Totul cu ajutorul electricității
— Domnule, spuse căpitanul Nemo, arătându-mi instrumentele atârnate pe pereții camerei sale, iată aparatele necesare pentru navigația lui Nautilus. Aici, ca și în salon, le am toată vremea sub ochi și ele îmi arată poziția și direcția exactă a vasului, în mijlocul oceanului. Unele din ele vă sunt cunoscute, cum este de pildă termometrul, care arată temperatura vasului; barometrul, care măsoară presiunea aerului și prezice schimbarea vremii; higrometrul, care indică gradul de uscăciune al atmosferei; stormglasul, al cărui amestec, descompunându-se, vestește apropierea furtunilor; busola, care îmi arată direcția; sextantul, cu care, după înălțimea soarelui, îmi dau seama de latitudinea la care ne aflăm; cronometrul, cu ajutorul căruia pot să calculez longitudinea și, în sfârșit, lunetele de zi și noapte, prin care scrutez orizontul când Nautilus se ridică la suprafață.
— Acestea sunt instrumente obișnuite, îi răspunsei eu, și le cunosc întrebuințarea. Dar mai văd altele care răspund fără îndoială nevoilor speciale ale vasului. Cadranul acesta cu un ac mobil nu e un manometru?
— Da, e un manometru. Pus în contact cu apa, el arată presiunea ei și îmi dă totodată adâncimea la care ne aflăm.
— Dar sondele acestea de tip nou?
— Sunt sonde termometrice, care îmi măsoară temperatura diferitelor straturi de apă.
— Dar instrumentele acestea, a căror întrebuințare n-o cunosc?
— Aici, domnule profesor, trebuie să vă dau câteva lămuriri, spuse căpitanul Nemo. Fiți bun și mă ascultați.
El tăcu câteva clipe, apoi începu:
— Există un element puternic, ascultător, rapid, ușor de mânuit, bun la toate și care domnește pe vas ca un stăpân. Totul se face cu ajutorul lui. El mă luminează, mă încălzește și e sufletul aparatelor mele mecanice. Acest element este electricitatea.
— Electricitatea? întrebai eu, nedumerit.
— Da, domnule.
— Totuși aveți o foarte mare viteză de mișcare, care nu se potrivește deloc cu puterea electricității. Până acum, puterea ei dinamică e încă destul de redusă și n-a putut să dea decât puțină energie!
— Domnule profesor, electricitatea mea nu se aseamănă cu aceea a oamenilor. Mai mult nu vă pot spune.
— Nici nu insist, domnule; mă uimește însă faptul că ați putut obține un asemenea rezultat. Aș vrea să vă mai pun doar o întrebare, la care puteți să nu-mi răspundeți dacă socotiți că nu trebuie. Elementele pe care le folosiți pentru a produce electricitatea cred că se uzează repede. Zincul, de pildă, cum îl înlocuiți, dacă nu mai aveți nicio legătură cu pământul?
— Am să vă răspund. Mai întâi însă vreau să vă spun că în fundul mărilor există mine de zinc, de fier, de argint și de aur, care sunt sigur că ar putea fi exploatate. Dar eu nu folosesc metalele pământului și cer mării însăși mijloacele de a produce electricitatea.
— Mării?
— Da, domnule profesor, și mijloacele nu mi-au lipsit. Aș fi putut, stabilind un circuit între mai multe fire cufundate la adâncimi diferite, să obțin electricitate prin variațiile de temperatură la care erau supuse firele; am preferat însă să folosesc un sistem mai practic.
— Care anume?
— Cunoașteți compoziția apei de mare. Într-o mie de grame se află nouăzeci și șase și jumătate de sutimi apă și aproape două sutimi și două treimi clorură de sodiu; apoi, o cantitate mică de clorură de magneziu și potasiu, bromură de magneziu, sulfat de magneziu, sulfat și carbonat de calciu. După cum vedeți, se găsește destul de multă clorură de sodiu. Tocmai din acest sodiu, pe care îl extrag din apa mării, îmi compun elementele de care am nevoie.
— Sodiu?
— Da, domnule. Amestecat cu mercur, dă un amalgam care ține locul zincului în elementele Bunsen. Mercurul nu se uzează niciodată. Numai sodiul se isprăvește, dar marea îmi dă altul. Trebuie să vă mai spun că pilele de sodiu sunt socotite ca fiind cele mai puternice și că forța lor electromotoare este de două ori mai mare decât a pilelor de zinc.
— Înțeleg foarte bine, căpitane, calitățile sodiului pentru condițiile lui Nautilus. Se găsește în mare. Bun. Dar trebuie produs, trebuie extras. Cum faceți? Pilele dumneavoastră vă pot servi la această extracție; dar, dacă nu mă înșel, consumul de sodiu necesar aparatelor electrice ar întrece cu mult cantitatea extrasă și atunci ar însemna să consumați mai mult decât puteți produce.
