Luptând cu imposibilul
În timpul unei perioade destul de lungi, Barbicane, și tovarășii săi, muți și îngândurați, priviră această lume, pe care ei n-o văzuseră decât de la distanță, ca Moise țara Canaanului, îndepărtându-se de ea fără întoarcere. Poziția proiectilului față de Lună era modificată, și acum partea sa de jos era îndreptată spre Pământ.
Această mișcare, constatată de Barbicane, îl surprinse. Dacă proiectilul trebuia să graviteze în jurul satelitului urmând o orbită eliptică, pentru ce nu i-ar prezenta partea sa cea mai grea, cum face Luna față de Pământ? Se afla aici un punct obscur.
Observând mersul proiectilului, se putea recunoaște că el urma, îndepărtându-se de Lună, o curbă analogă cu aceea pe care o trasase apropiindu-se. El descria, așadar, o elipsă foarte alungită, care se va întinde probabil până la punctul de egală atracție, acolo unde se anulează influențele Pământului și ale satelitului său.
Aceasta fu concluzia lui Barbicane, trasă în mod just din faptele observate, convingere pe care cei doi prieteni ai săi o împărtășiră și ei.
Îndată începură să plouă întrebările.
— Și, aruncați în acest punct mort, ce vom face? întrebă Michel Ardan.
— Ne așteaptă necunoscutul! răspunse Barbicane.
— Dar se pot face ipoteze, presupun?
— Două, răspunse Barbicane. Ori viteza proiectilului va fi insuficientă și atunci va rămâne veșnic nemișcat pe această linie a dublei atracții...
— Îmi place mai mult cealaltă ipoteză, oricare ar fi ea, replică Michel.
— Ori viteza va fi suficientă, reluă Barbicane, și își va relua traseul său eliptic, pentru a gravita veșnic în jurul astrului nopților.
— Situație puțin consolatoare, zise Michel. Să trecem la etapa de umili servitori ai Lunii, pe care noi suntem obișnuiți s-o considerăm ca pe o slujitoare! Iată viitorul care ne așteaptă.
Nici Barbicane, nici Nicholl nu răspunseră.
— Tăceți? reluă nerăbdătorul Michel.
— N-am nimic de răspuns, zise Nicholl.
— Nu putem încerca, prin urmare, nimic?
— Nu, răspunse Barbicane. Pretinzi oare să luptăm contra imposibilului?
— De ce nu? Un francez și doi americani să dea înapoi în fața unui asemenea cuvânt?
— Dar ce vrei să faci?
— Să stăpânesc această mișcare care ne duce cu sine!
— S-o stăpânești?
— Da, reluă Michel, însuflețindu-se. S-o domolim sau s-o modificăm, s-o folosim, în sfârșit, pentru îndeplinirea proiectelor noastre.
— Și cum?
— Asta vă privește! Dacă artileriștii nu sunt stăpâni pe ghiulelele lor, nu mai sunt artileriști. Dacă proiectilul îi comandă tunarului, trebuie băgat, în locul său, tunarul în tun! Grozavi savanți, într-adevăr! Ia te uită la ei, că nu mai știu ce să facă, după ce m-au indus...
— Indus! strigară Barbicane și Nicholl. Indus! Ce înțelegi prin asta?
— Niciun fel de învinuire! zise Michel. Nu mă plâng! Plimbarea-mi place! Cât despre proiectil, mă simt bine în el! Dar să facem tot ceea ce este omenește posibil ca să cădem într-un oarecare loc, dacă nu pe Lună.
— Nu vrem nici noi altceva, scumpul meu Michel, răspunse Barbicane, dar mijloacele ne lipsesc.
— Nu putem modifica mișcarea proiectilului?
— Nu.
— Nici să-i micșorăm viteza?
— Nu.
— Nici chiar ușurându-l cum se ușurează o corabie prea încărcată?
— Ce-ai vrea să arunci? zise Nicholl. Noi nu avem balast la bord. Și, dealtfel, mi se pare că proiectilul ușurat va merge mai repede.
