De la Pământ la Lună · Partea întâi
20 min de ascultat

Un miting

A doua zi, astrul zilei răsări foarte târziu pentru nerăbdarea publicului, care îl găsi cam leneș pentru un soare care trebuia să lumineze o asemenea sărbătoare. Barbicane, temându-se de întrebări indiscrete pentru Michel Ardan, ar fi vrut să reducă auditoriul la un mic număr de adepți, la colegii săi, de exemplu. Dar ar fi fost ca și cum ai încerca să stăvilești Niagara. Așadar, cu părere de rău, renunță la proiectele sale și îl lăsă pe noul său prieten să riște o conferință publică. Noua sală a Bursei din Tampa-Town, în pofida dimensiunilor uriașe, fu considerată insuficientă pentru ceremonie, căci reuniunea anunțată lua proporțiile unui adevărat miting.

Locul ales era o întinsă câmpie situată în afara orașului; în câteva ore reușiră să o ferească de razele soarelui; navele portului, bogate în vele, greemente, catarge de rezervă, vergi, furnizară accesoriile necesare construirii unui cort colosal. În curând, un uriaș cer de pânză se întinse peste câmpia arsă și o apără de arșița zilei. Acolo, trei sute de mii de persoane găsiră loc înfruntând cu curaj, timp de mai multe ore, o temperatură înăbușitoare, în așteptarea sosirii francezului.

Din această mulțime de spectatori, o primă treime putea să vadă și să audă, o a doua treime vedea rău și nu auzea, iar în ce privește a treia, nu vedea nimic și n-auzea nici atât. Totuși, aceștia nu fură mai puțin zeloși în a-și împărți cu dărnicie aplauzele.

La ora trei, Michel Ardan își făcu apariția, însoțit de principalii membri ai Gun-Clubului. Dăduse brațul drept președintelui Barbicane și brațul stâng lui J. T. Maston, mai radios decât soarele în plină zi și aproape la fel de sclipitor.

Ardan se urcă pe o estradă, de la înălțimea căreia privirile sale se întindeau peste un ocean de pălării negre. El nu părea nicidecum stânjenit, nu-și da aere; era acolo ca la el acasă: vesel, familiar, amabil. Uralelor care-l primiră le răspunse printr-un salut grațios, apoi, cu mâna, ceru liniște, liniște în care luă cuvântul în limba engleză și se exprimă foarte corect în acești termeni:

— Domnilor, zise el, deși e foarte cald, vreau să profit de momentele dumneavoastră libere pentru a vă da câteva explicații asupra unor proiecte ce par a vă interesa. Eu nu sunt nici orator, nici savant, și nu socoteam că voi vorbi în public; dar prietenul meu Barbicane mi-a spus că aceasta vă face plăcere și eu m-am supus acestei dorințe. Așadar, ascultați-mă cu cele șase sute de mii de urechi ale dumneavoastră și scuzați greșelile oratorului.

Acest început simplu fu foarte apreciat de asistență, care-și exprimă mulțumirea printr-un imens murmur de satisfacție.

— Domnilor, continuă el, orice manifestare de aprobare sau dezaprobare nu vă este interzisă. După ce am convenit asupra acestui lucru, îmi permit să încep. Mai întâi, nu uitați că aveți de-a face cu un neștiutor, a cărui ignoranță merge atât de departe încât nu cunoaște nici măcar piedicile din calea lui. Prin urmare, i s-a părut că era un lucru simplu, natural, ușor să intre într-un proiectil și să plece în Lună. Această călătorie spre Lună trebuia să se facă, mai devreme sau mai târziu, și în ceea ce privește modul de locomoție adoptat, el urmează pur și simplu legea progresului. Omul a început prin a călători în patru labe, apoi, într-o frumoasă zi, pe două picioare, apoi în căruță, apoi cu poștalionul, cu diligența, apoi cu trăsura, apoi pe drumul de fier; ei bine, proiectilul este vehiculul viitorului, și, la drept vorbind, planetele nu sunt decât niște proiectile, simple ghiulele de tun lansate de mâna Creatorului. Dar să revenim la vehiculul nostru. Unii dintre dumneavoastră, domnilor, au putut să creadă că viteza care îi va fi imprimată este excesivă; nu-i adevărat, toți aștrii îl depășesc în rapiditate și Pământul însuși, în mișcarea sa de translație în jurul Soarelui, ne duce cu sine de trei ori mai rapid. Iată câteva exemple. Însă vă cer permisiunea de-a mă exprima în leghe, căci măsurile americane nu-mi sunt prea familiare și mi-e frică să nu mă încurc în calculele mele.

