O plimbare pe câmp
Camera aceea era de fapt arsenalul și totodată vestiarul lui Nautilus. De-a lungul pereților ei erau atârnate vreo douăsprezece costume de scafandru.
Când Ned Land dădu cu ochii de ele, se văzu cât de colo că îi este silă să le îmbrace.
— Dragul meu Ned, îi spusei eu, pădurile din insula Crespo sunt păduri submarine.
— Așa? făcu dezamăgit canadianul, care își vedea spulberat visul de a gusta carne proaspătă. Și dumneavoastră, domnule Aronnax, aveți de gând să vă vârâți în hainele astea?
— N-am încotro, meștere Ned.
— Dacă vă place, n-aveți decât! răspunse vânătorul de balene ridicând din umeri. Cât despre mine, nici prin gând nu-mi trece să mă vâr în ele, afară doar dacă m-ar sili cineva.
— Nu te silește nimeni, meștere Ned, îi spuse căpitanul Nemo.
— Tu ai curaj, Conseil? întrebă Ned.
— Eu îl urmez pe domnul oriunde s-ar duce, răspunse Conseil.
La chemarea căpitanului, doi oameni din echipaj veniră ca să ne ajute să îmbrăcăm costumele acelea greoaie și impermeabile, făcute din cauciuc, fără cusături, bune ca să țină la presiuni cât mai mari. Costumele semănau cu niște armuri mlădioase și rezistente și se compuneau din pantaloni și bluză. Pantalonii se sfârșeau la capătul de jos printr-un fel de bocanci solizi, cu tălpi de plumb. Țesătura bluzei era prinsă de niște obezi de aramă, care înconjurau pieptul și îl apărau împotriva presiunii apei, lăsând plămânii să respire liber; mânecile aveau la capete mănuși elastice, care nu împiedicau deloc mișcările mâinilor.
Eram cu totul departe, după cum ne puteam da seama, cu aceste costume perfecționate, de vechile îmbrăcăminți fără nicio formă, cu platoșele lor de plută, vestele lor fără mâneci, hainele de mare, lăzile și toate celelalte lucruri născocite și atât de lăudate în secolul al XVIII-lea.
Căpitanul Nemo, împreună cu unul din tovarășii săi – un fel de Hercule, nemaipomenit de voinic – Conseil și cu mine ne-am pus îndată îmbrăcămintea de scafandru. Ne mai rămânea doar să ne punem căștile metalice pe cap. Atunci am cerut voie căpitanului Nemo să examinez puștile cu care trebuia să ne înarmăm.
Unul dintre oamenii vasului îmi înmână o pușcă simplă, cu un pat destul de mare, făcut din oțel. În golul patului se păstra aerul comprimat, pe care o supapă manevrată de un trăgaci îl lăsa să pătrundă în țeavă. Un încărcător scobit în grosimea patului închidea în el vreo douăzeci de gloanțe electrice, care, cu ajutorul unui arc, intrau automat în țeava puștii. Cum se trăgea un glonț, altul îi și lua locul.
— Căpitane Nemo, spusei eu, arma este cât se poate de bună și lesne de mânuit. Abia aștept s-o încerc. Dar cum vom ajunge în fundul mării?
— În clipa de față, domnule profesor. Nautilus s-a lăsat pe fundul apei, la zece metri adâncime, așa că putem pleca.
— Și cum vom ieși din submarin?
— Veți vedea îndată.
Căpitanul Nemo își vârî capul în casca de metal. Conseil și cu mine îi urmarăm exemplul, în timp ce canadianul ne spuse cu ironie „vânătoare bună”! Partea de sus a îmbrăcămintei se sfârșea printr-un guler de aramă cu ghiventuri în care se prindea casca de metal. Trei deschizături, apărate de sticle groase, ne îngăduiau să privim încotro doream, și pentru asta era de ajuns doar să întoarcem capul pe sub învelișul căștii. De cum ne-am pus pe umeri aparatele Rouquayrol, ele și începură să funcționeze, iar eu am simțit că pot respira în voie.
Cu lanterna Ruhmkorff prinsă de centură, cu pușca în mână, eram gata de drum, deși, la drept vorbind, închis în haine atât de grele și țintuit de podea din pricina tălpilor de plumb, nu mă simțeam în stare să fac nicio mișcare.
Dar lucrul acesta se vede că era cunoscut și altora, pentru că cineva mă împinse într-o cămăruță lipită de vestiar. Tovarășii mei, împinși și ei, mă urmau. Am auzit cum se închide ermetic o ușă în urma noastră, apoi ne învălui un întuneric de nepătruns.
Peste câteva clipe răsună un șuierat puternic. Pentru că un curent rece, abia simțit, începuse să mă cuprindă de la picioare în sus, înțelesei că, printr-un robinet, se dăduse drumul apelor oceanului. Curând, întreaga cameră se umplu de apă. Atunci se deschise o a doua ușă, de data aceasta în învelișul dinafară al lui Nautilus. Se ivi o lumină slabă și, o clipă mai târziu, picioarele noastre atinseră fundul mării.
