Noaptea de trei sute cincizeci și patru de ore și jumătate
În momentul când se produsese, atât de brusc, acest fenomen, proiectilul se afla față de polul nord al Lunii la mai puțin de cincizeci de km. Câteva secunde îi fuseseră, așadar, suficiente pentru a se scufunda în întunecimile absolute ale spațiului. Trecerea s-a produs atât de repede, fără nuanțe, fără scăderea treptată a luminii, fără atenuarea ondulațiilor luminoase, încât astrul părea să se fi stins, sub influența vreunui vânt puternic.
— S-a topit, a dispărut Luna! strigă Michel Ardan, cu totul surprins.
Într-adevăr, niciun reflex, nicio umbră. Nimic nu mai apărea pe acest disc nu de mult strălucitor. Bezna era adâncă și părea și mai profundă încă, din cauza strălucirii stelelor. Era „acea întunecime” cu care se impregnează nopțile lunare care durează trei sute cincizeci și patru de ore și jumătate pentru fiecare punct de pe disc, lunga noapte care rezultă din egalitatea mișcărilor de translație și de rotație ale Lunii, ultima în jurul ei, cealaltă în jurul Pământului. Proiectilul, scufundat în conul de umbră al satelitului, nu suferea acțiunea razelor solare, la fel ca oricare din punctele de pe partea invizibilă a Lunii.
În interior, întunecimea era deci desăvârșită. Nu se vedea nimic. De aici, necesitatea de a se împrăștia bezna. Oricât de dornic ar fi fost Barbicane de a economisi gazul a cărui rezervă era atât de restrânsă, el trebui să-i solicite o lumină artificială, strălucire costisitoare și pe care Soarele i-o refuza atunci.
— Al naibii să fie astrul radios! strigă Michel Ardan. Ne silește să consumăm gazul în loc să ne ofere în mod gratuit razele sale.
— Să nu acuzăm Soarele, îl contrazise Nicholl. Nu-i greșeala lui, ci mai degrabă greșeala Lunii care a venit să se așeze ca un ecran între noi și el.
— Soarele e de vină! reluă Michel.
— Ba, Luna! ripostă Nicholl.
Și de aici se iscă o ceartă fără rost, căreia Barbicane, ca de obicei, îi puse capăt zicând:
— Dragii mei prieteni, nu este de fapt nici vina Soarelui, nici vina Lunii. Este vina proiectilului nostru că, în loc să urmeze fără greș traiectoria sa, s-a depărtat neîndemânatic de ea. Și, pentru a fi mai obiectiv, vă spun că greșeala este a acelui buclucaș bolid care a deviat atât de nefericit direcția noastră inițială.
— Bun, răspunse Michel Ardan, pentru că problema este lichidată, să mâncăm. După o noapte întreagă de cercetări, se cuvine să ne refacem puțintel.
Această propunere nu găsi oponenți. Michel, în câteva minute, prepară masa. Dar se mâncă pentru a se mânca, se bău fără a se ține toasturi, fără niciun fel de urale. Curajoșii călători, purtați în aceste spații întunecate, fără obișnuitul lor însoțitor, lumina, simțeau cum o vagă neliniște le cuprinde inima. Umbra „cumplită”, atât de dragă penei lui Victor Hugo, îi înconjura din toate părțile.
Totuși, ei începură să stea de vorbă despre îndelungata noapte de trei sute cincizeci și patru de ore, aproximativ de cincisprezece zile, pe care legile fizice au impus-o locuitorilor de pe Lună. Barbicane dădu prietenilor săi câteva lămuriri asupra cauzelor și urmărilor acestui ciudat fenomen.
— Curios, fără îndoială, zise el, căci dacă fiecare emisferă a Lunii este lipsită de lumina solară timp de cincisprezece zile, aceea deasupra căreia plutim în acest moment nu se bucură măcar, în timpul îndelungatei sale nopți, de priveliștea Pământului, luminat splendid, într-un cuvânt, nu există „Lună” – dând această denumire sferoidului nostru – decât pentru o parte a discului. Or, dacă era astfel pentru Pământ, dacă, de exemplu, Europa n-ar vedea niciodată Luna și dacă ea ar fi vizibilă numai la antipozi, vă închipuiți ce mare ar fi uimirea unui european care ar sosi în Australia.
