Florida și Texas
Totuși, o problemă mai rămânea încă de rezolvat: trebuia ales un loc favorabil pentru această experiență. Urmând recomandarea Observatorului din Cambridge, tirul trebuia să fie îndreptat perpendicular pe planul orizontului, cu alte cuvinte, spre zenit: dar Luna nu urcă la zenit decât în locurile situate între 0° și 28° latitudine, în alți termeni, declinația sa nu este decât de 28°[56]. Era vorba, așadar, de a determina exact punctul de pe glob unde va fi turnat enormul Columbiad. În ziua de 20 octombrie, Gun-Clubul fiind reunit în ședință generală, Barbicane aduse o splendidă hartă a Statelor Unite, a lui Z. Belltropp. Dar, fără a-i lăsa timpul s-o desfășoare, J. T. Maston luă cuvântul cu înfocarea sa obișnuită și vorbi în felul acesta:
— Onorabili colegi, problema care se va discuta astăzi are o reală importanță națională și ea va furniza ocazia de a face un mare act de patriotism.
Membrii Gun-Clubului se priviră fără să înțeleagă unde vrea să ajungă oratorul.
— Niciunul dintre voi, reluă el, n-are de gând să nesocotească gloria țării sale și dacă există un drept pe care Uniunea poate să-l revendice, apoi este acela de-a păstra în glia sa formidabilul tun al Gun-Clubului. Or, în împrejurările actuale...
— Bravule Maston... zise președintele.
— Permiteți-mi să-mi expun gândurile până la capăt, reluă oratorul, în împrejurările actuale, noi suntem forțați să alegem un loc destul de apropiat de ecuator, pentru ca experiența să se facă în condiții bune...
— Dacă ai vrea... zise Barbicane.
— Cer libera discutare a ideilor, strigă clocotitorul J. T. Maston, și susțin că teritoriul de pe care se va lansa gloriosul nostru proiectil trebuie să aparțină Uniunii.
— Fără îndoială! răspunseră unii membri.
— Ei bine, fiindcă frontierele noastre nu sunt suficient de întinse, fiindcă la sud Oceanul ne opune o barieră de netrecut, fiindcă trebuie să căutăm dincolo de Statele Unite și într-o țară învecinată această a 28-a paralelă, avem un casus belli legitim și cer să declarăm război Mexicului!
— Ba nu! Ba nu! se striga din toate părțile.
— Nu!? replică J. T. Maston. Iată un cuvânt pe care mă mir să-l aud rostit în această incintă.
— Dar ascultă!...
— Niciodată! Niciodată! strigă aprigul orator. Mai devreme sau mai târziu, acest război se va face, și eu cer ca el să înceapă chiar astăzi.
— Maston, strigă Barbicane, însoțindu-și vorbele cu detunăturile clopoțelului, îți retrag cuvântul!
Maston vru să replice, dar câțiva dintre colegii săi reușiră să-l stăpânească.
— Sunt de acord, zise Barbicane, că experiența nu poate și nu trebuie să fie întreprinsă decât pe solul Uniunii, dar dacă nerăbdătorul meu prieten m-ar fi lăsat să vorbesc și dacă și-ar fi aruncat ochii pe o hartă, el ar fi văzut că este absolut inutil să declarăm război vecinilor noștri, căci anumite frontiere ale Statelor Unite se întind dincolo de paralela 28°. Uitați-vă, avem la dispoziția noastră toată partea meridională a Texasului și a Floridei.
Incidentul nu avu urmări; totuși, J. T. Maston se lăsă convins cu multă părere de rău. Așadar, se luă hotărârea ca tunul să fie turnat fie pe pământul Texasului, fie pe cel al Floridei. Dar această decizie avea să creeze o rivalitate fără precedent între orașele acestor două state.
Paralela 28, la întâlnirea sa cu coasta americană, traversează peninsula Floridei și o împarte în două părți aproape egale. Apoi, azvârlindu-se în golful Mexicului, se întinde sub arcul format de coastele Alabamei, ale lui Mississippi și Louisianei. Atunci, atingând Texasul, din care taie un unghi, se prelungește traversând Mexicul, trecând prin Sonora, pășește peste bătrâna Californie și se pierde în mările Pacificului. Prin urmare, numai porțiuni din Texas și Florida, situate mai jos de această paralelă, puteau îndeplini condițiile de latitudine recomandate de Observatorul din Cambridge.
