Prima jumătate de oră
Ce se petrecuse? Ce efect produsese această îngrozitoare zdruncinătură? Ingeniozitatea constructorilor proiectilului obținuse oare un rezultat fericit? Șocul fusese amortizat, datorită arcurilor celor patru tampoane, a pernelor de apă, a despărțiturilor brizante? Se înfrânase puternica presiune a vitezei inițiale de unsprezece mii de metri, care ar fi fost suficientă pentru a străbate Parisul sau New-York-ul într-o secundă? Se înțelege că acestea erau întrebările pe care și le puneau miile de martori ai emoționantei scene. Ei uitau țelul călătoriei, pentru a nu se gândi decât la călători. Dar dacă vreunul dintre ei – J. T. Maston, de pildă – ar fi putut să-și arunce o privire în interiorul proiectilului, ce-ar fi văzut?
În clipa aceea, chiar nimic. Un întuneric adânc domnea în proiectil. Dar pereții săi cilindro-conici rezistaseră excelent. Nicio ruptură, nicio îndoitură, nicio stricăciune. Admirabilul proiectil nici măcar nu se stricase sub puternica aprindere a pulberii și nici nu se lichefiase, după cum era de temut, într-o ploaie de aluminiu.
În interior, la urma urmei, era puțină dezordine. Câteva obiecte fuseseră aruncate cu violență spre tavan, dar cele mai importante nu păreau să fi suferit de pe urma șocului. Sforile cu care fuseseră fixate erau intacte.
Pe discul mobil, coborât până la baza proiectilului după sfărâmarea pereților despărțitori și azvârlirea apei, trei corpuri zăceau fără mișcare. Barbicane, Nicholl, Michel Ardan oare mai respirau încă? Acest proiectil nu mai era oare decât un sicriu de metal, transportând trei cadavre în spațiu?...
Câteva minute după pornirea proiectilului, unul dintre corpuri făcu o mișcare, brațele sale se agitară, capul i se ridică și el reuși să se scoale în genunchi. Era Michel Ardan. El se pipăi, scoase un „hm” sonor, apoi zise:
— Michel Ardan, întreg. Să-i vedem și pe ceilalți!
Curajosul francez vru să se ridice, dar nu putu să se țină pe picioare. Capul i se clătina, sângele năvălind cu violență, îl orbea, era ca beat.
— Brr! făcu el. Mi-a produs același efect ca două sticle cu vin de Corton. Dar cu deosebirea că e mai puțin plăcut de înghițit.
Apoi, trecându-și de mai multe ori mâna peste frunte, își fricționă tâmplele și strigă cu voce fermă:
— Nicholl! Barbicane!
Așteptă cu teamă. Niciun răspuns. Nici măcar un suspin care să arate că inima tovarășilor săi de călătorie mai bătea încă. El repetă chemarea. Aceeași tăcere.
— Drace! zise. Au aerul de a fi căzut de la etajul al cincilea drept în cap! Zău, adăugă el, cu acea imperturbabilă încredere pe care nimic n-o putea tulbura. Dacă un francez a putut să se ridice în genunchi, înseamnă că doi americani se vor ridica drept în picioare, fără nicio greutate. Dar, mai întâi de toate, să clarificăm situația.
Ardan simțea cum viața îi revine în valuri. Sângele său se liniști și-și reluă circulația obișnuită. După noi eforturi, își recăpătă echilibrul. El reuși să se scoale, scoase din buzunarul său un chibrit și-l aprinse prin frecarea fosforului. Apoi, apropiindu-l de bec, îl aprinse. Recipientul nu suferise câtuși de puțin. Gazul nu se pierduse. Dealtfel, în asemenea caz, mirosul său l-ar fi trădat și Michel Ardan nu s-ar fi plimbat, fără urmări grave, cu un chibrit aprins în acest mediu plin cu hidrogen. Gazul, combinat cu aerul, ar fi produs un amestec exploziv și explozia ar fi terminat poate ceea ce zdruncinătura începuse. De îndată ce becul fu aprins, Ardan se aplecă asupra corpurilor tovarășilor săi. Aceste trupuri erau prăvălite unul peste altul, ca două mase inerte. Nicholl deasupra, Barbicane dedesubt.
Ardan îl ridică pe căpitan, îl propti de un divan și-l fricționă energic. Acest masaj, făcut cu multă pricepere, avu darul de a-l readuce la viață pe Nicholl, care deschise ochii, își regăsi de îndată sângele rece și prinse mâna lui Ardan. Apoi, privind în jurul lui, întrebă:
— Și Barbicane?