— Ar face călătoria numai pentru a vedea Luna! răspunse Michel.
— Ei bine, reluă Barbicane, această uimire îi este rezervată selenitului care locuiește pe fața Lunii opusă Pământului, față întotdeauna invizibilă compatrioților noștri de pe globul pământesc.
— Și pe care noi am fi văzut-o, adăugă Nicholl, dacă n-am fi sosit aici în perioada când Luna este nouă, cu alte cuvinte cu cincisprezece zile mai târziu.
— Voi adăuga, în schimb, reluă Barbicane, că locuitorul de pe fața vizibilă este în mod deosebit favorizat de natură, în detrimentul fraților săi de pe fața invizibilă. Aceasta, după cum vedeți și voi, are nopți adânci de trei sute cincizeci și patru de ore, fără ca vreo rază să străpungă această întunecime. Cealaltă, din contră, când Soarele care a luminat-o timp de cincisprezece zile apune la orizont, vede că se ridică la orizontul opus un astru splendid. Este Pământul, de treisprezece ori mai mare decât această Lună redusă pe care o cunoaștem noi; Pământul care se întinde pe un diametru de două grade și care revarsă o lumină de treisprezece ori mai intensă și pe care n-o îndulcește nicio pătură atmosferică, Pământul a cărui dispariție nu se produce decât în momentul când Soarele reapare la rândul său.
— Frumoasă frază, zise Michel Ardan, puțin cam academică poate.
— Rezultă de aici, reluă Barbicane, fără să clipească măcar, că această față vizibilă a discului trebuie să fie foarte plăcută de locuit, pentru că ea privește totdeauna fie Soarele, când Luna este plină, fie Pământul, când Luna este nouă.
— Dar, zise Nicholl, acest avantaj are ca revers căldura insuportabilă pe care această lumină o atrage după sine.
— Inconvenientul, sub acest raport, este același pentru ambele fețe, căci lumina reflectată de Pământ este în mod neîndoios lipsită de căldură. Totuși, această față invizibilă este și mai potopită de căldură decât fața vizibilă. Aceasta o spun pentru dumneata, Nicholl, pentru că Michel probabil nu va înțelege.
— Mulțumesc, făcu Michel.
— Într-adevăr, reluă Barbicane, când fața invizibilă primește în același timp lumină și căldură solară, înseamnă că e Lună nouă, cu alte cuvinte, că ea este în conjuncție, adică este așezată între Soare și Pământ. Ea se găsește prin urmare – în raport cu situația pe care o ocupă în opoziție, când este plină – mai apropiată de Soare cu de două ori distanța sa până la Pământ. Or, această distanță poate fi evaluată la a două suta parte din aceea care separă Soarele de Pământ, adică, în cifre rotunde, două sute de mii de leghe. Așadar, această față invizibilă este mai aproape de Soare cu două sute de mii de leghe, atunci când primește razele sale.
— Foarte adevărat, răspunse Nicholl.
— Și dimpotrivă... reluă Barbicane.
— O clipă, zise Michel, întrerupându-l pe seriosul său tovarăș.
— Ce dorești?
— Cer să continui eu explicația.
— Pentru ce?
— Pentru a dovedi că am înțeles.
— Fie, făcu Barbicane, surâzând.
— Dimpotrivă, zise Michel, imitând tonul și gesturile președintelui Barbicane, dimpotrivă, zic, când fața vizibilă a Lunii este luminată de Soare, Luna este plină, cu alte cuvinte așezată în partea opusă a Soarelui, în raport cu Pământul. Distanța care o desparte de astrul radios crește așadar, în cifre rotunde, cu două sute de mii de leghe și căldura pe care o primește trebuie să fie puțin mai mică.
— Bine zis! strigă Barbicane. Să știi, Michel, că ești destul de inteligent pentru un artist...