Cererea păru întru totul simplă și nu întâmpină nicio greutate. Oratorul își reluă discursul.

— Iată, domnilor, viteza diferitelor planete. Sunt obligat să recunosc că, în ciuda ignoranței mele, cunosc cu multă precizie acest mic amănunt astronomic, dar în nici două minute veți fi la fel de savanți ca și mine. Aflați, așadar, că Neptun face cinci mii de leghe pe oră; Uranus, șapte mii; Saturn, opt mii opt sute cincizeci și opt; Jupiter, unsprezece mii șase sute șaptezeci și cinci; Marte, douăzeci și două de mii unsprezece; Pământul douăzeci și șapte de mii cinci sute; Venus, treizeci și două de mii o sută nouăzeci; Mercur, cincizeci și două de mii cinci sute douăzeci; iar unele comete, un milion patru sute de mii de leghe la periheliu. În ceea ce ne privește pe noi, ca niște adevărați hoinari care nu se grăbesc, viteza noastră nu va depăși nouă mii nouă sute de leghe și ea va descrește mereu! Vă întreb, avem motiv să ne extaziem? Oare nu-i evident că această viteză va fi depășită într-o zi de viteze și mai mari, cărora lumina și electricitatea le vor fi probabil agenții mecanici?

Nimeni nu păru să pună la îndoială această afirmație a lui Michel Ardan.

— Dragii mei auditori, reluă el, dacă ar fi să ne luăm după unele spirite mărginite – acesta-i calificativul care li se potrivește – umanitatea ar fi închisă într-un cerc al lui Popilius, pe care ea nu ar ști să-l treacă, și condamnată să trăiască fără perspective pe acest glob, fără ca vreodată să se poată avânta în spațiile planetare! Dar nu va fi așa! Se va merge în Lună, se va merge pe planete, se va merge în stele, cum se merge astăzi de la Liverpool la New-York, ușor, rapid, sigur, și oceanul atmosferic va fi în curând străbătut ca și oceanele Lumii. Distanța nu-i decât ceva relativ și va sfârși prin a fi redusă la zero.

Adunarea, cu toate că era foarte exaltată în favoarea eroului francez, rămase puțin uimită în fața acestei îndrăznețe teorii. Michel Ardan păru că o înțelege.

— Nu păreți convinși, bunele mele gazde, reluă el cu un surâs amabil. Ei bine! Să gândim un pic. Știți cât timp îi trebuie unui tren expres pentru a ajunge în Lună? Trei sute de zile. Nu mai mult. Un traseu de optzeci și șase de mii patru sute zece leghe – dar ce înseamnă aceasta? Nici măcar de nouă ori ocolul Pământului, și nu există marinar sau călător, un pic mai mișcăreț, care să nu fi făcut mai mult de atâta în timpul existenței sale. Gândiți-vă, așadar, că eu nu voi avea de mers decât nouăzeci și șapte de ore. Ah, vă închipuiți că Luna este depărtată de Pământ și că trebuie să cugeți mult înainte de a întreprinde aventura. Dar ce ați spune dacă ar fi vorba de mers în Neptun, care gravitează la o mie una sută patruzeci și șapte milioane de leghe de Soare? Iată o călătorie pe care puțini oameni ar putea-o face, chiar dacă ar costa numai cinci soli de fiecare kilometru! Baronul Rothschild însuși, cu miliardul său, n-ar avea cu ce să-și plătească locul, și fără o sută patruzeci și șapte de milioane ar rămâne în drum!