— Fiecare la rândul său, răspunse calm Michel Ardan. Am început cu tine, Nicholl, pentru că tu erai deasupra. Trecem acum la Barbicane.
Acestea fiind zise, Ardan și Nicholl îl ridicară pe președintele Gun-Clubului și-l puseră pe divan. Barbicane părea să fi suferit mai mult decât tovarășii săi. Sângerase, dar Nicholl se calmă constatând că această hemoragie nu provenea decât de la o rană ușoară la umăr. O simplă zgârietură pe care el o tamponă cu grijă. Trecu, totuși, ceva timp până ca Barbicane să-și revină, această întârziere speriindu-i pe prietenii săi care nu-l mai cruțară cu frecțiile.
— Respiră, totuși, zise Nicholl, apropiindu-și urechea de pieptul rănitului.
— Da, răspunse Ardan, respiră ca un om care are oarecare deprindere a acestei operații zilnice. Să-l fricționăm, Nicholl, să-l fricționăm cu putere.
Și cei doi medici improvizați făcură totul atât de bine, că Barbicane își veni în fire. El deschise ochii, se ridică, luă mâna celor doi prieteni ai săi și prima lui vorbă fu:
— Nicholl, întrebă el, mergem?
Nicholl și Barbicane se priviră. Nu se preocupaseră încă de proiectil. Prima lor grijă fusese pentru călători, nu pentru vagon.
— De fapt, mergem oare? repetă Michel Ardan.
— Sau ne aflăm liniștiți pe țărmul Floridei? întrebă Nicholl.
— Sau în fundul Golfului Mexic? adăugă Michel Ardan.
— Ei, asta-i! strigă președintele Barbicane.
Și această dublă ipoteză, sugerată de tovarășii săi, avu ca efect imediat de a-l readuce în întregime în simțiri.
Orice ar fi fost, încă nu se puteau pronunța asupra situației proiectilului. Imobilitatea sa aparentă, lipsa oricărei comunicări cu exteriorul nu permiteau să se dea un răspuns problemei.
Poate că proiectilul își desfășura traiectoria sa în spațiu. Poate, după o scurtă ridicare, căzuse pe Pământ sau chiar în Golful Mexicului, cădere ce devenea posibilă datorită îngustimii peninsulei Florida.
Situația era gravă, problema interesantă. Trebuia rezolvată cât de curând. Barbicane, înfrigurat și triumfând prin energia sa morală asupra slăbiciunii fizice, se ridică. Ascultă. În exterior, liniște profundă. Dar groasa capitonare era de ajuns pentru a opri toate zgomotele Pământului. Totuși o împrejurare îl uimi pe Barbicane. Temperatura din interiorul proiectilului era neobișnuit de ridicată. Președintele luă un termometru din învelitoarea care-l proteja și-l privi. Instrumentul marca patruzeci și cinci de grade centigrade.
— Da! le strigă el atunci. Da! Mergem! Această căldură înăbușitoare străbate prin pereții proiectilului. Ea este produsă prin frecarea de straturile atmosferice. În curând se va micșora, pentru că deja plutim în vid, și după ce vom fi gata să ne sufocăm, vom îndura un ger foarte puternic.
— Cum? întrebă Michel Ardan, după părerea ta, Barbicane, am și trecut dincolo de limitele atmosferei terestre?
— Fără nicio îndoială, Michel. Ascultă-mă. Este ora zece și cincizeci și cinci de minute. Noi suntem plecați de aproximativ opt minute. Or, dacă viteza noastră inițială n-ar fi fost micșorată prin frecare, șase secunde ne-ar fi fost de ajuns pentru a trece de cele șaisprezece leghe ale atmosferei care înconjură sferoidul.
— Perfect, răspunse Nicholl, dar în ce proporție apreciezi micșorarea acestei viteze prin frecare?
— În proporție de o treime, Nicholl, răspunse Barbicane. Această scădere este apreciabilă, dar, după calculele mele, atâta este. Dacă am avut, așadar, viteza inițială de unsprezece mii de metri, la ieșirea din atmosferă această viteză se va reduce la șapte mii trei sute treizeci și doi de metri; oricum, noi am și străbătut acest interval, și...
