrului nu pot fi împiedicate. Poți să înfrunți legile omenești, dar nu te poți împotrivi legilor naturii!
Ciudată clipă își alesese căpitanul ca să filosofeze. De fapt, răspunsul lui nu lămurise nimic.
— S-ar putea ști, l-am întrebat, care-i cauza accidentului?
— S-a răsturnat un bloc uriaș de gheață, un munte întreg, îmi răspunse. Centrul de greutate al ghețarilor se urcă atunci când ape mai calde sau lovituri repetate îi sapă pe dedesubt. În asemenea cazuri, ghețarii se răstoarnă, se dau peste cap. Așa s-a întâmplat și acum. Răsturnându-se, un ghețar l-a lovit pe Nautilus, care plutea sub apă. Apoi, alunecând pe sub carena lui și ridicându-l cu o putere de neînvins, ghețarul l-a atras în straturi mai puțin dense și l-a culcat pe o coastă.
— Nu s-ar putea cumva să-l desprindem pe Nautilus golind rezervoarele cu apă și făcându-l astfel să-și recapete echilibrul?
— Chiar asta se și face acum! Se poate auzi cum funcționează pompele. Iată, acul manometrului arată că Nautilus se ridică, dar și ghețarul se ridică odată cu el. Poziția noastră rămâne neschimbată până când ghețarul nu va întâlni o stavilă care să-i oprească urcarea.
Într-adevăr, Nautilus rămăsese tot atât de înclinat la tribord. Fără îndoială că el urma să se îndrepte odată cu oprirea ghețarului. Dar dacă asta avea să aibă loc în momentul ciocnirii de banchiza care plutea deasupra noastră, atunci cele două suprafețe de gheață ne-ar fi strivit fără milă. Îmi frământam mintea gândindu-mă la ceea ce putea să ni se întâmple. Căpitanul privea necontenit spre manometru. De la ciocnirea cu ghețarul, Nautilus se ridicase cu aproape o sută cincizeci de picioare, dar își păstrase aceeași înclinare. Deodată simții o ușoară mișcare. Nautilus se îndreptase puțin. Obiectele atârnate pe perete în salon își recăpătau încetul cu încetul poziția normală. Pereții se apropiau de verticală. Niciunul dintre noi nu mai vorbea. Adânc tulburați, vedeam și simțeam cum vasul se îndreaptă. Sub picioarele noastre podeaua devenea orizontală. Se scurseră astfel zece minute.
— În sfârșit, ne-am îndreptat! strigai eu.
— Da, spuse căpitanul Nemo, pășind spre ușa salonului.
— Dar vom mai putea pluti? l-am întrebat.
— Desigur, îmi răspunse, fiindcă rezervoarele nu sunt încă golite și, odată golite, Nautilus va trebui să urce la suprafața apei.
Căpitanul plecă și peste câtva timp am observat că, din ordinul lui, Nautilus își încetase ridicarea. Era bine să plutim așa, între două ape, altfel ne-am fi putut ciocni de partea de jos a banchizei.
— Am scăpat ca prin urechile acului! spuse Conseil.
— Da, puteam fi striviți între ghețuri sau, în cel mai bun caz, puteam rămâne țintuiți pe loc și atunci n-am fi avut cum să ne primenim aerul… Da, am scăpat ușor!
— Dacă ar fi numai asta! mormăi Ned Land.
Nu voiam să încep o discuție fără rost cu canadianul; de aceea nu i-am răspuns. Dealtfel, obloanele se deschiseră în aceeași clipă și lumina de afară năvăli prin ferestre.
Eram încă sub apă, după cum am spus; de fiecare parte a lui Nautilus, la o depărtare de zece metri, se înălța câte un zid de gheață care-ți lua ochii cu strălucirea lui; deasupra și dedesubt, alte ziduri; deasupra era fundul banchizei, întinzându-se ca un tavan uriaș, dedesubt era ghețarul care, răsturnându-se încetul cu încetul, își găsise pe zidurile laterale două puncte de sprijin, rămânând între ele. Nautilus se găsea închis într-un adevărat tunel de gheață, larg de aproape douăzeci de metri, plin cu apă liniștită. I-ar fi fost deci ușor să iasă, mergând fie înainte, fie înapoi, și găsind după aceea, la câteva sute de metri mai jos, o trecere liberă pe sub banchiză.
Becurile fuseseră stinse și totuși salonul strălucea în lumina vie pe care o dădeau razele farului, răsfrânte în pereții de gheață. Îmi este cu neputință să descriu frumusețea oglindirii razelor electrice pe blocurile nesfârșite, tăiate mereu în alte forme. Lumini colorate, după cum erau vinele care brăzdau gheața, țâșneau din fiecare unghi, din fiecare creastă, din fiecare fațetă. Ne simțeam ca într-o mină de pietre prețioase, mai ales de safire, care-și amestecau scânteierile cu licăririle verzi ale smaraldelor. Ici și colo, nuanțe de opal nespus de dulci se iveau în mijlocul unor puncte aprinse, adevărate diamante de foc, foarte strălucitoare. Puterea razelor era însutită, ca lumina ce țâșnește din lamelele lenticulare ale celui mai puternic far.
— Cât e de frumos! se minună Conseil.
— Da, e o priveliște cum nu se poate mai frumoasă, spusei eu. Nu-i așa, Ned?
