Sărbătoarea turnării fontei
În timpul celor opt luni folosite pentru operațiunea de foraj, lucrările de preparare a fontei au fost conduse concomitent și cu foarte mare iuțeală; un străin, sosind la Stone's-Hill, ar fi fost tare surprins de spectacolul oferit privirilor sale.
La șase sute de yarzi de puț, și așezate circular în jurul acestui punct central, se ridicau o mie două sute de furnale, largi de șase picioare fiecare și distanțate unul de altul printr-un spațiu de o jumătate de stânjen. Linia desfășurată a acestor o mie două sute de furnale prezenta o lungime de două mile[83]. Toate erau construite după același model, cu coșul lor înalt, în patru laturi, astfel că ele produceau un efect deosebit. J. T. Maston găsea superbă această dispunere arhitecturală. Ea îi amintea de monumentele din Washington. Pentru el nu exista nimic mai frumos, nici chiar în Grecia, „unde, dealtfel, zicea el, n-a fost niciodată”.
Să reamintim că la cea de-a treia ședință comitetul hotărî să folosească fonta pentru turnarea Columbiadului și îndeosebi fonta cenușie. Acest metal este într-adevăr mai tenace, mai maleabil, ductil, ușor de strunjit, corespunde mai bine operațiunilor de turnare și, tratat cu huilă, dă o calitate superioară pentru piesele de mare rezistență cum sunt tunurile, cilindrii mașinilor cu aburi, presele hidraulice etc.
Dar fonta, dacă n-ar suferi decât o singură topire, rareori este suficient de omogenă; de aceea, printr-o a doua topire, ea este purificată, rafinată, debarasată de ultimele sedimente de pământ.
Așa încât, înainte de a fi expediat la Tampa-Town, minereul de fier fu tratat în cuptoarele înalte ale lui Goldspring: pus în contact cu cărbune și siliciu încălzite la o temperatură ridicată, fu carburat și transformat în fontă[84]. După această primă operație, metalul fu îndreptat spre Stone's-Hill. Dar era vorba de o sută treizeci și șase de milioane de livre de fontă, masă prea costisitoare pentru a fi expediată pe calea ferată, căci prețul transportului ar fi dublat prețul materialului. Păru preferabil să se închirieze nave la New-York, încărcându-le cu bare de fontă; trebuiră nu mai puțin de șaizeci și opt de vase de o mie de tone, o adevărată flotă, care, la trei mai, părăsind portul New-York, luă drumul oceanului, merse de-a lungul coastelor americane, intră în strâmtoarea Bahama, trecu de peninsula Florida și, la zece ale aceleiași luni, urcând spre golful Espiritu-Santo, ancoră fără avarii în portul Tampa-Town.
Acolo navele fură descărcate în vagoanele căii ferate din Stone's-Hill și, pe la mijlocul lui ianuarie, uriașa masă de material era adusă la destinație.
E lesne de înțeles că o mie două sute de cuptoare nu erau prea multe pentru a topi deodată șaizeci de mii de tone de fontă. Fiecare din aceste cuptoare putea cuprinde aproape o sută paisprezece mii de livre de metal; ele fuseseră executate după modelul celor care serviseră pentru fonta tunului Rodman: aveau formă trapezoidală și erau foarte teșite. Aparatul de încălzit și coșul se găseau la cele două capete ale cuptorului, în așa fel încât încălzirea era aceeași pe toată întinderea sa. Aceste cuptoare, construite din cărămizi refractare, se compuneau numai dintr-un grătar pentru a arde huila și dintr-o vatră pe care trebuiau să fie așezate barele de fontă. Vatra, înclinată sub un unghi de 25°, permitea metalului să se scurgă în bazinele de colectare; de acolo, o mie două sute de rigole convergente îl dirijau spre puțul central.
În ziua următoare, când lucrările de zidărie și de foraj fură terminate, Barbicane trecu la executarea formei interioare; era vorba de a ridica, din centrul puțului și urmând axa sa, un cilindru înalt de nouă sute de picioare și larg de nouă, care umplea exact spațiul rezervat interiorului Columbiadului. Acest cilindru fu compus dintr-un amestec de pământ argilos și nisip, cu adaos de fân și paie. Spațiul lăsat între forma interioară și zidărie trebuia să fie umplut cu metalul topit, care va forma astfel pereții de șase picioare grosime.
Acest cilindru, pentru a se menține în echilibru, trebuia să fie consolidat cu ajutorul armăturilor de fier și fixat din loc în loc prin traverse îngropate în învelișul de piatră; după topirea metalului, aceste traverse trebuiau să rămână în blocul de metal, ceea ce nu producea niciun inconvenient.
Această operațiune se termină la 8 iulie și turnarea metalului fu fixată pentru a doua zi.