— Mai puțin repede, zise Michel.
— Ba, mai repede, replică Nicholl.
— Nici mai repede, nici mai încet, răspunse Barbicane pentru a-i pune pe cei doi prieteni de acord, căci noi plutim în vid, unde nu se mai poate ține seama de greutatea specifică.
— Ei bine, strigă Michel Ardan cu un glas ferm, nu există decât un singur lucru de făcut.
— Care anume? întrebă Nicholl.
— Să mâncăm, răspunse cu calm curajosul francez, care venea totdeauna cu această soluție în cele mai dificile împrejurări.
Într-adevăr, dacă această operațiune nu trebuia să aibă nicio influență asupra direcției proiectilului, se putea încerca, fără vreun neajuns și chiar cu succes, din punctul de vedere al stomacului. Era clar, acest Michel nu avea decât idei bune.
Se mâncă, așadar, la ora două dimineața, dar ora contează mai puțin. Michel servi meniul său obișnuit, încununat de plăcuta sticlă scoasă din pivnița sa secretă. Dacă nici acum ideile nu li s-ar fi urcat la cap, însemna că acest Chambertin din 1863 nu era bun de nimic.
După ce terminară cu masa, observațiile reîncepură.
În jurul proiectilului se menținuseră la o distanță invariabilă obiectele care fuseseră aruncate afară. În mod limpede, ghiuleaua, în mișcarea sa de translație în jurul Lunii, nu traversase nicio atmosferă, căci greutatea specifică a acestor diferite obiecte ar fi schimbat mersul lor relativ.
Dinspre sferoidul terestru nu se vedea nimic. Pământul nu număra decât o zi, fiind în faza nouă în ajun, la miezul nopții, și trebuiau să se scurgă încă două zile înainte ca secera lui, eliberată de razele solare, să vină să servească drept orologiu seleniților, pentru că, în mișcarea sa de rotație, fiecare din punctele sale trece totdeauna la fiecare douăzeci și patru de ore pe la același meridian al Lunii.
Dinspre Lună, spectacolul era diferit. Astrul strălucea în toată splendoarea lui, în mijlocul nenumăratelor constelații cărora razele sale nu puteau să le tulbure puritatea. Pe disc, câmpiile își reluau acea culoare întunecată care se vedea de pe Pământ. Restul nimbului rămânea strălucitor și, în mijlocul acestei străluciri generale, Tycho se desprindea întocmai ca un Soare.
Barbicane nu putea să stabilească în niciun fel viteza proiectilului, dar raționamentul îi demonstra că această viteză trebuia treptat să scadă, în conformitate cu legile mecanicii raționale.
Într-adevăr, admițând că proiectilul va descrie o orbită în jurul Lunii, această orbită va fi în mod necesar eliptică. Știința dovedește că astfel trebuie să fie. Niciun mobil, care circulă în jurul unui corp dotat cu atracție, nu se abate de la această lege. Toate orbitele descrise în spațiu sunt eliptice, acelea ale sateliților în jurul planetelor, ale planetelor în jurul Soarelui, a Soarelui în jurul astrului necunoscut care-i servește de pivot central. Pentru ce proiectilul Gun-Clubului ar scăpa acestei reguli naturale?
Or, în orbitele eliptice, corpul având putere de atracție ocupă totdeauna unul din focarele elipsei. Satelitul se găsește, prin urmare, o dată mai apropiat și altă dată mai depărtat de astrul în jurul căruia el gravitează. Atunci când Pământul este mai în vecinătatea Soarelui, el este la periheliul său; și la afeliul său, când este mai depărtat. Atunci când este vorba despre Lună, ea este mai aproape de Pământ la perigeul său și mai depărtată la apogeul său. Pentru a folosi expresiile analoge cu care se va îmbogăți limba astronomilor, dacă proiectilul rămâne în stare de satelit al Lunii, va trebui să se spună că el se găsește la „aposelena” sa în punctul cel mai îndepărtat, și la „periselena” sa, în punctul cel mai apropiat.
