Noul cetățean al Statelor Unite
În aceeași zi și în aceeași clipă, întreaga Americă află despre înfruntarea dintre căpitanul Nicholl și președintele Barbicane, cât și deznodământul ei neobișnuit. Rolul jucat în această întâlnire de cavalerescul european, propunerea sa neașteptată care punea capăt conflictului, acceptarea simultană din partea celor doi rivali, cucerirea continentului lunar la care Franța și Statele Unite porneau în deplină înțelegere, toate se reuneau pentru a spori și mai mult popularitatea lui Michel Ardan.
Se știe cu câtă frenezie se pasionează yankeii după câte un individ. Într-o țară unde gravi magistrați se înhamă la trăsura unei dansatoare și o duc în triumf, se poate imagina pasiunea dezlănțuită pentru curajosul francez! Nu i s-au deshămat caii, după cât se pare, pentru că nu-i avea, dar toate celelalte mărturii de entuziasm îi fură dăruite. Nu era cetățean care să nu fie de partea lui, cu spiritul și cu inima! Ex pluribus unum, după deviza Statelor Unite.
Începând din această zi, Michel Ardan nu mai avu o clipă de odihnă. Veneau delegați din toate colțurile Uniunii să-l sâcâie fără răgaz, fără încetare. De voie, de nevoie, trebui să-i primească. Nu se pot număra mâinile pe care le strânsese, oamenii pe care-i tutuise; în curând fu istovit, iar vocea sa, răgușită după nenumăratele cuvântări, nu-i mai ieșea printre buze decât în sunete neînțelese, și era cât pe ce să capete o gastro-enterită în urma toasturilor pe care trebui să le țină în cinstea tuturor comitatelor Uniunii. Acest succes l-ar fi zăpăcit pe un altul, din prima zi, dar el știu să se mențină într-o semibeție spirituală fermecătoare.
Printre delegațiile de toate speciile care-l asaltară, aceea a „lunaticilor” se îngriji să nu uite ceea ce datora viitorului cuceritor al Lunii. Într-o zi, câțiva dintre acești sărmani oameni, destul de numeroși în America, veniră să-l caute și să-i ceară să se întoarcă împreună cu el în patria lor natală. Unii dintre ei pretindeau că vorbesc „selenita” și vrură să-l învețe și pe Michel Ardan. Acesta se prinse în joc cu dragă inimă, prefăcându-se că ia în serios nevinovata lor manie, și luă asupra sa comisioane pentru prietenii lor de pe Lună.
— Ciudată nebunie, îi spuse lui Barbicane, după ce-i văzu plecați, și e o nebunie care lovește adesea oameni foarte inteligenți. Unul dintre savanții noștri cei mai iluștri, Arago, mi-a spus că mai mulți oameni foarte instruiți și foarte rezervați în concepțiile lor se lasă cuprinși de o mare exaltare și devin necrezut de ciudați, de câte ori vine vorba despre Lună. Tu nu crezi în influența Lunii asupra bolilor?
— Nu prea, răspunse președintele Gun-Clubului.
— Nici eu nu cred, și totuși istoria a înregistrat fapte cel puțin uimitoare. Astfel, în 1693, în timpul unei epidemii, oamenii pieriră în cel mai mare număr la douăzeci și unu ianuarie, în momentul unei eclipse. Celebrul Bacon leșina în timpul eclipselor de Lună și nu-și revenea decât după emersiunea întreagă a astrului. Regele Carol al VI-lea a fost cuprins de șase ori de nebunie în timpul anului 1399, fie la Lună nouă, fie la Lună plină. Medicii au clasat epilepsia printre acele boli care urmează fazele Lunii. Bolile de nervi, se pare, au suferit deseori influența ei. Mead spune de-un copil care intra în convulsie când Luna intra în opoziție. Gall a remarcat că exaltarea persoanelor debile creștea de două ori pe lună, în fazele de Lună nouă și plină. În sfârșit, sunt încă mii de observații de acest gen asupra amețelilor, frigurilor, somnambulismului, care tind să demonstreze că astrul nopților are o misterioasă influență asupra bolilor pământești.
— Dar cum? De ce? întrebă Barbicane.