Acest mod de a argumenta păru că face multă plăcere adunării; dealtfel, Michel Ardan, obsedat de subiectul său, se lansă în el cu trup și suflet, într-un avânt superb și știindu-se ascultat cu lăcomie, reluă cu o siguranță admirabilă:

— Ei bine, prieteni, această distanță de la Neptun la Soare nu-i mare lucru, dacă o comparăm cu aceea a stelelor; într-adevăr, pentru a aprecia depărtarea de acești aștri, trebuie să intrăm în acea numărătoare uimitoare unde cel mai mic număr are nouă cifre și unde miliardul este luat drept unitate. Vă cer scuze că sunt atât de bun cunoscător în această problemă, dar ea este de un interes pasionant. Ascultați și judecați! Alfa din Centaur este la opt mii miliarde de leghe, Wega la cincizeci mii de miliarde, Sirius la cincizeci mii de miliarde, Arcturus la cincizeci și două mii de miliarde, Steaua Polară la o sută șaptesprezece mii de miliarde, Capra la o sută șaptezeci mii de miliarde, alte stele la mii și milioane și miliarde de miliarde de leghe! Și să mai faci caz de distanța care separă planetele de Soare! Și să mai susții că această distanță există! Eroare! Inexactitate! Aberație a simțurilor! Știți ce gândesc eu despre această lume care începe de la radiosul astru și se sfârșește la Neptun? Vreți să cunoașteți teoria mea? Ea este cât se poate de simplă! Pentru mine, lumea solară este un corp solid, omogen, planetele care îl compun se presează, se ating, aderă, și spațiul existent între ele nu-i decât un spațiu care desparte moleculele celui mai compact metal, argint sau fier, aur sau platină! Am, așadar, dreptul de-a afirma și repet cu o convingere care vă va pătrunde pe toți: „Distanța este un cuvânt fără rost, distanța nu există!”

— Bine zis! Bravo! Ura! strigă într-un singur glas adunarea, entuziasmată de gesturile, de intonația oratorului, de îndrăzneala concepțiilor sale.

— Nu, strigă J. T. Maston mai puternic decât ceilalți, distanța nu există!

Și dus de violența mișcărilor sale, de elanul corpului pe care cu greu și-l putu înfrâna, era cât pe ce să cadă de pe estradă pe pământ. Dar reuși să-și regăsească echilibrul și evită căderea care i-ar fi dovedit cu brutalitate că distanța nu era un cuvânt fără rost. Apoi discursul captivantului vorbitor își reluă cursul.

— Prieteni, zise Michel Ardan, gândesc că această problemă este acum rezolvată. Dacă nu v-am convins pe toți, este pentru că sunt timid în demonstrațiile mele, slab în argumentele mele și trebuie să atribuiți aceasta insuficientelor mele studii teoretice. Oricum, vă repet, distanța de la Pământ la satelitul său este realmente puțin importantă și nedemnă de a preocupa o minte serioasă. Eu nu cred, deci, că sunt prea îndrăzneț spunând că-n viitor se vor construi trenuri de proiectile în care se va face comod călătoria de la Pământ la Lună. Nu vei avea să te temi nici de șoc, nici de zdruncinătură, nici de vreo deraiere; ele își vor atinge ținta cu iuțeală, fără oboseală, în linie dreaptă, ca un „zbor de albină”, pentru a vorbi în limba traperilor voștri. Nu vor trece nici douăzeci de ani, și jumătate din locuitorii Pământului vor fi vizitat Luna.

— Ura! Ura pentru Michel Ardan! strigară cei prezenți, chiar și cei mai puțin convinși.

— Ura pentru Barbicane! răspunse modest vorbitorul.

Acest act de recunoștință față de promotorul experienței fu primit cu aplauze generale.

— Acum, prieteni, reluă Michel Ardan, dacă aveți de pus unele întrebări, evident că veți încurca pe un biet om ca mine, dar îmi voi da totuși osteneala de-a vă răspunde.

