Tycho
La ora șase seara, proiectilul trecea pe la polul sud, la mai puțin de șaizeci de kilometri. Distanță egală cu aceea cu care el se apropiase de polul nord. Curba eliptică se desena, așadar, în mod riguros.
În acest moment, călătorii reintrau în binefăcătoarea revărsare a razelor solare. Ei revedeau acele stele care se mișcau cu încetineală de la est spre vest. Astrul luminos fu salutat cu urale întreite. Odată cu lumina, el trimitea și căldura sa, care pătrunse în curând prin pereții de metal. Geamurile își recăpătară transparența lor obișnuită, stratul de gheață se topi ca prin minune. Imediat, ca măsură de economie, gazul fu stins. Doar aparatul de aer trebuia să consume în continuare cantitatea sa obișnuită.
— Ah, făcu Nicholl, ce grozave sunt aceste raze de căldură! Cu câtă nerăbdare, după o noapte atât de lungă, trebuie să aștepte seleniții reapariția astrului zilei.
— Da, răspunse Michel Ardan, sorbind, ca să zicem așa, acest eter strălucitor, lumina și căldura, toată viața stă în ele!
În acest moment, partea de jos a proiectilului tindea să se îndepărteze ușor de suprafața lunară, încât să urmeze o orbită eliptică destul de alungită. Din acest punct, dacă Pământul ar fi fost plin, Barbicane și tovarășii săi l-ar fi putut revedea. Dar, scăldat în iradiația Soarelui, rămânea absolut invizibil. Un alt spectacol trebuia să le atragă privirile, acela pe care îl prezenta regiunea australă a Lunii, adusă de lunete la o optime de leghe. Ei nu părăseau hublourile și notau toate amănuntele acestui straniu continent.
Munții Doerfel și Leibnitz formează două grupe separate care se desfășoară aproape de polul sud. Primul grup se întinde, începând de la pol, până la a optzeci și patra paralelă, pe partea răsăriteană a astrului; al doilea, desenat pe marginea orientală, merge de la al șaizeci și cincilea grad latitudine la pol.
Pe creasta lor dantelată capricios apăreau întinderi scânteietoare, asemănătoare celor semnalate de părintele Secchi. Cu mai multă certitudine decât ilustrul astronom roman, Barbicane putu recunoaște natura acestor întinderi.
— Sunt zăpezi! strigă el.
— Zăpezi? repetă Nicholl.
— Da, Nicholl, zăpezi a căror suprafață este adânc înghețată. Uitați-vă cum reflectă razele luminoase. Lavele răcite n-ar da o reflexie atât de intensă. Există deci apă, există aer pe Lună! Oricât de puțin, dar faptul nu mai poate fi contestat!
Nu, nu putea fi! Și dacă vreodată Barbicane va revedea Pământul, notele sale vor sta mărturie acestui fapt deosebit în observațiile selenografice.
Munții Doerfel și Leibnitz se ridicau în mijlocul unor câmpii de o întindere mijlocie, mărginite de o succesiune nedefinită de circuri și de întărituri inelare. Aceste două șiruri de munți sunt singurele care se întâlnesc în regiunea circurilor. Relativ puțin accidentate, ele proiectau ici și colo câteva piscuri ascuțite a căror cea mai înaltă creastă măsoară șapte mii șase sute trei metri.
Dar proiectilul domina întreg acest ansamblu și relieful dispărea în această intensă strălucire a discului. În fața ochilor călătorilor reapărea acest aspect arhaic al peisajelor lunare, cu tonuri crude, fără vreo degradare de culoare, fără nuanțe de umbre, brutal de albe și negre, pentru că lumina difuză le lipsea. Totuși, vederea acestei lumi pustii nu înceta să-i captiveze, prin însăși ciudățenia ei. Ei se plimbau deasupra acestei regiuni haotice, ca și cum ar fi fost duși de suflul unui uragan, văzând piscurile cum defilează sub picioarele lor, scormonind cu ochii adânciturile, coborând în șanțuri, suind meterezele, cercetând aceste gropi misterioase, netezind cu privirea toate aceste neregularități. Dar nicio urmă de vegetație, nicio urmă de așezări, nimic altceva decât stratificări, scurgeri de lave, revărsări poleite ca niște oglinzi uriașe care reflectau razele solare cu o strălucire orbitoare. Nimic dintr-o lume vie, totul dintr-o lume moartă, unde avalanșele, prăvălindu-se de pe vârfurile munților, cădeau fără zgomot în abis. Ele aveau mișcarea, dar le lipsea vuietul.
