Amănunte orografice
Direcția pe care o urma proiectilul, după cum s-a mai spus, îl atrăgea spre emisfera nordică a Lunii. Călătorii erau departe de punctul central pe care ei ar fi trebuit să-l atingă, dacă traiectoria lor n-ar fi suferit o deviație de necorectat.
Era ora douăsprezece și jumătate noaptea. Barbicane evaluă atunci distanța proiectilului la o mie patru sute de km, distanță puțin mai mare decât lungimea razei lunare și care trebuia să se micșoreze pe măsură ce el ar fi avansat spre polul nord. Proiectilul se găsea atunci nu în dreptul ecuatorului, ci de-a curmezișul celei de-a zecea paralele, și de la această latitudine, notată cu atenție pe hartă, până la pol, Barbicane și cei doi tovarăși de călătorie ai săi putură observa Luna în condițiile cele mai bune.
Într-adevăr, prin folosirea lunetelor, această distanță de o mie patru sute de km era redusă la paisprezece, cam trei leghe și jumătate. Telescopul de pe Munții Stâncoși apropia mai mult Luna, dar atmosfera terestră micșora foarte mult puterea sa optică. Încât Barbicane, instalat în proiectilul său, cu luneta la ochi, vedea deja oarecare detalii, aproape imperceptibile observatorilor de pe Pământ.
— Dragii mei prieteni, zise atunci președintele cu o voce gravă, nu știu unde mergem, nu știu dacă vom revedea vreodată globul pământesc. Cu toate acestea, să procedăm ca și cum aceste lucrări vor trebui să servească într-o zi semenilor noștri. Să avem gândul eliberat de orice grijă. Suntem astronomi. Acest proiectil este un cabinet al Observatorului din Cambridge, transportat în spațiu. Deci, să observăm.
Acestea fiind zise, munca începu cu o precizie foarte mare și ea reproducea în mod fidel diversele aspecte ale Lunii la distanțele diferite pe care proiectilul le ocupa în raport cu acest astru.
În timp ce proiectilul se găsea deasupra paralelei a zecea nordice, el părea că urmează riguros al douăzecilea grad longitudine estică.
Aici este cazul unei remarci importante în privința hărții care servea la facerea observațiilor. Pe hărțile selenografice unde, pe motivul răsturnării obiectelor de către lunete, sudul este sus și nordul jos, ar părea normal ca, în urma acestei inversări, estul să fie așezat în stânga și vestul în dreapta. Totuși nu este așa. Dacă harta era întoarsă și prezenta Luna așa cum ea se oferă privirilor noastre, estul ar fi în stânga și vestul în dreapta, contrar a ceea ce există în hărțile terestre. Iată explicația acestei anomalii. Observatorii situați în emisfera boreală, în Europa, dacă vrem, zăresc Luna la sud în raport cu ei. Când o studiază, ei sunt întorși cu spatele la nord, poziție inversă aceleia pe care o ocupă când observă o hartă terestră. Pentru că se întorc cu spatele la nord, estul se găsește în stânga lor și vestul în dreapta lor. Pentru observatorii situați în emisfera australă, în Patagonia, de exemplu, vestul Lunii va fi în mod cert în stânga lor și estul în dreapta lor, fiindcă sudul este în spatele lor.
Iată explicația acestei răsturnări aparente a celor două puncte cardinale, și trebuie ținut seama de ea pentru a urmări observațiile președintelui Barbicane.
Ajutați de „Mapa selenografică” a lui Beer și Moedler, călătorii puteau fără ezitare să recunoască porțiunea din disc încadrată în câmpul vizual al lunetei.
— Ce vedem noi în acest moment? întrebă Michel.
— Partea nordică a Mării Norilor, răspunse Barbicane. Suntem prea depărtați pentru a-i recunoaște natura. Aceste câmpii sunt alcătuite oare din nisipuri aride, așa cum susțineau primii astronomi? Nu sunt decât niște păduri imense, după părerea lui Waren de la Rue, care atribuie Lunii o atmosferă foarte joasă, dar foarte densă? Aceasta vom ști mai târziu. Să nu afirmăm nimic înainte de a fi în drept să afirmăm.
Marea Norilor este destul de nesigur delimitată pe hărți. Se presupune că această întinsă câmpie este presărată cu blocuri de lavă aruncată de vulcanii vecini din partea sa dreaptă, Ptolomeu, Purbach, Arzachel. Dar proiectilul avansa și se apropia simțitor și în curând apărură piscurile care închid această mare la limita sa dinspre nord. În față se ridica un munte strălucitor, de toată frumusețea, a cărui creastă părea pierdută în erupția razelor solare.