În acest ultim caz, proiectilul trebuia să atingă maximum de viteză, în primul caz, minimum. Or, el mergea, în mod precis, spre punctul său aposelenitic și Barbicane avea dreptate să creadă că viteza sa va descrește până-n acest punct, pentru a crește puțin câte puțin, pe măsură ce se va apropia de Lună. Această viteză va ajunge în mod absolut nulă, dacă acest punct se confundă cu acela al atracției egale.
Barbicane studia urmările acestor diferite situații și căuta ce avantaj ar putea trage, când fu brusc întrerupt de un strigăt al lui Michel Ardan.
— Mii de draci! strigă Michel. Trebuie să recunosc că suntem niște netoți!
— Nu zic nu, răspunse Barbicane, dar pentru ce?
— Pentru că avem un mijloc foarte simplu de a încetini această viteză care ne îndepărtează de Lună și că nu-l folosim.
— Și care este acest mijloc?
— De-a utiliza forța de recul cuprinsă în rachetele noastre.
— Așa-i! zise Nicholl.
— Nu am utilizat încă această forță, răspunse Barbicane, este adevărat, dar o vom utiliza.
— Când? întrebă Michel.
— Când va sosi clipa. Remarcați, dragi prieteni, că în poziția ocupată de proiectil, poziție încă oblică în raport cu discul lunar, rachetele noastre, modificându-și direcția, s-ar putea să-l îndepărteze în loc să-l apropie de Lună. Or, voi țineți cu tot dinadinsul să ajungeți pe Lună, nu-i așa?
— Neapărat, răspunse Michel.
— Atunci așteptați. Printr-o inexplicabilă influență, proiectilul ține să rămână cu partea sa de jos spre Pământ. Este probabil că, la punctul de atracție egală, pălăria sa conică se va îndrepta în mod riguros spre Lună. În acea clipă se poate spera că viteza sa va fi nulă. Acesta va fi momentul de a acționa și, cu ajutorul rachetelor, poate vom reuși să producem o cădere directă pe suprafața discului lunar.
— Bravo! făcu Michel.
— Ceea ce noi nu am făcut, ceea ce n-am putut face la prima noastră trecere prin punctul mort, pentru că proiectilul era încă antrenat de o viteză prea mare.
— Bine judecat, zise Nicholl.
— Să așteptăm cu răbdare, reluă Barbicane. Să punem toate șansele de partea noastră și, după ce am deznădăjduit atât, încep iar să cred că ne vom atinge ținta.
Această concluzie provocă multe hip-uri și urale din partea lui Michel Ardan. Și niciunul dintre acești nebuni curajoși nu-și amintea de întrebarea la care ei înșiși răspunseseră negativ: Nu! Luna nu era locuită. Nu! Luna nu era, probabil, locuibilă! Și totuși, ei vor încerca totul pentru a ajunge acolo!
O singură problemă mai rămânea de rezolvat: în ce moment precis proiectilul va atinge acest punct de atracție egală, unde călătorii vor risca totul?
Pentru a calcula acest moment cu aproximație de câteva secunde, Barbicane n-avea decât să apeleze la notele sale de călătorie și să calculeze diferitele înălțimi luate de pe paralelele lunare.
Astfel, timpul folosit pentru a străbate distanța cuprinsă între punctul mort și polul sud trebuia să fie egal cu distanța care desparte polul nord de punctul mort. Orele reprezentând timpul străbătut fuseseră notate cu atenție și calculul devenea ușor.
Barbicane găsi că acest punct va fi atins de proiectil la ora unu, în noaptea de șapte spre opt decembrie. Or, în acest moment era ora trei, în noaptea de șase spre șapte decembrie. Prin urmare, dacă nimic nu tulbura mersul său, proiectilul va atinge punctul dorit în douăzeci și două de ore.