— Mii de draci! E nemaipomenită! încuviință canadianul. Turbez de necaz că n-am încotro și trebuie să recunosc. E nemaivăzut! Dar priveliștea asta s-ar putea să ne coste scump. Și, dacă e să spun tot, cred că vedem aici lucruri pe care Dumnezeu a vrut să le ferească de ochii omului!
Ned avea dreptate. Era prea frumos. Deodată un strigăt al lui Conseil mă făcu să mă întorc.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebai.
— Domnul să închidă ochii, să nu se uite!
Spunând aceasta, Conseil își acoperi repede ochii cu mâinile.
— Dar ce-ai pățit?
— Sunt orbit, nu mai văd!
M-am uitat fără voie spre fereastră, dar n-am putut îndura focul care o mistuia.
Am înțeles ce se întâmplase: Nautilus pornise cu mare viteză. Toate sclipirile liniștite ale pereților de gheață se prefăcuseră în mănunchiuri fulgerătoare. Focurile acestor miliarde de diamante se amestecau între ele. Împins de elice, Nautilus gonea parcă învăluit în fulgere.
Atunci, obloanele salonului se închiseră. Ne-am apărat cu palmele ochii în care ne jucau nenumărate globuri și luminițe, ca atunci când te uiți prea mult spre soare. Ne-a trebuit destulă vreme ca să ne potolim vederea tulburată. În cele din urmă ne-am luat palmele de la ochi.
— Pe legea mea! N-aș fi crezut că poate exista așa ceva, spuse Conseil.
— Mie nici acum nu-mi vine să cred! adăugă canadianul.
— Când vom fi înapoi pe uscat, spuse Conseil, după ce am văzut atâtea minuni ale naturii, cât de nevrednice și de neînsemnate au să ni se pară continentele și măruntele înfăptuiri ale omului! Nu! Lumea aceea nu mai este demnă de noi!
Asemenea cuvinte, ieșite din gura unui flamand de obicei atât de calm, arătau până la ce grad de fierbere se ridicase entuziasmul nostru. Dar canadianul nu scăpă prilejul să-și verse în el picătura de apă rece.
— Lumea! făcu el clătinându-și capul. Fii pe pace, prietene Conseil. N-o să ne mai întoarcem niciodată la ea!
Acestea se petreceau pe la orele cinci dimineața. Și tot atunci avu loc o ciocnire în partea din față a lui Nautilus. Îmi dădui seama că vârful vasului se lovise de un bloc de gheață. Pesemne că fusese o manevră greșită, fiindcă nu era deloc ușor să navighezi prin tunelul submarin, printre sloiuri de gheață. Îmi spuneam că, schimbându-și drumul, căpitanul Nemo va ocoli piedicile, urmând cotiturile tunelului. În orice caz, înaintarea noastră nu putea fi împiedicată cu desăvârșire. Totuși, împotriva așteptărilor mele, Nautilus dădu înapoi destul de mult.
— Ne întoarcem? întrebă Conseil.
— Se vede că da, răspunsei eu. Pesemne că în partea asta tunelul nu are ieșire.
— Și atunci…?
— Atunci e foarte simplu; ne întoarcem pe unde am venit și ieșim prin partea de sud. Atâta tot.
Vorbind astfel, voiam să par mai liniștit decât eram în realitate. Între timp se accelerase mișcarea înapoi a lui Nautilus care, mergând de-a-ndăratelea, ne ducea cu o viteză tot mai mare.
— O să avem o întârziere, făcu Ned.
— Ce contează câteva ore mai mult ori mai puțin? Măcar de-am ieși odată…
— Da, repetă Ned Land. Numai de-am ieși.
Mă plimbai câtva timp de la salon la bibliotecă. Tovarășii mei tăceau. Mă întinsei apoi pe un divan și luai o carte, pe care o parcurgeam mașinal cu ochii. După un sfert de oră, Conseil, apropiindu-se de mine, mă întrebă:
— E interesant ce citește domnul?
— Foarte interesant, îi răspunsei.
— Cred și eu! Domnul citește chiar cartea domnului!
— Cartea mea?
În adevăr, țineam în mâini, fără să știu, lucrarea mea „Misterele din adâncul mărilor”. Am închis cartea și mi-am reluat plimbarea. Ned și Conseil se ridicară să plece.
— Mai stați, prieteni, le spusei eu. Să fim împreună până când vom ieși din încurcătura asta.
— Cum dorește domnul! îmi răspunse Conseil.
Mai trecură câteva ceasuri, în care timp cercetai întruna instrumentele atârnate pe pereții salonului. Manometrul arăta că Nautilus plutește mereu la o adâncime de trei sute de metri, busola arăta că se îndreaptă înspre sud, iar indicatorul de viteză – că merge cu douăzeci de mile pe oră, ceea ce însemna prea mult pentru un spațiu atât de îngust. Căpitanul Nemo însă știa că trebuie să se grăbească. Acum, fiecare minut prețuia cât un secol.
La orele opt și douăzeci avu loc cea de-a doua ciocnire, de data asta în partea de dinapoi a vasului. Pălii. Tovarășii mei se apropiară de mine. L-am luat de mână pe Conseil. Ne înțelegeam din priviri mai bine decât prin cuvinte. În clipa aceea intră în salon căpitanul. M-am îndreptat către el.
— Drumul spre sud ne este închis? îl întrebai.
— Da, domnule. Icebergul, răsturnându-se, ne-a închis orice ieșire.
— Suntem blocați?
— Da.