Barbicane constată prin observații repetate că reliefurile de pe marginile discului, cu toate că erau supuse unor forțe diferite de acelea ale regiunii centrale, prezentau o conformație uniformă. Aceeași agregație circulară, aceleași proeminențe ale solului. Totuși se putea crede că dispunerea lor nu trebuia să fie la fel. În centru, într-adevăr, scoarța încă maleabilă a Lunii a fost supusă dublei atracții a Lunii și a Pământului, acționând în sens invers și urmând o rază prelungită de la una la alta. Dimpotrivă, pe marginile discului, atracția lunară a fost – ca să zicem așa – perpendiculară față de atracția terestră. Se pare că relieful solului produs în aceste două condiții ar fi trebuit să ia o formă diferită. Or, nu se-ntâmplase așa. Prin urmare, Luna găsise în ea însăși principiul formării și constituției sale. Ea nu datora nimic forțelor străine, ceea ce justifica această remarcabilă propoziție a lui Arago: „Nicio acțiune exterioară Lunii nu a contribuit la formarea reliefului său.”
Orice ar fi fost și în stadiul său actual, această lume era imaginea morții, fără să fie posibil de spus că viața ar fi însuflețit-o vreodată.
Michel Ardan crezu totuși că recunoaște o aglomerație de ruine pe care le semnală atenției lui Barbicane. Era aproape de a optzecea paralelă și la treizeci de grade longitudine. Această îngrămădire de pietre, destul de ordonat așezate, forma o vastă fortăreață, dominând unul din acele lungi șanțuri care serveau odinioară drept albie râurilor din timpurile ante-istorice. Nu departe se înălța, la o înălțime de cinci mii șase sute patruzeci și șase de metri, muntele inelar Short, egal cu Caucazul asiatic. Michel Ardan, cu înflăcărarea-i obișnuită, susținea „evidența” fortăreței sale. Dedesubt, el observa întăriturile dărâmate ale unui oraș, ici, bolta încă intactă a unui portic, colo două sau trei coloane culcate sub postamentele lor, mai departe, o succesiune de arcade care suportaseră probabil conductele unui apeduct, în altă parte, stâlpii prăvăliți ai unui uriaș pod, căzut în grosimea șanțului. El distingea toate acestea, dar cu atâta imaginație în privire, printr-o lunetă atât de fantezistă, încât nu trebuia să ai încredere în observația sa. Și totuși, cine ar putea afirma, cine ar cuteza să spună că simpaticul băiat n-a văzut cu adevărat ceea ce cei doi tovarăși ai săi nu voiau să vadă?
Momentele erau prea prețioase pentru a le sacrifica unei discuții inutile. Orașul selenit, pretins sau nu, deja dispăruse în depărtare. Distanța proiectilului de discul lunar tindea să crească și detaliile solului începeau să se piardă într-un amestec confuz. Doar reliefurile – circurile, craterele, câmpiile – rezistau și-și decupau lămurit liniile terminale.
În acest moment se desena spre stânga unul dintre cele mai frumoase circuri ale orografiei lunare, una din curiozitățile acestui continent. Era Newton pe care Barbicane îl recunoscu fără dificultate, după „Mapa selenografică”.
Newton e situat exact la 77° latitudine sudică și 16° longitudine estică. El formează un crater inelar, ale cărui ridicături, înalte de șapte mii două sute șaizeci și patru de metri, păreau a fi de netrecut.
Barbicane le atrase atenția tovarășilor săi că înălțimea acestui munte deasupra câmpiei înconjurătoare era departe de a egala adâncimea craterului său. Această uriașă groapă, care nu putea fi măsurată, forma o sumbră prăpastie căreia razele solare nu-i puteau atinge niciodată fundul. Acolo, conform cu remarca lui Humboldt, domnea bezna absolută pe care lumina Soarelui și a Pământului n-o puteau sfâșia. Cei din mitologie ar fi făcut din ea, cu adevărat, gura infernului lor.