— Da, răspunse cu nepăsare Michel, așa suntem noi toți cei de pe Bulevardul Italienilor.
Barbicane strânse cu gravitate mâna simpaticului său tovarăș și continuă să enumere câteva avantaje rezervate locuitorilor feței vizibile.
Între altele, el cită observarea eclipselor de Soare, care n-au loc decât pentru această parte a discului lunar, deoarece, pentru ca ele să se producă, este necesar ca Luna să fie în opoziție. Aceste eclipse, produse prin interpunerea Pământului între Lună și Soare, pot să dureze două ore, în timpul cărora, datorită razelor refractate de atmosfera sa, globul terestru nu apare decât ca un punct negru proiectat pe Soare.
— Așadar, zise Nicholl, iată o emisferă, această emisferă invizibilă, care este foarte rău împărțită și foarte nedreptățită de natură.
— Da, răspunse Barbicane, dar nu în întregime. Într-adevăr, printr-o mișcare de librație, printr-o balansare, Luna prezintă Pământului puțin mai mult decât jumătate din discul său. Ea este ca un pendul al cărui centru de greutate este deplasat spre globul terestru și care oscilează regulat. De unde vine această oscilație? Din aceea că mișcarea de rotație în jurul axei sale este animată de-o viteză uniformă, în timp ce mișcarea sa de translație, urmând o orbită eliptică în jurul Pământului, nu e. La perigeu, viteza de translație e cea care învinge și Luna arată o porțiune a marginii sale vestice. La apogeu, viteza de rotație e, dimpotrivă, cea mai mare și apare o bucată din marginea orientală. Este ca un fus de aproximativ opt grade, care apare când la vest, când la est. Rezultă că, dintr-o mie de părți, Luna lasă să se zărească cinci sute șaizeci și nouă.
— Nu contează, răspunse Michel. Dacă devenim vreodată seleniți, vom locui pe fața vizibilă. Mie îmi place lumina.
— Numai în caz că, totuși, replică Nicholl, atmosfera nu este condensată pe cealaltă parte, cum pretind unii astronomi.
— Da, ăsta e un considerent, răspunse cu simplitate Michel.
După ce terminară prânzul, observatorii își reluară locurile. Ei încercară să vadă prin hublourile întunecate, stingând lumina în proiectil. Dar niciun atom luminos nu străbătea această obscuritate. Un fapt inexplicabil îl preocupa pe Barbicane. Cum se face că, trecând la o distanță atât de apropiată de Lună, aproximativ cincizeci de km, proiectilul nu căzuse? Dacă viteza sa ar fi fost foarte mare, ar fi fost de înțeles de ce nu s-a produs căderea. Dar cu o viteză relativ medie, această rezistență la atracția lunară nu se explica. Proiectilul era supus oare unei influențe străine? Un corp oarecare îl menținea, așadar, în vid? Era clar, că, de acum înainte, el nu va atinge niciun punct de pe Lună. Unde mergea? Se îndepărta sau se apropia de disc? Era oare transportat în această noapte adâncă, spre infinit? Cum să afle, cum să calculeze în mijlocul acestei bezne? Toate aceste probleme îl nelinișteau pe Barbicane, dar el nu putea să le rezolve.
Într-adevăr, astrul invizibil era acolo, poate la câteva leghe doar, la câteva mile, dar nici prietenii săi, nici el nu zăreau nimic. Dacă vreun zgomot se producea la suprafața sa, ei nu puteau să-l audă. Aerul, acest mijloc de propagare a sunetului, lipsea pentru a le transmite vaietele acelei Luni, pe care legendele arabe o comparau cu un „om pe jumătate împietrit, dar palpitând încă”.
Se înțelege că erau destule probleme care să-i enerveze și pe cei mai calmi observatori. Tocmai emisfera necunoscută să fie aceea care să le scape din ochi! Această față, care, cincisprezece zile mai devreme sau cincisprezece zile mai târziu, fusese sau avea să fie splendid luminată de razele solare, se pierdea acum într-o întunecime desăvârșită. În cincisprezece zile, unde va fi proiectilul? Unde îl vor duce neprevăzutele atracții? Cine putea spune?