Rachetele fuseseră așezate inițial pentru a încetini căderea proiectilului pe Lună, și acum curajoșii voiau să le folosească pentru a produce un efect cu totul contrar. Oricum, ele erau gata și nu mai era altceva de făcut decât să aștepte momentul să le aprindă.
— Pentru că n-avem nimic de făcut, zise Nicholl, eu vă fac o propunere.
— Care? întrebă Barbicane.
— Propun să dormim.
— Ei, asta-i! Nu mai spune! strigă Michel Ardan.
— Au trecut patruzeci de ore de când n-am închis ochii, zise Nicholl. Câteva ore de somn ne vor reda puterile.
— Niciodată! replică Michel.
— Bine, reluă Nicholl. Fiecare să facă după placul său! Eu mă culc.
Și întinzându-se pe divan, Nicholl nu întârzie să sforăie, precum o ghiulea de patruzeci și opt.
— Acest Nicholl este plin de bun-simț, zise curând Barbicane. Am să-l imit.
După câteva clipe, el susținea cu basul său continuu baritonul căpitanului.
— Hotărât, zise Michel Ardan, când se văzu singur, că acești oameni practici au câteodată idei potrivite.
Și, cu lungile-i picioare întinse, cu brațele sale mari îndoite sub cap, Michel adormi la rândul său.
Dar acest somn nu putea să fie nici de durată, nici liniștit. Prea multe griji se perindau prin mintea acestor trei oameni și după câteva ore, spre șapte dimineața, toți trei erau în picioare, în aceeași clipă.
Proiectilul se îndepărta mereu de Lună, înclinând din ce în ce mai mult spre ea partea sa conică. Fenomen inexplicabil până aici, dar care servea în mod fericit intențiilor lui Barbicane.
Încă șaptesprezece ore și clipa de-a acționa va sosi.
Această zi păru lungă. Oricât de curajoși ar fi fost, călătorii se simțeau puternic emoționați de apropierea acestui moment în care va trebui să se decidă totul: sau căderea lor spre Lună sau veșnica încătușare pe o orbită permanentă. Ei numărară așadar orele, care treceau prea încet după părerea lor. Barbicane și Nicholl adânciți cu încăpățânare în calcule, Michel umblând încoace și încolo între pereții strâmți și contemplând cu un ochi lacom Luna nepăsătoare.
Uneori, amintiri de pe Pământ treceau fulgerător prin mintea lor. Ei îi revedeau pe prietenii de la Gun-Club și mai ales pe J. T. Maston, cel mai drag dintre toți. În acest moment, onorabilul secretar trebuie că ocupa postul său în Munții Stâncoși. Dacă ar zări proiectilul în oglinda uriașului său telescop, ce-ar gândi? După ce l-ar fi văzut dispărând pe după polul sud al Lunii, l-ar vedea reapărând pe la polul nord! Era, prin urmare, satelitul unui satelit! J. T. Maston lansase oare în lume această veste neașteptată? Era acesta, așadar, deznodământul marii experiențe?
Totuși, ziua trecu fără nicio întâmplare. Miezul nopții terestre sosi. Începea ziua de opt decembrie. Încă o oră și punctul de egală atracție va fi atins. Ce viteză însuflețea atunci proiectilul? Nu putea fi evaluată. Dar nicio eroare nu putea să se strecoare în calculele lui Barbicane. La ora unu noaptea, această viteză trebuia să fie și va fi nulă.
Un alt fenomen trebuia, dealtfel, să însemneze punctul de oprire al proiectilului pe linia neutră. În acest loc, cele două atracții, terestră și lunară, vor fi anulate. Obiectele nu vor mai „cântări”. Acest fapt neobișnuit, care îl surprinsese pe Barbicane și prietenii săi la ducere, trebuia să se producă la întoarcere în aceleași condiții. În această clipă precisă trebuiau să acționeze.