Cum să descriu cele văzute în timpul călătoriei noastre sub apă? Cuvintele îmi par neputincioase ca să redea asemenea minuni. Și, când nici pensula nu este în stare să le zugrăvească frumusețea, cum ar putea biata peniță să le înfățișeze? În frunte mergea căpitanul Nemo, iar la câțiva pași în urma noastră venea tovarășul său. Conseil și cu mine rămăseserăm unul lângă altul, ca și cum am fi putut vorbi prin carapacele noastre metalice.
Nu mai simțeam nici greutatea hainelor, nici pe cea a ghetelor sau a rezervorului de aer și nici apăsarea căștii metalice în care mi se bălăbănea capul ca un sâmbure în coaja lui. Toate aceste lucruri, scufundate în apă, își pierduseră din greutatea lor o parte egală cu greutatea lichidului dislocuit, după cum ne învață legea descoperită de Arhimede, pe care o simțeam destul de bine. Nu mai eram o bucată neînsuflețită, ci mă mișcam cu destulă ușurință.
Puterea luminii care ajungea până în fundul mării, la o adâncime de treizeci de picioare, m-a uimit. Razele soarelui străbăteau cu ușurință grosimea apei, ștergându-i culoarea. Până la o sută de metri puteam să deslușesc limpede orice obiect. Mai încolo, adâncurile se colorau treptat în tonuri azurii de o gingășie fără seamăn, apoi se albăstreau departe și se pierdeau într-un întuneric nedeslușit. Mi se părea că apa care mă înconjura ar fi un fel de aer mai dens decât atmosfera pământească, dar aproape tot atât de străveziu. Deasupra zăream întinderea liniștită a mării.
Mergeam pe un nisip mărunt și neted, altfel decât nisipul încrețit al plajelor, care păstrează urme de valuri. Covorul acela orbitor respingea razele soarelui cu o tărie neobișnuită, părând un adevărat reflector. Răsfrângerea puternică a luminii pătrundea apa până în cele mai mici părticele ale ei. Voi fi oare crezut dacă am să vă spun că la o adâncime de treizeci de picioare vedeam ca în miezul zilei?
Timp de un sfert de oră am călcat peste nisipul acela arzător, în care pulberea scoicilor era presărată în straturi neînchipuit de fine. În urma noastră Nautilus, care părea o stâncă lungă, se pierdu încetul cu încetul în depărtare; dar farul lui trebuia să ne înlesnească întoarcerea pe bord, trimițându-ne razele-i puternice, atunci când întunericul avea să cuprindă apele. Pentru cine n-a străbătut mările e greu să-și închipuie cum arată acolo fâșiile alburii de lumină. Pe uscat, praful din aer le face să semene cu o ceață luminoasă; dar pe mare, ca și în mare, dealtfel, luminile se văd cu o limpezime neobișnuită.
Mergeam mereu și uriașa întindere de nisip ni se părea fără de margini. Înlăturam cu mâinile straturi lichide care se închideau după mine, iar urma pașilor mi se ștergea cât ai clipi, sub presiunea apei.
Curând îmi apărură în fața ochilor câteva forme pe care depărtarea le învăluia ca într-o negură. Am deslușit fațade mărețe de stânci, acoperite cu cele mai frumoase zoofite din lume. Dar cel mai mult m-a tulburat o priveliște pe care numai acolo aș fi putut-o vedea.
Era ora zece dimineața. Razele soarelui cădeau pieziș pe suprafața apei și din pricina luminii descompuse de refracție ca de o prismă, florile, stâncile, scoicile, polipii purtau pe margini toate culorile curcubeului. Îmbinarea culorilor era o adevărată minune, o încântare a ochilor, un adevărat caleidoscop verde, galben, portocaliu, violet, indigo, albastru, într-un cuvânt o întreagă paletă de pictor. Aș fi vrut din toată inima să-i pot împărtăși lui Conseil simțămintele de care eram stăpânit, să ne întrecem amândoi în strigăte de admirație. Aș fi dorit să ne putem înțelege măcar prin semne, așa cum se înțelegea căpitanul Nemo cu tovarășul său. Dar, fiindcă n-aveam cum face, vorbeam singur și strigam în cutia de aramă care-mi acoperea capul, risipind în cuvinte zadarnice mai mult aer decât ar fi trebuit.