Se presupunea, în general, conform observațiilor selenografice, că emisfera invizibilă a Lunii este, prin constituția sa, absolut asemănătoare cu emisfera sa vizibilă. Într-adevăr, în aceste mișcări de librație despre care vorbise Barbicane, se descoperă aproximativ a șaptea parte a ei. Or, pe aceste fusuri abia întrevăzute nu erau decât câmpii și munți, circuri și cratere, similare cu cele deja însemnate pe hărți. Se putea, prin urmare, presupune o aceeași natură, o aceeași lume, stearpă și moartă. Și totuși, dacă atmosfera s-a refugiat pe această față? Dacă, împreună cu aerul, apa a dat viață acestor continente renăscute? Dacă vegetația persistă încă? Dacă animalele populează aceste mări și continente? Dacă omul, în aceste condiții de posibilă locuire, mai trăiește încă? Câte probleme interesante de rezolvat! Câte soluții s-ar fi tras din contemplarea acestei emisfere! Ce încântare să arunci o privire asupra acestei lumi pe care niciun ochi omenesc n-a întrezărit-o vreodată!
Se poate imagina deci neplăcerea ce-i încerca pe călătorii noștri în mijlocul nopții atât de întunecate. Orice observare a discului lunar le era interzisă. Singure constelațiile le chemau privirea și trebuie să recunoaștem că niciodată astronomii – un Faye, un Chacornac, un Secchi – nu s-au găsit în condiții atât de prielnice pentru a le observa.
Într-adevăr, nimic nu putea să egaleze splendoarea acestei lumi siderale scăldată în eterul cristalin. Aceste diamante încrustate în bolta cerească aruncau văpăi pline de splendoare. Privirea cuprindea firmamentul, începând de la Crucea Sudului până la Steaua Nordului, două constelații care, peste douăsprezece mii de ani, ca urmare a unei „precesii a echinocțiilor”, vor ceda rolul lor de stele polare, una lui Canopus în emisfera australă, cealaltă lui Vega în emisfera boreală. Imaginația se pierdea în acest infinit admirabil, în mijlocul căruia gravita proiectilul, ca un nou astru făurit de mâna oamenilor. Printr-un efect natural, aceste constelații străluceau cu o dulce licărire; ele nu pâlpâiau, căci lipsea atmosfera care, prin interpunerea straturilor sale cu o densitate inegală și cu o umiditate diferită, produce pâlpâirea. Aceste stele erau ca niște ochi blânzi care priveau în noaptea adâncă, în mijlocul liniștii absolute din spațiu.
Mult timp călătorii, muți, observară astfel bolta înstelată, pe care vastul ecran al Lunii producea o uriașă gaură neagră. Dar o senzație supărătoare îi smulse în sfârșit din contemplarea lor. Fură pătrunși de un frig foarte puternic, care nu întârzie să acopere interiorul geamului de la hublouri cu un strat gros de gheață. Într-adevăr, Soarele nu încălzea cu razele sale directe proiectilul, care, puțin câte puțin, pierdea căldura înmagazinată între pereții săi. Prin radiere, această căldură se-mprăștiase repede în spațiu și se produsese o scădere simțitoare a temperaturii. Umiditatea interioară se transforma, așadar, în gheață, în contact cu geamurile, și împiedica orice observație.
Nicholl, consultând termometrul, văzu că era coborât la șaptesprezece grade sub zero. Prin urmare, în ciuda tuturor măsurilor de a fi cât mai econom, Barbicane, după ce pretinsese gazului lumină, acum trebuia să-i ceară și căldură. Temperatura joasă din proiectil nu mai era suportabilă. Musafirii săi ar fi înghețat de vii.
— Nu ne vom plânge, deci, remarcă Michel Ardan, de monotonia călătoriei noastre. Câtă diversitate, cel puțin în privința temperaturii! Când suntem orbiți de lumină și nu mai putem de căldură, ca indienii din Pampas! Când suntem azvârliți în bezne adânci în mijlocul unui frig boreal, precum eschimoșii la pol! Nu, într-adevăr! N-avem dreptul să ne plângem, și natura a întocmit bine lucrurile, în cinstea noastră.