Până aici, președintele Gun-Clubului avea motive să fie foarte mulțumit de întorsătura pe care o luase discuția. Ea se purta pe tărâmul teoriilor speculative, în care Michel Ardan, înflăcărat de via sa imaginație, se arăta foarte sclipitor. Trebuia, prin urmare, să fie împiedicat să se abată spre problemele practice, din care ar fi ieșit mai puțin bine, fără îndoială. Barbicane se grăbi să ia cuvântul și îl întrebă pe noul său prieten dacă este de părere că Luna sau planetele sunt locuite.

— Ai pus o mare problemă, stimabilul meu președinte, răspunse oratorul surâzând, totuși, dacă nu mă înșel, oameni de o mare inteligență ca Plutarc, Swedenborg, Bernardin de Saint-Pierre și mulți alții s-au pronunțat afirmativ. Privind din punctul de vedere al filozofiei naturale, aș fi îndemnat să gândesc ca ei; mi-aș zice că nimic nu există nefolositor în lumea aceasta și, răspunzând la întrebarea ta printr-o altă întrebare, prietene Barbicane, aș afirma că dacă lumile sunt locuibile, atunci ele ori sunt locuite, ori au fost, ori vor fi.

— Foarte bine! strigară primele rânduri de spectatori, a căror opinie avea forță de lege pentru ultimele rânduri.

— Nu se poate răspunde cu mai multă logică și justețe, zise președintele Gun-Clubului. Întrebarea se rezumă, așadar, la aceasta: sunt lumile locuibile? Dinspre partea mea, cred că da.

— Și eu, sunt sigur, răspunse Michel Ardan.

— Totuși, replică unul dintre spectatori, sunt argumente contra posibilității de a locui în aceste lumi. Ar trebui, bineînțeles, ca în cea mai mare parte dintre ele principiile vieții să fie modificate. Astfel, pentru a nu vorbi decât despre planete, ar însemna să fii ars în unele și să fii înghețat în altele, după cum ele sunt mai mult sau mai puțin depărtate de Soare.

— Regret, răspunse Michel Ardan, că nu-l cunosc personal pe onorabilul meu adversar, căci aș încerca să-i răspund. Obiecția are valoarea ei, dar eu cred că se poate combate cu oarecare succes, la fel ca și cele despre posibilitatea de locuire a lumilor. Dacă eram fizician, aș fi spus că dacă se cheltuiește mai puțină energie calorică pentru planetele vecine Soarelui, și, din contră, mai multă pentru planetele îndepărtate, acest simplu fenomen ajunge pentru a echilibra căldura și a regla temperatura în aceste lumi, suportabilă pentru ființe organizate cum suntem noi. Dacă eram naturalist, i-aș fi spus că, după afirmația mai multor savanți iluștri, natura ne oferă pe Pământ exemple de animale trăind în condiții de viață cu totul diferite – că peștii respiră într-un mediu mortal altor animale, că amfibiile au o dublă existență destul de dificil de explicat, că anumiți locuitori ai mărilor se mențin în straturi de apă la o mare adâncime și suportă fără a fi striviți presiuni de cincizeci sau șaizeci de atmosfere, că diverse insecte acvatice, insensibile la temperatură, se întâlnesc în același timp în izvoarele fierbinți și în întinderile înghețate ale Oceanului înghețat, în sfârșit, că trebuie să recunoaștem naturii o diversitate în mijloacele sale de acțiune, deseori de neînțeles, dar nu mai puțin reală și care merge până la atotputernicie. Dacă aș fi chimist, i-aș spune că aeroliții, aceste corpuri fără îndoială formate în afara lumii terestre, au dezvăluit la analiză urme neîndoielnice de carbon, că această substanță nu-și datorește originea decât unor ființe organizate, și că, în urma experiențelor lui Reichenbach, ea trebuie să fi fost în mod necesar „animalizată”. În sfârșit, dacă eram teolog, i-aș fi spus că Mântuirea divină pare, după sfântul Pavel, să se fi aplicat nu numai Pământului, ci tuturor lumilor cerești. Dar eu nu sunt nici teolog, nici chimist, nici naturalist, nici fizician. De aceea, în perfecta mea neștiință a marilor legi care dirijează universul, eu mă limitez să răspund: nu știu dacă lumile sunt locuite și, pentru că nu știu, mă duc să văd!