În fața acestei priveliști minunate, Conseil se oprise ca și mine. Dar dând peste zoofite și moluște, vrednicul flăcău începu să le clasifice. La tot pasul se aflau polipi și echinoderme din belșug. Isidele felurite, cornulariile care trăiesc izolat, smocuri de oculine virgine, numite odinioară „coral alb”, fungiile zbârlite în formă de ciuperci, anemonele lipite cu discul lor muscular alcătuiau un strat de flori, împestrițat cu porpite împodobite cu gulerul lor de tentacule azurii, cu stele-de-mare care presărau nisipul ca niște constelații și cu asterofitoni verucoși, dantele fine brodate de mâna naiadelor, ale căror festoane se legănau la unduirile slabe stârnite de mersul nostru. Îmi părea cu adevărat rău să strivesc sub pași minunatele exemplare de moluște care acopereau fundul cu miile: pectini concentrici, scoici-ciocan, donace, adevărate scoici săltărețe, troci, coifuri roșii, strombi aripă-de-înger, aplisii și atâtea alte roade ale acestui ocean nesecat. Dar trebuia să mergem, și înaintam mereu, în timp ce deasupra capetelor noastre pluteau cârduri de fizalii, lăsându-și tentaculele de culoarea ultramarinului să fluture în urma lor, meduze a căror umbrelă opalină sau de un roz gingaș, tivită cu o dungă azurie, ne apăra de razele soarelui, și pelagii panopire, care în întuneric ne-ar fi presărat drumul cu licăriri fosforescente!
Toate acestea le-am zărit pe o întindere de un sfert de milă, abia oprindu-mă din când în când, pentru că trebuia să merg după căpitanul Nemo, care mă chema prin semne. Curând, natura fundului mării se schimbă. După câmpia de nisip urmă un strat de nămol vâscos, numit de americani „oaze”, format numai din scoici silicoase sau calcaroase. Am trecut apoi printr-o câmpie de alge, plante pelagice pe care apele nu le smulseseră încă și care se înmulțesc cu repeziciune. Câmpia aceasta, ca o țesătură deasă foarte moale, s-ar fi putut lua la întrecere cu cele mai minunate covoare țesute de mâna omului. Verdeața se întindea nu numai sub picioare, ci și deasupra noastră; nenumărate plante marine din familia algelor, din care se cunosc mai mult de două mii de specii, se încâlceau la suprafața apei. Vedeam plutind panglici lungi de fucuși, unii globuloși, alții tubulari, laurencii, cladostefe cu frunzișul atât de subțire, rodimenii palmate, asemenea unor evantaie de cactus. Am observat că plantele verzi se țineau mai aproape de suprafața mării, în vreme ce cele roșii ocupau o adâncime mijlocie, lăsând hidrofitelor negre sau brune grija de a alcătui grădinile și straturile de flori ale păturilor celor mai adânci ale oceanului.
Algele acestea sunt adevărate minuni ale creației, o mândrie a florei universale. În familia lor se găsesc și cele mai mici și cele mai mari plante din lume, căci după cum s-au putut număra într-un spațiu de cinci milimetri pătrați patruzeci de mii din plantele acestea care abia se văd, tot așa s-au descoperit fucuși a căror lungime trecea de cinci sute de metri.
Se scursese vreo oră și jumătate de când plecasem de pe Nautilus. Razele soarelui cădeau perpendicular pe apă și nu se mai refractau. Privindu-le, mi-am dat seama că amiaza este aproape. Magia culorilor dispăru puțin câte puțin și nuanțele de smarald și safir se șterseră din fața ochilor noștri. Mergeam cu pas regulat, care răsuna uimitor de tare. Cel mai mic zgomot se transmitea cu o iuțeală neobișnuită pe pământ. Într-adevăr, în apă, care este un conducător mai bun decât aerul, sunetul se propagă de patru ori mai repede.
Ajunsesem tocmai la un povârniș. Lumina avea acum o singură culoare. Eram la o adâncime de o sută de metri și suportam o presiune de zece atmosfere. Dar îmbrăcămintea mea de scafandru era făcută atât de bine, încât apăsarea nu mă stânjenea. Simțeam doar o ușoară amorțeală la încheieturile degetelor, dar și aceasta dispăru curând. Cât despre oboseala pe care ar fi trebuit să mi-o cauzeze o plimbare de două ore, cu un echipament cu care nu eram deprins, aproape că nici nu merită să vorbim. Datorită apei mă mișcam cu o ușurință surprinzătoare.
Ajuns la o adâncime de trei sute de picioare, mai puteam zări încă razele soarelui, deși foarte slab. După strălucirea puternică de la început, urmase un amurg roșiatic, ceva care nu semăna nici a noapte și nici a zi. Cu toate astea vedeam destul de bine drumul și n-aveam încă nevoie să folosim lanternele Ruhmkorff.
Deodată, căpitanul Nemo se opri. Mă așteptă să-l ajung din urmă și îmi arătă o îngrămădire întunecoasă ce se ivea din umbră, la o mică depărtare de acolo.
„E pădurea din insula Crespo”, gândii; și nu mă înșelasem.