— Dar, întrebă Nicholl, care este temperatura exterioară?
— În mod sigur aceea a spațiilor interplanetare, răspunse Barbicane.
— Atunci, reluă Michel Ardan, n-ar fi acum ocazia să facem acea experiență pe care n-am putut-o încerca pe când eram inundați de razele solare?
— Acum sau niciodată, răspunse Barbicane, căci suntem așezați în mod prielnic pentru a verifica temperatura spațiului și să vedem dacă toate calculele lui Fourier sau ale lui Pouillet sunt exacte.
— În orice caz, e frig, răspunse Michel. Vedeți, umiditatea interioară se condensează pe geamul hublourilor. Dacă o să continue scăderea temperaturii, vaporii propriei noastre respirații vor cădea ca o zăpadă în jurul nostru.
— Să pregătim termometrul, zise Barbicane.
Vă puteți închipui că un termometru obișnuit n-ar fi putut să dea niciun rezultat în condițiile în care acest instrument urma să fie expus. Mercurul ar fi înghețat în rezervor, pentru că nu s-ar mai fi menținut în stare lichidă, de la patruzeci și două de grade sub zero.
Dar Barbicane era înzestrat cu un termometru special, după sistemul Walferdin, care indica minimele unei temperaturi extrem de joase.
Înainte de a începe experiența, acest instrument fu comparat cu un termometru obișnuit și Barbicane se pregăti să-l folosească.
— Cum vom face? întrebă Nicholl.
— Nimic mai ușor, răspunse Michel Ardan, care nu rămânea niciodată în încurcătură. Deschidem repede hubloul, lansăm instrumentul, care urmează proiectilul cu o supunere exemplară, și după un sfert de oră îl tragem din nou...
— Cu mâna? întrebă Barbicane.
— Cu mâna, răspunse Michel.
— Ei bine, prietene, nu te expune pericolului, răspunse Barbicane, căci mâna pe care tu o vei trage înapoi nu va mai fi decât un ciot înghețat și diform, datorită acestor friguri groaznice.
— Adevărat!
— Vei avea senzația unei arsuri înspăimântătoare, la fel ca aceea produsă de un fier înroșit, căci căldura fie că iese brusc din trupul nostru, fie că intră, este exact același lucru. Dealtfel, nu sunt sigur că obiectele aruncate de noi în afara proiectilului ne mai urmează și în clipa de față.
— De ce? zise Nicholl.
— Deoarece, dacă noi străbatem o atmosferă, oricât de puțin densă ar fi ea, aceste obiecte vor fi rămas în urmă. Or, obscuritatea ne împiedică să verificăm dacă ele plutesc încă în jurul nostru. Prin urmare, pentru a nu risca să pierdem termometrul, îl vom lega și îl vom aduce înapoi în interior mult mai ușor.
Sfaturile lui Barbicane fură urmate. Prin hubloul repede deschis, Nicholl dădu drumul instrumentului care era agățat de o sfoară foarte scurtă, în scopul de a-l putea trage repede înapoi. Hubloul nu fusese întredeschis decât o secundă și totuși această secundă fusese suficientă pentru a lăsa să pătrundă în interiorul proiectilului un frig puternic.
— Mii de draci! strigă Michel Ardan. E un ger că îngheață și urșii albi!
Barbicane așteptă să treacă o jumătate de oră, timp mai mult decât suficient pentru a permite instrumentului să coboare la nivelul temperaturii din spațiu. Apoi, după acest interval de timp, termometrul fu repede tras înăuntru.
Barbicane calculă cantitatea de spirt revărsată în mica fiolă sudată la partea inferioară a instrumentului și zise:
— O sută patruzeci de grade sub zero.
Pouillet a avut deci dreptate și nu Fourier. Asta era îngrozitoarea temperatură a spațiului sideral! Atâta este, poate, și aceea a continentelor lunare, când astrul nopților a pierdut prin iradiere toată căldura în care îl scaldă Soarele în decurs de cincisprezece zile.