— Newton, zise Barbicane, este reprezentantul cel mai perfect al acestor munți inelari din care Pământul nu are niciun exemplar. Ei dovedesc că formația Lunii, prin răcire, se datorește unor cauze violente, căci în timp ce, sub presiunea focurilor interioare, reliefurile se proiectau la înălțimi considerabile, fundul se retrăgea și cobora mult sub nivelul lunar.
— Nu zic nu, răspunse Michel Ardan.
Câteva minute după ce îl depășiră pe Newton, proiectilul domina direct muntele inelar al lui Moret. Trecu destul de departe de piscurile Blancanus și spre ora șapte și jumătate seara ajungea în dreptul circului Clavius.
Acest circ, unul dintre cele mai remarcabile ale discului, este situat la 58° latitudine sudică și 15° longitudine estică. Înălțimea sa este estimată la șapte mii nouăzeci și unu de metri. Călătorii, la o distanță de patru sute de kilometri, reduși la patru cu ajutorul lunetelor, puteau admira ansamblul acestui vast crater.
— Vulcanii tereștri, zise Barbicane, nu sunt decât niște mușuroaie în comparație cu vulcanii de pe Lună. Măsurând vechile cratere formate de primele erupții ale Vezuviului și Etnei, li se constată abia șase mii metri lărgime. În Franța, circul lui Cantal numără zece kilometri, în Ceyland, circul insulei, șaptezeci de kilometri și el este considerat ca fiind cel mai vast de pe glob. Ce sunt aceste diametre pe lângă cel al lui Clavius, pe care noi îl dominăm în acest moment?
— Care este, așadar, lărgimea lui? întrebă Nicholl.
— Ea este de două sute douăzeci și șapte de kilometri, răspunse Barbicane. Acest circ, e adevărat, este cel mai important al Lunii, dar altele măsoară două sute, o sută cincizeci, o sută de kilometri.
— Ah, prieteni, strigă Michel, vă imaginați ce trebuie să fi fost acest liniștit astru al nopților, când craterele, umplându-se de tunete, aruncau toate deodată torente de lavă, grindine de pietre, nori de fum și valuri de flăcări? Ce spectacol grandios atunci! Și acum, ce decădere! Această Lună nu-i decât o firavă rămășiță a unui foc de artificii ale cărui petarde, pocnitori, serpentine, sori, după o strălucire superbă, n-au lăsat decât triste sfărâmături de carton. Cine ar putea să spună cauza, mobilul, justificarea acestor cataclisme?
Barbicane nu-l asculta pe Michel Ardan. El admira aceste ridicături ale lui Clavius, formate de munți mari pe o lățime de mai multe leghe. Pe fundul imensei cavități se găseau vreo sută de mici cratere stinse, care găureau solul ca o strecurătoare și pe care le domina un pisc de cinci mii de metri.
De jur împrejur, câmpia avea un aspect dezolant. Nimic mai pustiit ca aceste reliefuri, nimic mai trist ca aceste rămășițe de munți și, dacă te poți exprima astfel, ca aceste fragmente de piscuri și munți risipiți pe sol! Satelitul părea că explodase în acest loc.
Proiectilul înainta mereu și haosul nu se modifica. Circurile, craterele, munții năruiți se succedau neîntrerupt. Nici câmpii, nici mări. O Elveție, o Norvegie nemărginită. În sfârșit, în mijlocul acestei regiuni cu crăpături, în punctul său culminant, se înălța cel mai splendid munte al discului lunar, minunatul Tycho, căruia posteritatea îi va păstra totdeauna numele ilustrului astronom al Danemarcei.
Observând Luna plină, pe un cer fără nori, oricine poate remarca acest punct strălucitor din emisfera sudică. Michel Ardan, pentru a-l califica, folosi toate metaforele pe care i le putu furniza imaginația sa. Pentru el, acest Tycho era un înflăcărat focar de lumină, un centru de iradiație, un crater aruncând raze! Era mijlocul unei roți de foc strălucitoare, o stea de mare care cuprindea discul cu tentaculele sale de argint, un ochi enorm plin de flăcări, un nimb cioplit pentru capul lui Pluton! Era ca o stea lansată de mâna Creatorului, care s-ar fi zdrobit de fața lunară!