— Ce este? întrebă Michel.
— Copernic, răspunse Barbicane.
— Să-l vedem pe Copernic.
Acest munte, situat la 9° latitudine nordică și 20° longitudine estică, se ridică la o înălțime de trei mii patru sute treizeci și opt metri deasupra nivelului suprafeței Lunii. Este foarte vizibil de pe Pământ și astronomii pot să-l studieze la perfecție, mai cu seamă în timpul fazei cuprinse între ultimul pătrar și Lună nouă, pentru că atunci umbrele se proiectează timp îndelungat de la est spre vest și permit să se măsoare înălțimile sale.
Acest Copernic formează sistemul luminos cel mai important al discului, după Tycho, situat în emisfera meridională. El se ridică solitar, ca un far gigantic pe această porțiune a Mării Norilor, care se învecinează cu Marea Furtunilor și luminează cu o strălucire splendidă două oceane deodată. Era un spectacol unic format de aceste dâre lungi luminoase, atât de orbitoare în timpul Lunii pline și care, depășind la nord lanțurile învecinate, vin să se stingă până în Marea Ploilor. La unu noaptea, ora de pe Pământ, proiectilul, ca un balon transportat în spațiu, domina acest munte superb.
Barbicane putu recunoaște cu exactitate principalele sale dispuneri. Copernic făcea parte din seria de munți inelari de prim ordin, în împărțirea marilor circuri. La fel ca și Kepler și Aristarc, care dominau Oceanul Furtunilor, el apărea uneori ca un punct strălucitor prin lumina cenușie și fu luat drept un vulcan în activitate. Dar nu este decât un vulcan stins, ca toți cei de pe această față a Lunii. Circumvoluțiunea sa prezenta un diametru de douăzeci și două de leghe, aproximativ. Luneta îi descoperea urme de stratificări produse de erupții succesive și împrejurimile păreau presărate cu rămășițe vulcanice, din care unele se zăreau încă în interiorul craterului.
— Există, zise Barbicane, mai multe feluri de circuri la suprafața Lunii și este ușor de văzut că și Copernic aparține genului luminos. Dacă noi am fi mai aproape, am observa conurile care se ridică în sus din interior și care altădată au fost tot atâtea guri eruptive. O dispunere curioasă și fără excepție pe discul lunar este că suprafața interioară a acestor circuri este cu mult mai joasă decât planul exterior, contrar formei pe care o prezintă craterele pământești. Așadar, curbura generală a fundului tuturor acestor circuri dă o sferă de un diametru inferior celui al Lunii.
— Și de ce această așezare specială? întrebă Nicholl.
— Nu se știe, răspunse Barbicane.
— Ce strălucire măreață! repeta Michel. Îmi imaginez cu greu că s-ar putea vedea un spectacol mai frumos.
— Ce-ai spune, așadar, răspunse Barbicane, dacă peripețiile călătoriei noastre ne-ar duce spre emisfera sudică?
— Ei bine! Aș zice că e și mai frumos! replică Michel Ardan.
În acest moment, proiectilul domina circul, perpendicular. Circumvoluția lui Copernic forma un cerc aproape perfect și meterezele sale, foarte abrupte, se distingeau limpede. Se observa chiar o dublă împrejmuire inelară. De jur împrejur se întindea o câmpie ce bătea în cenușiu, cu un aspect sălbatic, pe care reliefurile se deslușeau galbene. În fundul circului, ca închise într-un sipet, sclipiră, o clipă, două sau trei conuri eruptive, asemănătoare cu uriașe pietre nestemate. Spre nord, meterezele erau mai coborâte, printr-o depresiune care probabil dădea în interiorul craterului.
Trecând pe deasupra câmpiei din apropiere, Barbicane putu nota un mare număr de munți puțin importanți și printre ei un mic munte inelar numit Gay-Lussac, a cărui lărgime măsura douăzeci și trei de km. Spre sud, câmpia se arăta foarte plată, fără vreo ridicătură, fără vreo proeminență a solului. Spre nord, din contra, până la locul unde ea se învecina cu Oceanul Furtunilor, era ca o suprafață lichidă agitată de un uragan, ale cărei ridicături și adâncituri arătau ca o succesiune de lame încremenite deodată.
Pe tot acest ansamblu și în toate direcțiile se răspândeau dâre luminoase care se adunau pe piscul lui Copernic. Unele aveau o lărgime de treizeci de km, pe o lungime de neevaluat.
Călătorii discutau originea acestor raze stranii, dar, ca și observatorii tereștri, ei nu puteau să le determine natura.