Adversarul teoriilor lui Michel Ardan avea să încerce să-i opună alte argumente? Era imposibil să spui dacă da sau nu, căci strigătele frenetice ale mulțimii ar fi împiedicat de a se face cunoscută orice opinie. Atunci când liniștea se restabili până în grupurile cele mai îndepărtate, victoriosul orator se mulțumi să adauge:

— Vă dați seama, vrednicii mei yankei, că această uriașă problemă a fost abia atinsă de mine; nu vreau deloc să vă fac aici un curs public și să susțin o teză despre acest subiect vast. Există o întreagă serie de argumente în favoarea posibilității de locuire a lumilor. Eu o las la o parte. Permiteți-mi numai să insist asupra unui punct. Oamenilor care susțin că planetele nu sunt locuite, trebuie să li se răspundă: poate că aveți dreptate, doar dacă a fost demonstrat că Pământul este cea mai bună dintre lumile posibile; dar nu-i așa, orice ar fi zis Voltaire. Planeta noastră nu are decât un satelit, pe când Jupiter, Uranus, Saturn, Neptun au mai mulți în serviciul lor, avantaj care nu-i deloc de disprețuit. Dar ceea ce face mai cu seamă globul nostru puțin confortabil este înclinația axei sale pe orbită. De aici, inegalitatea zilelor și a nopților, de aici această diversitate incomodă de anotimpuri. Pe nenorocosul nostru sferoid e totdeauna prea cald sau prea frig, ger iarna, arșiță vara – este planeta guturaiului, a răcelilor, a congestiilor pulmonare – în timp ce pe suprafața lui Jupiter, de exemplu, unde axa este foarte puțin înclinată[90], locuitorii ar putea profita de temperaturi invariabile; este zona primăverilor, zona verilor, zona toamnelor și zona iernilor veșnice; fiecare locuitor de pe Jupiter poate alege climatul care-i place și să se pună pentru toată viața la adăpostul variațiilor de temperatură. Veți admite fără greutate această superioritate a lui Jupiter față de planeta noastră, fără a vorbi de anii săi care durează doisprezece ani fiecare. Ba, mai mult, este clar pentru mine că sub aceste auspicii și în aceste condiții minunate de existență, locuitorii acestei lumi fericite sunt ființe superioare, că savanții acolo sunt mai savanți, că artiștii sunt mai artiști, că răii sunt mai puțin răi și că cei buni sunt mai buni. Vai! Ce-i lipsește sferoidului nostru pentru a atinge această perfecțiune? Nu mare lucru! O axă de rotație mai puțin înclinată față de planul orbitei sale.

— Ei bine, strigă o voce năvalnică, să ne unim eforturile, să inventăm mașini și să redresăm axa Pământului!

Un tunet de aplauze izbucni la această propunere, al cărei autor era și nu putea fi decât J. T. Maston. Este probabil ca impetuosul secretar să fi fost mânat de instinctele sale de inginer pentru a se încumeta la această propunere îndrăzneață. Dar trebuie spus – căci este adevărul – că mulți îl sprijiniră cu strigătele lor și, fără îndoială, dacă ar fi avut punctul de sprijin cerut de Arhimede, americanii ar fi construit o pârghie capabilă să ridice Pământul și să-i îndrepte axa.

Dar punctul de sprijin, iată ceea ce le lipsea acestor cutezători mecanici.

Totuși, această idee „eminamente practică” avu un succes enorm; discuția fu suspendată timp de mai bine de un sfert de oră și mult timp, foarte mult timp încă, se vorbi în Statele Unite ale Americii de propunerea formulată atât de energic de secretarul permanent al Gun-Clubului.

0:00