— Și atunci, făcu Michel Ardan, prietenul Nicholl a pierdut cele două pariuri ale sale: patru mii de dolari fiindcă Columbiadul n-a explodat, cinci mii de dolari pentru că proiectilul s-a ridicat la o înălțime de peste șase mile. Așadar, Nicholl, fă bine și plătește.
— Să constatăm mai întâi faptele, răspunse căpitanul, și după aceea voi plăti. E foarte posibil ca raționamentele lui Barbicane să fie cât se poate de exacte și că eu am pierdut cei nouă mii de dolari ai mei. Dar o nouă ipoteză îmi vine în cap și ea va anula pe cea a pariului.
— Care? întrebă cu vioiciune Barbicane.
— Ipoteza că, dintr-o cauză sau alta, să nu se fi dat foc la pulbere și noi să nu fi plecat.
— Vai de mine, căpitane, strigă Michel Ardan, asta-i o ipoteză demnă de mintea mea. Nu-i serioasă! N-am fost oare pe jumătate omorâți de zdruncinătură? Nu te-am readus la viață? Umărul președintelui nu sângerează încă datorită reculului care l-a izbit?
— De acord, Michel, repetă Nicholl, dar am o singură întrebare.
— Pune-o.
— Ai auzit detunătura, care trebuie să fi fost extraordinară?
— Nu, răspunse Ardan, foarte surprins, într-adevăr, n-am auzit detunătura.
— Dar dumneata, Barbicane?
— Nu.
— Ei bine? făcu Nicholl.
— Într-adevăr, murmură președintele, de ce n-am auzit detunătura?
Cei trei prieteni se priviră destul de descumpăniți. Se prezenta astfel un fenomen inexplicabil. Proiectilul plecase totuși și, în consecință, detunătura ar fi trebuit să se producă.
— Mai întâi să aflăm unde suntem, zise Barbicane, să deschidem panourile.
Această operațiune deosebit de simplă fu executată de îndată. Piulițele, care mențineau buloanele pe plăcile din afară ale hublourilor din dreapta, cedară sub presiunea unei chei engleze. Aceste buloane fură scoase în afară și obturatoare de cauciuc astupară gaura prin care trecuseră. Imediat, placa exterioară se lăsă în jos pe balamaua sa ca un sabord, și apăru geamul lenticular care închidea hubloul.
Un hublou identic se vedea în grosimea peretelui celeilalte fețe a proiectilului, un altul în vârful cu care se termina proiectilul și, în sfârșit, al patrulea în mijlocul părții de jos a proiectilului. Se putea deci observa în patru direcții opuse; bolta cerească prin geamurile laterale și, mai de-a dreptul, Pământul sau Luna prin deschizăturile de sus și de jos ale proiectilului.
Barbicane și cei doi tovarăși ai săi se repeziră spre geamul descoperit. Nu se zărea nicio rază de lumină. O profundă obscuritate înconjura proiectilul. Ceea ce nu-l împiedică pe președintele Barbicane să strige:
— Nu, dragii mei prieteni, n-am căzut pe Pământ! Nu ne-am scufundat în adâncurile Golfului Mexic! Da! Urcăm în spațiu! Priviți aceste stele ce strălucesc în noapte și această întunecime de nepătruns care s-a adunat între Pământ și noi.
— Ura! Ura! strigară într-un glas Michel Ardan și Nicholl.
Într-adevăr această beznă densă demonstra că proiectilul părăsise Pământul, altminteri solul, luminat cu intensitate de strălucirea lunară, ar fi apărut înaintea ochilor celor trei călători, dacă ei s-ar fi aflat pe suprafața sa. Această întunecime dovedea de asemenea că proiectilul depășise pătura atmosferică, întrucât lumina difuză, răspândită în aer, s-ar fi reflectat asupra pereților metalici, reflex care de asemenea lipsea. Această lumină ar fi luminat geamul hubloului, iar geamul era întunecat. Nu mai era permisă nicio îndoială. Călătorii părăsiseră pământul.
— Am pierdut, zise Nicholl.
— Te felicit, răspunse Ardan.
— Iată nouă mii de dolari, zise căpitanul, scoțând din buzunarul său un teanc de dolari.
— Vrei o chitanță? întrebă Barbicane, luând suma.
— Dacă aceasta nu te deranjează, răspunse Nicholl, așa-i mai legal.
Și cu seriozitate, flegmatic, ca și cum ar fi fost la casieria sa, președintele Barbicane își scoase carnetul, desprinse o filă albă, scrise cu creionul o chitanță în regulă, îi puse data, semnătura, ștampila și o dădu căpitanului care o ascunse cu grijă în portofelul său.