— De ce? răspunse Ardan. Într-adevăr, și-ți voi da același răspuns pe care Arago îl repeta cu nouăsprezece secole după Plutarc: „Poate pentru că nu-i adevărat”.
În mijlocul triumfului său, Michel Ardan nu putu scăpa de niciuna din corvezile inerente unui om celebru. Negustorii de faimă voiră să-l expună. Barnum îi oferi un milion pentru a-l plimba din oraș în oraș în toate Statele Unite și să-l arate ca pe un animal curios. Michel Ardan îl trată ca pe un sămădău și-l trimise la plimbare.
Totuși, dacă el refuză să satisfacă curiozitatea publică, portretele sale străbătură întreaga lume și ocupară locul de onoare în albume; se făcură probe de toate dimensiunile, începând de la mărimea naturală până la reducerile microscopice ale timbrelor poștale. Fiecare putea să-l aibă pe eroul său în toate pozițiile imaginabile, cap, bust, în picioare, față, profil, trei sferturi, din spate. Se traseră mai mult de un milion cinci sute de mii de exemplare și era o frumoasă ocazie de a le vinde ca amintiri, dar el nu profită de aceasta. Dacă și-ar fi vândut părul cu numai un dolar firul, i-ar fi rămas încă destul păr pentru a se îmbogăți.
În sfârșit, pentru a spune totul, această popularitate nu-i displăcea. Din contră. El se punea la dispoziția publicului și coresponda cu întreg universul. Se repetau vorbele sale de duh, se răspândeau îndeosebi acelea pe care nu le zicea. I se atribuiau, conform obișnuinței, mai multe, căci era dăruit în această privință. Nu numai bărbații erau de partea lui, dar și femeile. Ce număr infinit de „partide bune” ar fi făcut, numai să fi avut chef „să se fixeze”. Îndeosebi, bătrânele miss, acelea care de patruzeci de ani se ofileau pe picioare, visau zi și noapte în fața fotografiilor sale.
Este indiscutabil că ar fi găsit soții cu sutele, chiar dacă le-ar fi impus condiția să-l urmeze în spațiu. Femeile sunt întreprinzătoare când nu le e teamă de orișice fleac. Dar intenția sa nu era de-a avea urmași pe continentul lunar și de-a transplanta o rasă încrucișată de francezi și americani. Prin urmare, refuză. „Să merg să joc, acolo sus, spunea el, rolul lui Adam cu o fiică a Evei, mulțumesc! N-ar mai fi nevoie decât de șerpi!”
Îndată ce putu să scape în sfârșit de bucuriile prea repetate ale triumfului, merse, urmat de prietenii săi, să facă o vizită Columbiadului. I-o datora. În plus, el devenise foarte tare în balistică, de când trăia alături de Barbicane, J. T. Maston și tutti quanti. Cea mai mare plăcere a sa consta în a repeta acestor bravi artileriști că nu erau decât niște ucigași amabili și învățați. Era un izvor nesecat de glume în această privință.
În ziua când vizită Columbiadul, îl admiră mult și coborî până-n fundul sufletului giganticului tun care trebuia în curând să-l lanseze spre astrul nopților.
— Cel puțin, spuse el, acest tun nu va face rău nimănui – lucru destul de neobișnuit din partea unui tun. Dar în privința mașinilor voastre care distrug, care incendiază, care zdrobesc, care ucid, nu-mi mai vorbiți de ele și mai cu seamă nu-mi spuneți niciodată că au „un suflet” pentru că n-am să vă cred.
Trebuie să ne referim aici la o propunere relativ la J. T. Maston. Când secretarul Gun-Clubului îi auzi pe Barbicane și pe Nicholl acceptând propunerea lui Michel Ardan, se hotărî să li se alăture și să facă „partida în patru”. Într-o zi el ceru să participe la călătorie.
Barbicane, foarte mâhnit că trebuie să-l refuze, îl făcu să înțeleagă că proiectilul nu putea transporta un număr atât de mare de pasageri.
J. T. Maston, desperat, merse să-l caute pe Michel Ardan, care-l pofti să se resemneze și-și susținu opinia cu argumente ad hominem.
— Vezi tu, bătrânul meu Maston, îi zise el, nu trebuie să iei cuvintele mele în nume de rău, dar, vezi, între noi fie vorba, ești prea incomplet pentru a te prezenta în Lună!