Florida, în partea sa de miazăzi, nu numără orașe importante. Este presărată doar cu fortărețe înălțate contra indienilor nomazi. Un singur oraș, Tampa-Town, putea să-și reclame pretențiile și să se prezinte cu drepturile sale.
În Texas, dimpotrivă, orașele sunt mai numeroase și mai importante; Corpus-Christi, în comitatul Nueces, și toate orașele situate pe Rio-Bravo, orașele Laredo, Comalites, San-Ignacio, în Web, Roma, Rio-Grande City, în Starr, Edinburg, în Hidalgo, Santa-Rita, El Panda, Brownsville, în Cameron, formară o ligă impunătoare contra pretențiilor Floridei.
De aceea, abia fu cunoscută decizia, că deputații din Texas și Florida sosiră la Baltimore pe calea cea mai scurtă; începând din acest moment, președintele Barbicane și membrii influenți ai Gun-Clubului fură asediați zi și noapte de reclamații colosale. Dacă șapte orașe ale Greciei își disputaseră onoarea de-a fi locul de naștere al lui Homer, două state întregi amenințau să se ia la bătaie din cauza unui tun.
Acești „frați feroci” puteau fi văzuți cum se plimbau înarmați pe străzile orașului. La fiecare întâlnire exista primejdia unui conflict care ar fi avut urmări dezastruoase. Din fericire, prudența și îndemânarea președintelui Barbicane îndepărtară această primejdie. Demonstrațiile personale găsiră o supapă în ziarele din diferite state. Astfel se face că New-York Herald și Tribune susțineau Texasul, în vreme ce Times și American Review luară partea deputaților din Florida. Membrii Gun-Clubului nu știau pe care să le asculte.
Texasul venea semeț cu cele douăzeci și șase de comitate ale sale, pe care părea că le pune la bătaie; dar Florida răspundea că douăsprezece comitate într-o țară de șase ori mai mică făceau mai mult decât douăzeci și șase.
Texasul se fălea grozav cu cei trei sute treizeci de mii de indigeni ai săi, dar Florida, mai puțin întinsă, se lăuda că e mai populată, cu cincizeci și șase de mii. Dealtfel, ea acuza Texasul că are specialitatea frigurilor de baltă care îl costau, an de an, mai multe mii de locuitori. Și nu greșea defel.
La rândul său, Texasul riposta că în privința frigurilor Florida nu avea de ce să-l invidieze și că era cel puțin imprudent să considere drept nesănătoase alte țări, când ea avea onoarea de a deține vomito negro în stare cronică. Și avea dreptate.
— Dealtfel, adăugau texanii prin ziarul New-York Herald, se cuvine a se da considerație unui stat unde crește cel mai frumos bumbac din America, unui stat care produce cel mai bun stejar verde pentru construirea navelor, unui stat care posedă o huilă superioară și mine de fier în care randamentul este de cincizeci la sută minereu curat.
La aceasta, American Review răspundea că solul Floridei, fără a fi la fel de bogat, oferea cele mai bune condiții pentru pregătirea formei cât și pentru turnarea Columbiadului, căci era compus din nisip și pământ argilos.
— Dar, reluau texanii, înainte de a turna orice într-o țară, trebuie să ajungi în acea țară; or, comunicațiile cu Florida sunt dificile, în timp ce coasta Texasului oferă golful Galveston, care are paisprezece leghe de jur împrejur și care poate cuprinde flotele din lumea întreagă.
— Bun! repetau jurnalele devotate celor din Florida. Vă tot făliți cu golful vostru Galveston, situat mai sus de paralela douăzeci și nouă. Nu avem și noi golful Espiritu-Santo, deschis chiar pe al douăzeci și optulea grad latitudine și prin care navele ajung direct la Tampa-Town?