— De ce, zicea Nicholl, aceste raze n-ar fi pur și simplu contraforturi ale munților, care reflectă mai viu lumina Soarelui?
— Nu, răspunse Barbicane, dacă era așa, în anumite condiții ale Lunii, aceste creste ar proiecta umbrele. Or, ele nu le proiectează.
Într-adevăr, razele nu apăreau decât în perioada când astrul zilei se afla în opoziție cu Luna și ele dispăreau în clipa când razele Soarelui deveneau oblice.
— Dar ce s-a imaginat pentru a explica aceste dâre de lumină, întrebă Michel, căci eu nu pot crede că savanții stau vreodată prost cu explicațiile.
— Da, răspunse Barbicane, Herschell a formulat o părere, dar nu îndrăznea s-o afirme.
— Nu contează. Care este această părere?
— El gândea că aceste raze trebuiau să fie curente de lavă răcite, care străluceau când Soarele le bătea perpendicular. Poate fi așa, dar nimic nu-i mai puțin sigur. Dealtfel, dacă vom trece aproape de Tycho, vom fi mai bine plasați pentru a recunoaște cauza acestei străluciri.
— Știți voi, dragi prieteni, cu ce seamănă această câmpie văzută de la înălțimea unde suntem acum? zise Michel.
— Nu, răspunse Nicholl.
— Ei bine, cu toate aceste bucăți de lavă alungite ca niște fusuri, ea seamănă cu un imens joc de maroco, cu bețișoarele aruncate talmeșbalmeș. Nu lipsește decât un cârlig pentru a le trage unul câte unul.
— Fii serios, zise Barbicane.
— Să fim serioși, replică cu calm Michel, și în loc de bețișoare de maroco, să zicem că-s oseminte. Această câmpie n-ar fi atunci decât un imens morman de oseminte în care s-ar odihni rămășițele muritoare a o mie de generații ce s-au stins. Îți place mai mult această comparație de efect?
— Una-i mai brează ca alta, replică Barbicane.
— Drace! Ești cam greu de mulțumit! răspunse Michel.
— Preacinstitul meu prieten, reluă pozitivistul Barbicane, ce contează să știm cu ce seamănă, din moment ce nu știm ce anume este?
— Bine zis! strigă Michel. Asta mă învață minte să nu mai discut cu savanții.
Între timp, proiectilul înainta cu o viteză aproape uniformă, de-a lungul discului lunar. Călătorii, după cum e lesne de imaginat, nu intenționau să-și ia o clipă de răgaz. Fiecare minut schimba peisajul care fugea sub ochii lor. Spre ora unu și jumătate dimineața ei întrezăriră piscurile unui alt munte. Barbicane, cercetând harta, recunoscu muntele Eratostene.
Era un munte inelar înalt de patru mii cinci sute de metri, unul din acele circuri atât de numeroase pe satelit. Și, în legătură cu aceasta, Barbicane își informă prietenii despre ciudata părere a lui Kepler asupra formării acestor circuri. Potrivit celor susținute de celebrul matematician, aceste cavități în formă de crater fuseseră săpate de mâna oamenilor.
— Cu ce intenție? întrebă Nicholl.
— Cu o intenție foarte naturală, răspunse Barbicane. Seleniții ar fi executat aceste imense lucrări și ar fi săpat aceste uriașe găuri pentru a se refugia și a se feri de razele solare care îi lovesc timp de cincisprezece zile continuu.
— Nu-s proști seleniții! zise Michel.
— Neobișnuită idee! răspunse Nicholl. Dar, probabil, Kepler nu cunoștea adevăratele dimensiuni ale acestor circuri, căci, pentru a le săpa, ar fi fost necesară o muncă titanică, imposibil de executat de către seleniți.
— De ce, dacă greutatea la suprafața Lunii este de șase ori mai mică decât pe Pământ? zise Michel.
— Dar dacă seleniții sunt de șase ori mai mici? replică Nicholl.
— Și dacă nu există seleniți! adăugă Barbicane.
Ceea ce încheie discuția.
În curând Eratostene dispăru la orizont, fără ca proiectilul să fie suficient de aproape pentru a permite o observație mai precisă. Acest munte separa Apeninii de Carpați.
În orografia lunară se disting câteva lanțuri de munți care sunt îndeosebi răspândiți în emisfera nordică. Câțiva, totuși, ocupă oarecare porțiuni în emisfera sudică.
Iată tabloul acestor diverse lanțuri, indicate de la sud la nord, cu latitudinea și înălțimea lor raportate la cele mai înalte vârfuri:
Munții Doerfel: 84° latitudine sudică, 7.603 metri.