— Va fi o ceremonie frumoasă această sărbătoare a turnării, zise J. T. Maston prietenului său Barbicane.
— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar nu va fi o sărbătoare publică.
— Cum! Nu deschizi tuturor porțile incintei?
— Mă voi feri cât voi putea, Maston. Turnarea Columbiadului este o operație delicată, pentru a nu zice periculoasă, și prefer ca ea să se efectueze cu ușile închise. La lansarea proiectilului, va fi sărbătoare, dacă vrei, dar până atunci, nu.
Președintele avea dreptate; operațiunea putea prezenta pericole neprevăzute, și o mare afluență de spectatori ar împiedica evitarea lor. Trebuia păstrată libertatea mișcărilor. Nimeni nu fu lăsat, așadar, în incintă, cu excepția unei delegații a membrilor Gun-Clubului, care făcu o călătorie la Tampa-Town. Fură văzuți acolo zglobiul Bilsby, Tom Hunter, colonelul Blomsberry, maiorul Elphiston, generalul Morgan și tutti quanti, pentru care turnarea Columbiadului devenise o treabă personală.
J. T. Maston se constituise ghidul lor; nu-i scuti de niciun amănunt; îi conduse peste tot, la magazii, ateliere, în mijlocul mașinilor, și îi obligă să viziteze cele o mie două sute de furnale, unul după altul. La a o mie două suta vizită, ei erau oarecum sătui.
Turnarea trebuia să aibă loc la ora douăsprezece; în ajun, fiecare cuptor a fost încărcat cu o sută paisprezece mii de livre de metal în bare, așezate în stive încrucișate, astfel ca aerul cald să poată circula liber între ele. Începând de dimineață, cele o mie două sute de coșuri vărsau în atmosferă torentele lor de flăcări și pământul era zguduit de trepidații înăbușite. Câte livre de metal de topit, tot atâtea livre de huilă de ars. Prin urmare, șaizeci și opt de mii de tone de cărbune, care aruncau în fața discului soarelui o perdea groasă de fum negru.
Căldura deveni în curând de nesuportat în acest cerc de furnale în care huruiturile se asemănau cu bubuitul tunetului, la care se adăugau puternicele ventilatoare cu suflul lor continuu și care saturau cu oxigen toate aceste vetre incandescente.
Operațiunea, pentru a reuși, se cerea condusă cu repeziciune. La semnalul dat de o lovitură de tun, fiecare cuptor trebuia să dea drumul fontei lichide și să se golească complet.
După ce se luară aceste măsuri, șefii și muncitorii așteptară momentul hotărât cu o nerăbdare amestecată cu o anumită emoție.
Nu mai era nimeni în incintă și fiecare contramaistru topitor era la postul său, aproape de găurile de scurgere.
Barbicane și colegii săi, instalați pe o movilă apropiată, asistau la operațiune.
În fața lor era un tun, care trebuia să dea semnalul la comanda inginerului.
Câteva minute înainte de ora douăsprezece, primele picături de metal începură să se scurgă, bazinele de colectare se umplură puțin câte puțin și când fonta fu în întregime lichidă, fu lăsată câteva clipe pentru a ușura separarea de substanțele străine. Sună ora douăsprezece. O lovitură de tun bubui deodată și-și aruncă fulgerul sălbatic în văzduhuri. O mie două sute de găuri de scurgere se deschiseră deodată și o mie două sute de șerpi de foc se târâră spre puțul central, desfășurându-și inelele incandescente. Acolo ei se azvârliră, cu un vuiet înspăimântător, la o adâncime de nouă sute de picioare. Era un emoționant și măreț spectacol. Pământul se clătina, în timp ce aceste valuri de fontă, lansând spre cer vârtejuri de fum, volatilizau în același timp umiditatea formei și o aruncau prin răsuflătoarele învelișului de piatră, sub formă de vapori de nepătruns. Acești nori artificiali își desfășurau spiralele groase, urcând spre zenit până la o înălțime de cinci sute de stânjeni. Vreun sălbatic, rătăcind după limita orizontului, ar fi putut crede că se formează un nou crater în sânul Floridei, și totuși nu era acolo nicio erupție, nicio trombă, nicio furtună, nicio dezlănțuire a forțelor naturii, niciunul dintre aceste fenomene teribile pe care natura este capabilă a le produce. Nu! Omul singur crease acești vapori roșietici, aceste flăcări uriașe demne de un vulcan, aceste trepidații zgomotoase asemănătoare zdruncinăturilor unui cutremur de pământ, aceste mugete rivalizând cu uraganele și furtunile, și era mâna lui care arunca, într-o prăpastie săpată de el, toată Niagara unui metal topit.