— Frumos golf, n-am ce zice, răspundea Texasul, pe jumătate astupat de nisip.
— Astupați sunteți voi! striga Florida. N-ați vrea să spuneți că suntem o țară de sălbatici?
— Dacă judecăm drept, seminolii mai străbat încă preriile voastre.
— Ei bine, apașii și comanșii voștri sunt civilizați, vorba vine!
Războiul se ducea astfel de câteva zile, când Florida încercă să atragă adversarul său pe alt teren, și într-o dimineață Times a dat de înțeles că, acțiunea fiind „prin esență americană”, ea nu putea să fie întreprinsă decât pe un teritoriu „prin esență american”.
La aceste cuvinte, Texasul sări:
— Americani! strigă el. Nu suntem la fel ca și voi? Texasul și Florida n-au fost incluse amândouă în Uniune în 1845?
— Fără îndoială, răspunse Times, dar noi aparținem americanilor începând din 1820.
— Te cred, replică Tribune, după ce ați fost spanioli sau englezi timp de două sute de ani și ați fost vânduți Statelor Unite pentru cinci milioane de dolari!
— Și ce contează! replicară cei din Florida. E cazul să roșim pentru asta? În 1803 nu s-a cumpărat Louisiana de la Napoleon la prețul de șaisprezece milioane de dolari[57]?
— Este o rușine! strigară atunci deputații din Texas. O prăpădită de bucată de pământ ca Florida îndrăznește să se compare cu Texasul, care, în loc să se vândă, și-a câștigat singur independența, care i-a alungat pe mexicani la două martie 1836, care s-a declarat republică federativă după victoria obținută de Samuel Houston pe malul lui San-Jacinto asupra trupelor lui Santa-Anna! O țară, în sfârșit, care s-a alipit de bunăvoie Statelor Unite ale Americii!
— Pentru că-i era frică de mexicani! răspunse Florida.
Frică! Din ziua când fu rostit acest cuvânt, cu adevărat prea tăios, situația deveni de nesuportat. Te puteai aștepta la un măcel între cele două tabere pe străzile Baltimorului. Fu necesar ca deputații să nu fie scăpați din ochi.
Președintele Barbicane nu mai știa unde-i stă capul. Ploua în casa lui cu note, documente, scrisori pline de amenințări. Ce hotărâre să ia? Din punctul de vedere al proprietăților solului, al ușurinței comunicațiilor, al rapidității transporturilor, drepturile celor două state erau într-adevăr egale. În ce privește personalitățile politice, ele nu aveau niciun amestec în această problemă.
Or, șovăiala, încurcătura durau de prea mult timp, când Barbicane găsi o ieșire: el își adună colegii, și soluția pe care le-o propuse fu deosebit de înțeleaptă, după cum se va vedea.
— Pornind, zise el, de la ceea ce se petrece în prezent între Florida și Texas, este evident că aceleași dificultăți se vor naște între orașele statului favorizat. Rivalitatea va trece deci de la gen la specie, de la stat la oraș, și asta-i totul. Or, Texasul are unsprezece orașe în condițiile dorite, care-și vor disputa onoarea acțiunii, și se vor ivi noi neplăceri, în timp ce Florida nu are decât unul. Să alegem, așadar, Florida și orașul Tampa-Town.
Această hotărâre, făcută publică, îi zdrobi pe deputații Texasului. Ei intrară într-o furie de nedescris și adresară provocări nominale diverșilor membri ai Gun-Clubului. Magistrații din Baltimore n-avură de luat decât o hotărâre, și ei o luară. Fu pregătit un tren special, în care fură îmbarcați texanii, de voie de nevoie, și ei părăsiră orașul cu o viteză de treizeci de mile pe oră. Dar, oricât de repede fură expediați, avură timp de-a azvârli o ultimă ironie amenințătoare adversarilor lor.
Făcând aluzie la îngustimea Floridei, simplă peninsulă strânsă între două mări, pretinseră că ea nu va rezista zdruncinăturii tirului și că va sări în aer odată cu lovitura de tun.
— Ei bine! Să sară! răspunseră cei din Florida, cu un laconism demn de vremurile antice.