Munții Leibnitz: 65° latitudine sudică, 7.600 metri.
Munții Rook: 20° la 30° latitudine sudică, 1.600 metri.
Munții Altai: 17° la 28° latitudine sudică, 4.047 metri.
Munții Cordilieri: 10° la 20° latitudine sudică, 3.898 metri.
Munții Pirinei: 8° la 18° latitudine sudică, 3.631 metri.
Munții Ural: 5° la 13° latitudine sudică, 838 metri.
Munții Alembert: 4° la 10° latitudine sudică, 5.847 metri.
Munții Hoemus: 8° la 21° latitudine nordică, 2.021 metri.
Munții Carpați: 15° la 19° latitudine nordică, 1.939 metri.
Munții Apenini: 14° la 27° latitudine nordică, 5.501 metri.
Munții Taurus: 21° la 28° latitudine nordică, 2.746 metri.
Munții Rifei: 25° la 33° latitudine nordică, 4.171 metri.
Munții Hercinici: 17° la 29° latitudine nordică, 1.170 metri.
Munții Caucaz: 32° la 41° latitudine nordică, 5.567 metri.
Munții Alpi: 42° la 49° latitudine nordică, 3.617 metri.
Din aceste diverse lanțuri, cel mai important este acela al Apeninilor, a cărui întindere este de o sută cincizeci de leghe, întindere inferioară, totuși, celei a marilor mișcări orografice ale Pământului. Apeninii se întind de-a lungul țărmului de răsărit al Mării Ploilor și se continuă la nord cu Carpații, al căror profil măsoară aproximativ o sută de leghe.
Călătorii nu putură decât să întrevadă piscurile acestor Apenini care se conturau începând de la 10° longitudine vestică până la 16° longitudine estică, dar lanțul Carpaților se întindea sub privirile lor de la 18° la 30° longitudine estică și ei putură să-i observe așezarea.
O ipoteză li se păru foarte justificată. Văzând acest lanț al Carpaților întrerupt ici-colo de forme circulare și dominat de piscuri, ajunseră la concluzia că el forma altădată circuri importante. Aceste inele de munți fuseseră în parte frânte de vasta revărsare de ape căreia i se datorează Marea Ploilor. Acești Carpați erau atunci, prin aspectul lor, ceea ce ar fi circurile lui Purbach, Arzachel și Ptolomeu, dacă un cataclism ar dărâma întăriturile lor din stânga și le-ar transforma într-un lanț continuu. Ei prezintă o înălțime mijlocie de trei mii două sute de metri, înălțime comparabilă cu aceea a unor puncte din Pirinei, cu pasul Pineda. Pantele lor sudice coborau brusc spre imensa Mare a Ploilor.
Către ora două dimineața, Barbicane se găsea la înălțimea celei de-a douăzecea paralele lunare, nu departe de acest mic munte, înalt de o mie cinci sute cincizeci și nouă metri, care poartă numele de Pythias. Distanța proiectilului față de Lună nu era decât de o mie două sute km, redusă la trei leghe cu ajutorul lunetelor.
Mare Imbrium se întindea sub ochii călătorilor ca o imensă depresiune ale cărei detalii erau încă puțin vizibile. Mai spre ei, în stânga, se înălța muntele Lambert, a cărui altitudine este apreciată la o mie opt sute treisprezece metri, și, mai departe, la marginea Oceanului Furtunilor, la 23° latitudine nordică și 29° longitudine estică, strălucea luminosul munte Euler. Acest munte, înalt de numai o mie opt sute cincisprezece metri deasupra nivelului Lunii, fusese obiectul unei interesante lucrări a astronomului Schroeter. Acest savant, căutând să afle originea munților de pe Lună, se întrebase dacă volumul craterului era întotdeauna simțitor egal cu volumul întăriturilor care-l împrejmuiau. Or, acest raport exista în general și Schroeter ajunse la concluzia că o singură erupție a materiilor vulcanice fusese suficientă pentru a forma meterezele, căci erupțiile succesive ar fi stricat acest raport. Singur muntele Euler dezmințea această lege generală și necesitase pentru formarea sa mai multe erupții succesive, deoarece volumul cavității sale era dublu față de acela al împrejmuirii sale.
Toate aceste ipoteze erau îngăduite astronomilor tereștri fiindcă instrumentele lor serveau într-un mod incomplet. Însă Barbicane nu voia să se mai mulțumească cu atât și, văzând că proiectilul său se apropia din ce în ce mai mult de discul lunar, el nu deznădăjduia: chiar dacă nu-l va putea atinge, va surprinde cel puțin tainele formării sale.