— Întocmai, domnule profesor, numai că eu nu-l extrag prin pile, ci întrebuințez pur și simplu căldura cărbunilor de pământ.
— De pământ? întrebai eu, apăsând asupra ultimului cuvânt.
— Să le spunem cărbuni de mare, dacă doriți, răspunse căpitanul Nemo.
— Și puteți exploata minele submarine de huilă?
— Domnule Aronnax, mă veți vedea la lucru. Nu vă cer decât puțină răbdare, fiindcă timp aveți de ajuns de acum înainte. Amintiți-vă numai atât: eu datorez tot oceanului; el îmi produce electricitatea, și electricitatea dă vasului căldură, lumină, mișcare, într-un cuvânt – viață.
— Sper că nu și aerul pe care îl respirați?
— O, aș putea să-mi fabric aerul necesar pentru respirație! Deocamdată însă este de prisos, pentru că mă urc la suprafața apei ori de câte ori e nevoie. Totuși, dacă electricitatea nu-mi procură aerul pentru respirat, ea pune cel puțin în mișcare pompe puternice, care îl înmagazinează în rezervoare speciale, și asta face ca la nevoie să-mi prelungesc șederea în adâncurile apelor atât cât doresc.
— Domnule căpitan, răspunsei eu, nu pot decât să vă admir. Ați descoperit ceea ce oamenii vor descoperi și ei, fără doar și poate, cândva, adevărata putere dinamică a electricității.
— Nu știu dacă o vor descoperi vreodată, îmi răspunse cu răceală căpitanul Nemo. Oricum ar fi, dumneavoastră cunoașteți de pe acum prima întrebuințare pe care am dat-o acestei prețioase forțe. Ea ne luminează cu o egalitate și o continuitate pe care lumina soarelui nu o are. Și acum uitați-vă la ceasul acesta: este electric și merge cu o regularitate ce întrece pe aceea a celor mai bune cronometre. I-am împărțit cadranul în douăzeci și patru de ore, ca la ceasurile italienești, căci pentru mine nu există nici zi, nici noapte, nici soare, nici lună, ci numai lumina artificială pe care o duc cu mine în fundul mărilor. Priviți, în clipa asta este ora zece dimineața.
— Într-adevăr.
— Să vă arăt o altă aplicare a electricității. Cadranul acesta, agățat în fața noastră, arată viteza lui Nautilus. Un fir electric îl pune în legătură cu elicea lochului, și acul său îmi indică viteza reală a vasului. Iată, în clipa aceasta mergem cu o viteză mijlocie de cincisprezece mile pe oră.
— Minunat! răspunsei. Văd bine, domnule căpitan, că ați avut dreptate să întrebuințați această energie, care este menită să înlocuiască vântul, apa și aburii.
— N-am isprăvit încă, domnule Aronnax, spuse căpitanul, ridicându-se. Dacă binevoiți să mă urmați, vom vizita partea de dinapoi a lui Nautilus.
Într-adevăr, cunoșteam numai partea din față a submarinului, a cărei împărțire exactă, mergând dinspre centru spre vârful care semăna cu un pinten, era următoarea: sufrageria de cinci metri, despărțită de bibliotecă printr-un perete etanș, adică un perete prin care nu putea pătrunde apa, biblioteca de cinci metri, salonul cel mare de zece metri, despărțit de camera căpitanului printr-un al doilea perete etanș, camera căpitanului de cinci metri, a mea de doi și jumătate și, în sfârșit, un rezervor de aer de șapte metri și jumătate, care se întindea până la prova. În total, o lungime de treizeci și cinci de metri. Pereții etanși aveau uși care se închideau ermetic cu ajutorul unor dopuri de cauciuc, în așa fel încât dădeau vasului siguranță deplină în cazul când s-ar fi produs o inundație. Îl urmai pe căpitanul Nemo prin mai multe coridoare, până în centrul lui Nautilus. Acolo se afla un fel de fântână așezată între doi pereți etanși. O scară de fier fixată în perete urca spre partea de sus a vasului. Am întrebat pe căpitan la ce servea scara aceea.
— Duce la luntre, îmi răspunse el.
— Cum, aveți o luntre? mă mirai eu.
— Fără îndoială. O luntre cât se poate de bună, ușoară și făcută în așa fel, încât să nu se poată scufunda. Ea ne servește la plimbare și pescuit.
— Desigur că atunci când vreți să o folosiți trebuie să reveniți neapărat la suprafața apei?
— Deloc. Luntrea este lipită de partea superioară a învelișului lui Nautilus, fixată cu buloane solide, și ocupă o cavitate făcută anume ca s-o adăpostească. Ea este acoperită în întregime: apa nu poate pătrunde deloc într-însa. Scara duce la o deschizătură prin care poate trece un om, făcută în peretele vasului, și care corespunde cu o deschizătură asemănătoare, făcută în coasta luntrii. Prin această dublă deschizătură se poate intra în luntre. Când deschizătura de pe Nautilus se închide, o închid și pe cea a luntrii cu ajutorul unor șuruburi de presiune; dau drumul buloanelor și luntrea se ridică cu o iuțeală uimitoare la suprafața mării; atunci deschid panourile, care până atunci au fost închise cu grijă, îmi instalez catargul, ridic pânzele sau iau vâslele și pornesc la plimbare.