— Incomplet! strigă viteazul invalid.
— Da! Bravul meu prieten! Gândește-te ce-ar fi dacă am întâlni locuitori acolo sus. Vrei tu să le dai o idee așa de tristă despre ceea ce se petrece pe Pământ, să le arăți ce-i războiul, cum oamenii își folosesc cel mai bun timp pentru a se devora unul pe celălalt, a se sfâșia, a-și sfărâma brațele și picioarele, și asta pe un glob care ar putea hrăni o sută de miliarde de locuitori și unde sunt de-abia un miliard două sute de milioane? Zău, onorabilul meu prieten, i-ai face să ne dea afară!
— Dar dacă veți ajunge făcuți bucăți, replică J. T. Maston, veți fi la fel de incompleți ca mine!
— Fără îndoială, răspunse Michel Ardan, dar noi nu vom ajunge acolo făcuți bucăți.
Într-adevăr, o experiență pregătitoare, încercată la optsprezece octombrie, dăduse cele mai bune rezultate și lăsa să se înfiripeze cele mai îndreptățite speranțe. Barbicane, dorind să-și dea seama de efectul reculului în momentul plecării proiectilului, aduse un mortier de treizeci și două degete (0,75 m) de la arsenalul din Pensacola.
Îl instalară pe țărmul radei din Hillisboro, astfel ca bomba să cadă în mare și căderea să fie amortizată. Nu era vorba decât de a experimenta zdruncinătura plecării și nu șocul sosirii.
Un proiectil scobit fu pregătit cu cea mai mare meticulozitate pentru această experiență curioasă. O capitonare groasă, aplicată pe o rețea de arcuri făcute din cel mai bun oțel, dubla pereții interiori. Era un adevărat cuib vătuit cu grijă.
— Ce păcat că nu pot intra în el, zise J. T. Maston, părându-i rău că era prea gras ca să se arunce în această aventură.
În această fermecătoare bombă, care se închidea cu ajutorul unui capac cu șurub, s-a introdus mai întâi o pisică mare, apoi o veveriță aparținând secretarului permanent al Gun-Clubului și la care J. T. Maston ținea în mod deosebit. Însă trebuiau să vadă cum va suporta acest mic animal, care nu suferă de amețeli, această călătorie experimentală.
Mortierul fu încărcat cu o sută șaizeci de livre de pulbere și bomba fu așezată înăuntru. Se dădu foc.
De îndată proiectilul se ridică cu rapiditate, își descrise maiestuos parabola, atingând o înălțime de aproximativ o mie picioare, și, printr-o curbă grațioasă, se prăbuși în mijlocul valurilor.
Fără a pierde o clipă, o ambarcațiune se îndreptă spre locul căderii sale, scufundători iscusiți se aruncară sub apă și prinseră niște cabluri de urechiușele bombei, care fu repede ridicată la bord. Nu trecuseră nici cinci minute din momentul când animalele fuseseră închise și momentul când fu deșurubat capacul temniței lor.
Ardan, Barbicane, Maston, Nicholl se găseau în ambarcațiune și asistară la operațiune cu un interes lesne de ghicit. De abia fu deschisă bomba, că pisica țâșni afară, puțin zburlită dar plină de viață și fără a avea aerul că revine dintr-o expediție aeriană. În schimb veverița, ia-o de unde nu-i. O căutară. Nicio urmă. Trebuiră atunci să recunoască adevărul. Pisica își hăpăise însoțitorul de călătorie. J. T. Maston fu foarte întristat de pierderea sărmanei veverițe și își propuse s-o înscrie în martirologul științei.
Oricum, după această experiență, orice ezitare, orice frică dispărură; dealtfel, planurile lui Barbicane trebuiau să mai perfecționeze proiectilul și să spulbere aproape în întregime efectele reculului. Prin urmare, nu le mai rămânea decât să plece.
Două zile mai târziu, Michel Ardan primi un mesaj din partea președintelui Uniunii, onoare la care el se arătă deosebit de sensibil.
Ca și compatriotul său, viteazul marchiz de La Fayette, guvernul îi decerna titlul de cetățean al Statelor Unite ale Americii.