Michel Ardan, scoțându-și șapca, se înclină, fără a spune nimic, în fața celor doi tovarăși ai săi. Atâta formalism, în asemenea împrejurări, îi lua graiul. Nu văzuse niciodată nimic mai „american”.
Barbicane și Nicholl, după ce terminară operațiunea, se așezară la fereastră și priviră constelațiile. Stelele se distingeau ca niște puncte vii pe fondul negru al cerului. Dar, din această parte, nu se putea observa astrul nopților, căci acesta, în drumul său de la est către vest, se înălța puțin câte puțin spre zenit. Absența lui stârni nedumerirea lui Ardan.
— Și Luna? zise el. Oare, din întâmplare, ea va lipsi cumva la întâlnirea noastră?
— Liniștește-te, răspunse Barbicane. Viitorul nostru sferoid este la locul său, dar noi nu-l putem zări din această parte. Vom deschide celălalt hublou lateral.
În momentul în care Barbicane vru să se îndepărteze de geam pentru a degaja hubloul opus, atenția sa fu atrasă de apropierea unui obiect strălucitor. Era un disc enorm, ale cărui dimensiuni gigantice nu puteau fi apreciate. Fața sa întoarsă spre Pământ strălucea cu intensitate.
S-ar fi zis că este o mică Lună care reflectă lumina celei mari. Ea înainta cu o viteză uimitoare și părea să descrie în jurul Pământului o orbită care tăia traiectoria proiectilului. Mișcarea de translație a acestui mobil se completa cu o mișcare de rotație în jurul său. El se comporta, prin urmare, ca toate corpurile cerești părăsite în spațiu.
— Ei, strigă Michel Ardan, ce-o mai fi și asta? Un alt proiectil?
Barbicane nu zise nimic. Apariția acestui uriaș corp îl surprindea și-l îngrijora în același timp. O ciocnire care ar fi avut niște rezultate dezastruoase era posibilă, fie că proiectilul ar fi deviat de pe traiectoria sa, fie că o lovitură, distrugându-i viteza, l-ar fi azvârlit spre Pământ, fie că, în sfârșit, s-ar fi văzut în mod irezistibil atras de forța de atracție a acestui asteroid.
Președintele Barbicane pricepuse cu repeziciune urmările acestor trei ipoteze care, într-un fel sau altul, amenințau inevitabil succesul experienței. Tovarășii săi, muți, priveau în spațiu. Obiectul, apropiindu-se, se mărea uimitor și, printr-o anume iluzie optică, părea că proiectilul se precipită înaintea lui.
— Nemaipomenit! strigă Michel Ardan. Cele două trenuri se vor ciocni!
Instinctiv, călătorii se aruncară înapoi. Spaima lor fu extrem de mare, dar ea nu dură mult timp, doar câteva secunde. Asteroidul trecu la câteva sute de metri de proiectil și dispăru, nu atât datorită rapidității cursei sale, cât pentru că fața sa opusă Lunii se pierdu brusc în întunecimea absolută a spațiului.
— Călătorie plăcută! strigă Michel Ardan scoțând un suspin de mulțumire. Cum? Infinitul nu-i destul de mare pentru ca un biet micuț proiectil să se plimbe fără frică? Ah! Ce-o fi fost oare acest glob pretențios de care era cât pe ce să ne ciocnim?
— Știu, răspunse Barbicane.
— Formidabil! Toate le știi!
— Este, zise Barbicane, un simplu bolid, dar un bolid uriaș pe care atracția Pământului îl reține în stadiul de satelit.
— Este posibil! strigă Michel Ardan. Pământul are, așadar, două Luni, ca și Neptun.
— Da, dragă prietene, două Luni, cu toate că se crede, în general, că nu are decât una. Dar această a doua Lună este atât de mică și viteza sa este atât de mare, că locuitorii Pământului n-o pot zări. Ținând seama de oarecare perturbații, un astronom francez, domnul Petit, a știut să determine existența celui de-al doilea satelit și să-i calculeze elementele. Potrivit observațiilor sale, acest bolid efectuează mișcarea sa de revoluție în jurul Pământului în numai trei ore și douăzeci de minute, ceea ce atrage după sine o viteză uluitoare.
— Toți astronomii, întrebă Nicholl, admit existența acestui satelit?