— Dar cum vă întoarceți la bord?
— Nu mă întorc, domnule Aronnax. Nautilus vine să mă ia.
— Când vreți dumneavoastră?
— Da, când vreau eu. Sunt legat de el printr-un fir electric. Trimit o telegramă și gata.
— Într-adevăr, spusei eu, amețit de atâtea minuni, e foarte simplu!
După ce am trecut pe lângă scara ce ducea pe punte, am văzut o cabină lungă de doi metri, în care Conseil și Ned Land erau foarte ocupați să înfulece mâncărurile care tocmai li se serviseră. Am ajuns apoi la ușa unei bucătării lungi de trei metri, situată între încăpătoarele cămări de provizii ale vasului.
Electricitatea, mai puternică și mai ascultătoare chiar decât gazul, făcea aici toate operațiile necesare. Firele întinse până sub cuptoare încălzeau niște bureți de platină, ce dădeau o căldură constantă.
Ele încălzeau de asemenea aparatele de distilat, care, prin vaporizare dădeau o apă de băut minunată. Lângă bucătărie se afla o sală de baie confortabilă, din ale cărei robinete curgea apă rece sau caldă, după dorință.
După bucătărie venea sala echipajului, lungă de cinci metri. Ușa însă era închisă; dacă aș fi putut privi înăuntru, mi-aș fi putut da seama, după modul în care fusese amenajată, de câți oameni era nevoie pentru manevrarea vasului. În fund se ridica un al patrulea perete etanș, despărțind sala echipajului de sala mașinilor. Am deschis o ușă și m-am pomenit în compartimentul în care căpitanul Nemo – inginer neîntrecut – instalase cu dibăcie aparatele de locomoție.
Sala mașinilor, viu luminată, avea o lungime de cel puțin douăzeci de metri. Ea era, firește, împărțită în două; prima parte cuprindea elementele producătoare de electricitate, iar cea de a doua, mecanismul care punea în mișcare elicea.
La început am fost surprins de mirosul deosebit care umplea încăperea. Căpitanul Nemo băgă de seamă lucrul acesta:
— Miroase gazul, produs din pricină că întrebuințăm sodiu; este un neajuns fără însemnătate. Dealtfel, în fiecare dimineață ridicăm vasul la suprafață pentru a-l aerisi.
Vă închipuiți cu cât interes am cercetat mașinile lui Nautilus.
— După cum vedeți, îmi spuse căpitanul Nemo, folosesc elementele Bunsen și nu Ruhmkorff, care sunt prea slabe. Elementele Bunsen nu sunt numeroase, dar sunt mari și puternice, ceea ce e mult mai bine, după cum m-a convins experiența proprie. Electricitatea produsă este îndrumată către partea de dinapoi a vasului, unde, prin niște electromagneți mari, acționează un anumit sistem de pârghii și de angrenaje care pun în mișcare arborele elicei. Elicea are un diametru de șase metri și un pas de șapte metri și jumătate, putând să facă până la o sută douăzeci de turații pe secundă.
— Și ce viteză obțineți?
— Cincizeci de mile pe oră.
Vedeam bine că mă aflu în fața unei taine, dar n-am stăruit s-o aflu. Cum putea electricitatea să acționeze cu atâta putere? De unde se năștea forța aceasta aproape nemărginită? Nu cumva dintr-o tensiune excesivă obținută cu ajutorul unor bobine de tip nou? Sau poate că taina era cuprinsă în modul de transmitere a forței, care putea fi sporită la infinit printr-un sistem de pârghii încă necunoscut?[4] Nu puteam înțelege.
— Căpitane Nemo, spusei eu, constat rezultatele, dar nu încerc să mi le explic. Am văzut cum manevra Nautilus în fața lui Abraham Lincoln. În ce privește viteza lui, sunt cu totul lămurit. Dar nu-i de ajuns să înaintezi cu viteză, trebuie să știi și încotro pornești! Trebuie să te poți îndrepta la dreapta, la stânga, în sus, în jos! Și mă întreb: cum puteți oare atinge marile adâncimi, unde întâlnești o rezistență crescândă, care ajunge la sute de atmosfere? Cum puteți apoi să vă urcați din nou la suprafața oceanului? Și, în sfârșit, cum vă puteți menține la adâncimea care vă convine? Sunt poate prea curios întrebându-vă toate acestea?
— Deloc, domnule profesor, îmi răspunse căpitanul, după o ușoară șovăire, căci tot nu veți mai părăsi niciodată vasul acesta. Poftiți în salon – el este adevăratul nostru cabinet de lucru – și acolo, veți afla tot ce trebuie să știți despre Nautilus!