Deja pălăria conică a proiectilului era simțitor întoarsă spre Lună. El se prezenta în așa fel, încât se putea folosi tot reculul produs de declanșarea aparatelor fuzante. Șansele se arătau, prin urmare, de partea călătorilor. Dacă viteza proiectilului era în mod absolut anulată în acest punct mort, o mișcare determinată spre Lună ar fi fost suficientă, oricât de ușoară ar fi fost, pentru a cauza căderea sa.
— Este ora unu fără cinci, zise Nicholl.
— Totul este gata, răspunse Michel Ardan, îndreptând un fitil pregătit spre flacăra gazului.
— Așteaptă, zise Barbicane, ținându-și cronometrul în mână.
În acest moment, greutatea nu mai producea niciun efect. Călătorii simțeau în ei înșiși această dispariție completă. Erau foarte aproape de punctul neutru, dacă nu-l și atinseseră.
— Ora unu! spuse Barbicane.
Michel Ardan apropie fitilul aprins de un artificiu care punea rachetele în imediată legătură. Nicio detunătură nu se auzi înăuntru, căci aerul lipsea. Dar, prin hublouri, Barbicane zări o țâșnitură prelungă, a cărei aprindere se stinse curând.
Proiectilul suferi o oarecare zdruncinătură, care fu puternic resimțită în interior.
Cei trei prieteni priveau, ascultau, fără să vorbească, abia îndrăzneau să respire. Li s-ar fi putut auzi bătând inima în această liniște absolută.
— Cădem? întrebă în sfârșit Michel Ardan.
— Nu, răspunse Nicholl, pentru că partea de jos a proiectilului nu se întoarce spre discul lunar.
În acest moment, Barbicane, părăsind geamul hublourilor, se întoarse spre cei doi însoțitori ai săi. Era foarte palid, cu fruntea încruntată, cu buzele strânse.
— Cădem! zise el.
— Ah! strigă Michel Ardan. Spre Lună?
— Spre Pământ! răspunse Barbicane.
— Drace! strigă Michel Ardan, și adăugă filozofic: Bun. Intrând în acest proiectil, bănuiam că nu ne va fi ușor să ieșim din el!
Într-adevăr, această cădere groaznică începea. Viteza păstrată de proiectil îl dusese dincolo de punctul mort. Explozia rachetelor nu-l putuse împiedica. Această viteză care, la dus, antrenase proiectilul în afara liniei neutre, îl antrena și la întoarcere. Fizica voia ca, în orbita sa eliptică, proiectilul să treacă iarăși prin toate punctele prin care trecuse.
Era o cădere înspăimântătoare, de la o înălțime de șaptezeci și opt de mii de leghe și niciun resort n-ar fi putut s-o micșoreze. Conform legilor balisticii, proiectilul trebuia să lovească Pământul cu o viteză egală cu aceea care îl însuflețise la ieșirea din Columbiad, o viteză de „șaisprezece mii de metri în ultima secundă”.
Și pentru a oferi o cifră de comparație, s-a calculat că un obiect aruncat de la înălțimea turnurilor catedralei Notre-Dame, a cărei înălțime nu-i decât de două sute picioare, ajunge pe pavaj cu o viteză de o sută douăzeci de leghe pe oră. Aici, proiectilul trebuia să lovească Pământul cu o viteză de cincizeci și șapte de mii șase sute leghe pe oră.
— Suntem pierduți, spuse cu răceală Nicholl.
— Ei bine, dacă murim, răspunse Barbicane cu un fel de entuziasm religios, rezultatul călătoriei noastre se va lărgi admirabil! Însuși Dumnezeu ne va spune taina Lui! Pe lumea cealaltă, sufletul nu va avea nevoie, pentru a ști, nici de mașini, nici de unelte! Se va identifica cu veșnica înțelepciune.
— Într-adevăr, replică Michel Ardan, lumea cealaltă în întregime ne poate consola pentru acest minuscul astru ce se cheamă Luna!
Barbicane își încrucișă brațele pe piept într-o mișcare de sublimă resemnare.
— Facă-se voia Cerului! zise el.