— Nu, răspunse Barbicane, dar de s-ar fi întâlnit și ei, ca și noi, cu el, nu s-ar mai putea îndoi. În fond, mă gândesc că acest bolid, care ne-ar fi încurcat foarte mult lovind proiectilul, ne permite să precizăm situația noastră în spațiu.
— Cum? zise Ardan.
— Pentru că distanța sa este cunoscută și, în punctul unde noi l-am întâlnit, ne aflam la exact opt mii o sută patruzeci de kilometri de suprafața globului terestru.
— Mai bine de două mii de leghe! strigă Michel Ardan. Iată cum întrecem trenurile expres ale acestui glob vrednic de milă, care se cheamă Pământ.
— Ba bine că nu, răspunse Nicholl, privindu-și cronometrul. Este ora unsprezece și noi n-am părăsit continentul american decât de treisprezece minute.
— Numai de treisprezece minute? se miră Barbicane.
— Da, răspunse Nicholl, și dacă viteza noastră inițială de unsprezece kilometri ar fi fost constantă, am fi făcut aproape zece mii de leghe pe oră!
— Totul este foarte bine, dragii mei, zise președintele, dar rămâne încă o întrebare neclarificată. De ce n-am auzit detunătura Columbiadului?
În lipsa unui răspuns, conversația se opri și Barbicane, tot reflectând, se apucă să coboare oblonul celui de-al doilea hublou lateral.
Operațiunea sa reuși și, prin geamul astfel eliberat, Luna umplu interiorul proiectilului cu o lumină strălucitoare. Nicholl, ca un om econom ce era, stinse gazul care devenea inutil și a cărui licărire, dealtfel, împiedica observarea spațiilor interplanetare.
Discul lunar strălucea atunci cu o puritate fără seamăn. Razele sale, care nu mai treceau prin atmosfera vaporoasă a globului terestru, pătrundeau prin geam și umpleau aerul din interiorul proiectilului cu reflexe argintii. Perdeaua neagră a bolții cerești dubla într-adevăr strălucirea Lunii, care în acest vid de eter, nepotrivit difuzării luminii, nu eclipsa stelele învecinate. Cerul, astfel văzut, prezenta un aspect cu totul nou, pe care ochiul omenesc nu-l putea bănui.
Se înțelege cu ce interes admirau acești oameni curajoși astrul nopților, scopul suprem al călătoriei lor. Satelitul Pământului, în mișcarea sa de translație, se apropia puțin câte puțin de zenit, punct matematic pe care trebuia să-l atingă în aproximativ nouăzeci și șase de ore. Munții, câmpiile, tot relieful său nu se deslușea mai clar înaintea ochilor decât dac-ar fi fost privit cu atenție din orice punct al Pământului, dar lumina sa, trecând prin vid, se desfășura cu o putere de neasemuit. Discul strălucea ca o oglindă de platină. Despre Pământul care le fugea de sub picioare, călătorii uitaseră tot ce le-ar fi putut aminti de el.
Căpitanul Nicholl fu primul care le atrase atenția asupra globului dispărut.
— Da, răspunse Michel Ardan, să nu fim nerecunoscători față de el. De vreme ce ne părăsim patria, să-i dăruim ei ultimele noastre priviri. Vreau să revăd Pământul înainte ca el să dispară în întregime din fața ochilor mei.
Barbicane, pentru a îndeplini dorința prietenului său, se apucă să degajeze fereastra din fundul proiectilului, cea care trebuia să permită observarea Pământului în mod direct. Discul, mobil, pe care forța proiectării îl adusese până în fundul proiectilului, fu demontat nu fără dificultate. Bucățile sale, sprijinite cu grijă de pereți, puteau fi încă folosite, în caz de nevoie. Atunci apăru o deschidere de formă circulară, cu diametrul de cincizeci de centimetri, scobită în partea inferioară a proiectilului. Un geam gros de cincisprezece centimetri, consolidat de o armătură din cupru, o închidea. Mai jos era aplicată o placă din aluminiu, fixată cu buloane. Piulițele odată deșurubate, buloanele fură desfăcute, placa trasă și comunicarea vizuală fu stabilită între interior și exterior.
Michel Ardan îngenunche la fereastră. Geamul era întunecat și opac.
— Ei bine, strigă el, și Pământul?
— Pământul, zise Barbicane, iată-l!
— Care? făcu Ardan, firicelul acela subțire, cornul acela argintiu?