Tycho formează o asemenea concentrație luminoasă, încât locuitorii de pe Pământ puteau să-l zărească fără lunetă, cu toate că ei se găseau la o distanță de o sută de mii de leghe. Se poate imagina atunci care trebuie să fi fost intensitatea sa pentru ochii observatorilor aflați la numai o sută cincizeci de leghe! Prin acest eter curat, scânteierea lui era de nesuportat, încât Barbicane și prietenii săi trebuiră să-și înnegrească ocularul lornietelor cu fumul de la gaz, pentru a putea să reziste strălucirii lui. Apoi, tăcuți, scoțând doar câteva interjecții admirative, ei priviră, contemplară. Toate sentimentele, toate impresiile lor se concentrau în priviri, așa cum viața, sub imperiul unei emoții violente, se concentrează toată în inimă.
Tycho aparține sistemului munților luminoși, ca Aristarc și Copernic. Dar, dintre toți, el este cea mai completă, cea mai accentuată mărturie a acelei înspăimântătoare acțiuni vulcanice căreia i se datorește formația Lunii.
Tycho este situat la 43° latitudine sudică și 12° longitudine estică. Centrul său este ocupat de un crater larg de optzeci și șapte de kilometri. El prezintă o formă puțin eliptică și este mărginit de un lanț de ridicături inelare, care, la est și la vest, domină câmpia exterioară la o înălțime de cinci mii de metri. Este o îngrămădire de Mont-Blancuri, cu un centru comun și încununați de o coamă luminoasă.
Ce este în realitate acest munte deosebit, ansamblul reliefurilor care converg către el, proeminențele interioare ale craterului său, nici chiar fotografia nu le-a putut reda vreodată. Într-adevăr, numai în timpul Lunii pline, Tycho se găsește în toată splendoarea sa. Or, umbrele lipsesc atunci, racursiurile perspectivei dispar și probele ies albe. E o împrejurare supărătoare, căci această ciudată regiune ar fi fost interesantă de reprodus cu precizie fotografică. Nu-i decât o aglomerare de gropi, de cratere, de circuri, o amețitoare încrucișare de piscuri, apoi, cât vezi cu ochii, o întreagă rețea vulcanică aruncată pe solul buburos. Se înțelege atunci că aceste clocotiri ale erupției centrale și-au păstrat prima lor formă. Cristalizate prin răcire, ele au stereotipat aspectul pe care îl prezenta atunci Luna, sub influența forțelor plutoniene.
Distanța care-i separa pe călători de crestele inelare ale lui Tycho nu era atât de mare încât ei să nu poată observa principalele detalii. Chiar pe ridicătura care formează circomvoluțiunea lui Tycho, munții, prinzându-se unii de alții pe povârnișurile lor interioare și exterioare, se etajau ca niște uriașe terase. Ele păreau mai înalte cu trei până la patru sute picioare la vest decât la est. Niciun sistem de întărire terestră nu era comparabil cu această fortificație naturală. Un oraș clădit pe fundul unei asemenea cavități circulare ar fi fost absolut inaccesibil.
Inaccesibil și minunat așezat pe acest sol accidentat de proeminențe atât de pitorești! Natura, într-adevăr, nu lăsase neted și gol fundul acestui crater. El își avea orografia sa specifică, un sistem muntos care-l făcea ca o lume aparte. Călătorii distinseră foarte clar conuri, coline centrale, remarcabile mișcări de teren, produse de natură pentru a primi capodoperele arhitecturii selenite. Ici se contura locul unui templu, colo locul unui forum, dincoace temeliile unui palat, dincolo platoul unei citadele. Totul dominat de un munte central de o mie cinci sute de picioare. Întins circuit, unde Roma antică ar fi încăput de zece ori în întregime.
— Ah, strigă Michel Ardan, entuziasmat de această vedere, ce oraș grandios s-ar construi în acest inel de munți! Oraș liniștit, refugiu pașnic, așezat în afara tuturor mizeriilor umane. Cum ar mai trăi aici, liniștiți și izolați, toți mizantropii, toți dușmanii umanității, toți cei dezgustați de societate!
— Toți?! Ar fi prea mic pentru ei! răspunse simplu Barbicane.