— Fără îndoială, Michel. După patru zile, când Luna va fi plină, chiar în momentul când noi o vom atinge, Pământul va fi „nou”. El nu ne va apărea decât sub forma unui corn deșirat care nu va întârzia să dispară, și atunci se va pierde pentru câteva zile într-un întuneric de nepătruns.
— Ăsta?! Pământul?! repeta Michel Ardan, privind cu ochi mari acea fâșie neînsemnată a planetei sale natale.
Explicația dată de președintele Barbicane era justă. Pământul, în raport cu proiectilul, intra în ultima sa fază. Era în octantul său și arăta ca un corn ușor schițat pe fondul negru al cerului. Lumina sa albăstruie datorită grosimii straturilor atmosferice oferea mai puțină intensitate decât cea a cornului lunar. Acest corn al Pământului se prezenta de dimensiuni considerabile. S-ar fi zis că e un arc uriaș întins pe bolta cerească. Câteva puncte strălucind cu intensitate, mai ales în partea sa concavă, făceau cunoscută prezența unor munți înalți; dar ei dispăreau din când în când sub grosimea unor pete care nu se vedeau niciodată pe suprafața discului lunar. Erau inele de nori așezați concentric în jurul sferoidului terestru.
Totuși, ca urmare a unui fenomen natural, identic aceluia care are loc pe Lună, când ea este în octant, se putea observa conturul întreg al globului terestru. Discul său apărea în mod destul de deslușit printr-un efect de lumină cenușie, mai puțin vizibilă decât lumina cenușie a Lunii. Și explicația acestei intensități mai mici este ușor de înțeles. Când reflectarea luminii se produce asupra Lunii, ea se datorește razelor solare pe care Pământul le răsfrânge asupra satelitului său. Aici, printr-un efect invers, era datorită razelor solare reflectate de Lună spre Pământ. Or, lumina terestră este aproximativ de treisprezece ori mai intensă decât lumina lunară, ceea ce provine din diferența de volum a celor două corpuri. De aici, consecința că, în fenomenul luminii cenușii, partea obscură a discului pământesc se conturează mai puțin clar decât aceea a discului lunar, pentru că intensitatea este proporțională cu puterea de iluminare a celor doi aștri. Trebuie adăugat, de asemenea, că, în ce privește cornul pământesc, el părea să formeze o curbă mai alungită decât aceea a discului. Simplu efect al iradierii.
În timp ce călătorii căutau să pătrundă bezna adâncă din spațiu, un buchet strălucitor de stele căzătoare se desfășură înaintea ochilor lor. Sute de bolizi, aprinși în contact cu atmosfera, tăiau întunericul cu dâre luminoase și brăzdau cu focul lor partea cenușie a discului. În această perioadă, Pământul era la periheliu și luna decembrie este foarte potrivită apariției acestor stele căzătoare, pe care astronomii le-au socotit până la douăzeci și patru de mii pe oră. Dar lui Michel Ardan, disprețuind raționamentele științifice, îi plăcea mai mult să creadă că Pământul saluta cu cele mai strălucitoare focuri de artificii plecarea celor trei copii ai săi.
În realitate, era tot ce mai vedeau din acest sferoid pierdut în umbră, un astru mic al lumii solare, care, pentru marile planete, apune sau răsare ca un simplu luceafăr de dimineață sau de seară! Un punct aproape neobservat în spațiu, o semilună trecătoare, acesta era globul unde își lăsaseră ei toată afecțiunea.
Mult timp, cei trei prieteni priviră fără să scoată o vorbă, dar cu inimile unite, în vreme ce proiectilul se îndepărta cu o viteză ce descreștea în mod uniform. Apoi, îi cuprinse o toropeală irezistibilă. Era o oboseală a corpului și a intelectului? Fără îndoială, căci după încordarea din aceste ultime ore petrecute pe Pământ, reacția trebuia în mod inevitabil să se producă.
— Ei bine, zise Michel, de vreme ce trebuie să dormim, hai să dormim.
Și întinzându-se în paturile lor, cei trei se cufundară în curând într-un somn adânc.
Dar nu dormiseră mai mult de un sfert de oră, când Barbicane se ridică deodată și-și trezi prietenii cu o voce puternică:
— Am găsit! le strigă el.
— Ce-ai găsit? întrebă Michel Ardan sărind din pat.
— Cauza pentru care n-am auzit detunătura Columbiadului.
— Adică? întrebă Nicholl.
— Pentru că proiectilul nostru merge mai repede decât sunetul.