Cum aranjează un francez o afacere
În timp ce condițiile acestui duel erau discutate între președinte și căpitan, duel teribil și sălbatic, în care fiecare adversar devine vânător de om, Michel Ardan se odihnea în urma oboselilor triumfului. Se odihnea, desigur nu este o expresie corectă, căci paturile americane pot rivaliza ca tărie cu mesele de marmură sau de granit.
Ardan dormea, așadar, destul de rău, se sucea, se învârtea, între șervetele ce-i serveau de cearșaf, gândindu-se cum să-și instaleze un pat mai confortabil în proiectilul său, când un zgomot violent veni să-l smulgă din visurile sale. Lovituri dezordonate zdruncinau ușa. Păreau să fie date cu un instrument de fier. La această gălăgie un pic prea matinală, se adăugau strigăte formidabile.
— Deschide! auzea. În numele cerului, deschide odată.
Ardan nu avea niciun motiv să accepte o cerere atât de zgomotos făcută. Totuși el se ridică și deschise ușa, în clipa când ea era cât pe ce să cedeze eforturilor vizitatorului îndârjit. Secretarul Gun-Clubului se năpusti în cameră. O bombă n-ar fi intrat cu mai puțină ceremonie.
— Ieri-seară, strigă J. T. Maston ex abrupto, președintele nostru a fost insultat public în timpul mitingului! El l-a provocat la duel pe adversarul său, care nu-i altul decât căpitanul Nicholl! Se vor bate în dimineața aceasta în pădurea Skersnaw! Am aflat totul din gura lui Barbicane! Dacă el este omorât, asta înseamnă distrugerea proiectelor noastre! Trebuie, așadar, să împiedicăm acest duel! Or, un singur om din lume poate avea destulă influență asupra lui Barbicane pentru a-l opri, și acest om este Michel Ardan.
În timp ce J. T. Maston vorbea astfel, Michel Ardan, renunțând să-l întrerupă, se repezi să-și tragă pantalonii săi largi și în mai puțin de două minute cei doi prieteni, fugind cât îi țineau picioarele, ajunseseră în cartierele periferice din Tampa-Town. În timpul acestei curse rapide, Maston îl puse pe Ardan la curent cu situația. El îi comunică adevăratele cauze ale dușmăniei dintre Barbicane și Nicholl, că această vrăjmășie era veche, pentru ce până acum, datorită prietenilor comuni, președintele și căpitanul nu s-au întâlnit niciodată față în față. El adăugă că era vorba numai despre o rivalitate între placă și ghiulea și că, în sfârșit, incidentul de la miting nu fusese decât ocazia mult timp căutată de Nicholl, de a-și satisface vechea ranchiună.
Nimic mai teribil decât aceste dueluri practicate în America, în timpul cărora cei doi adversari se caută prin mijlocul crângurilor, se pândesc după tufișuri și trag unii în ceilalți prin mijlocul hățișurilor, ca în animalele sălbatice. În asemenea momente, fiecare dintre ei are prilejul să pizmuiască acele calități naturale atât de minunate ale indienilor din prerii, inteligența lor rapidă, viclenia lor ingenioasă, dibăcia în găsirea urmelor, intuiția lor în căutarea dușmanului. O greșeală, o șovăială, un pas nechibzuit pot aduce moartea. La aceste întâlniri, yankeii sunt adesea însoțiți de câinii lor și, devenind în același timp vânător și vânat, se urmăresc timp de ore întregi.
— Ce diavoli mai sunteți! strigă Michel Ardan când însoțitorul său îi descrise cu energie toată această înscenare.
— Așa suntem noi, răspunse cu modestie J. T. Maston, dar să ne grăbim.
Totuși, cei doi alergară degeaba peste câmpia încă umedă de rouă, străbătând orezăriile și creek-urile, tăind pe scurtătură, căci nu putură ajunge în pădurea Skersnaw înainte de ora cinci și jumătate.
Barbicane probabil că trecuse liziera pădurii de vreo jumătate de oră.
Acolo lucra un bătrân tăietor, care făcea legături de crengi din arborii prăvăliți de toporul său. Maston fugi spre el, strigând:
— Ai văzut intrând în pădure un bărbat înarmat cu o pușcă, pe Barbicane, președintele... cel mai bun prieten al meu?...
Onorabilul secretar al Gun-Clubului gândea cu naivitate că președintele său trebuia să fie cunoscut de întreaga lume. Dar tăietorul n-avu aerul că a-nțeles.
— Un vânător, zise atunci Ardan.
— Un vânător? Da, răspunse tăietorul.
— De mult timp?
— De aproape o oră.
— Prea târziu! strigă Maston.
— Ai auzit împușcături? întrebă Michel Ardan.
— Nu.
— Niciuna?
— Niciuna. Vânătorul acela n-avea aerul că va face o vânătoare bună.
— Ce facem? spuse Maston.
— Intrăm în pădure, cu riscul de a căpăta un glonț care nu ne e destinat.
— Ah, strigă Maston cu un glas a cărui sinceritate nu putea fi pusă la îndoială, mai bine zece gloanțe în țeasta mea decât unul singur în capul lui Barbicane!
— Înainte, așadar! reluă Ardan strângând mâna însoțitorului său.
Câteva secunde mai târziu, cei doi prieteni dispăreau în desiș. Era un hățiș foarte des, format din chiparoși uriași, sicomori, tulipieri, măslini, tamarini, stejari mari și magnolii. Acești diverși arbori își îmbinau crengile într-o rețea de nepătruns, fără a permite văzului să străpungă zarea. Michel Ardan și Maston pășeau unul lângă celălalt, trecând fără a face zgomot prin ierburile înalte, croindu-și drum printre lianele puternice, cercetând cu privirea tufișurile ale căror crengi se pierdeau în întunecoasa desime a frunzișului și așteptând la fiecare pas pocnetul de temut al puștilor. Cât despre urmele pe care Barbicane trebuia să le lase în trecerea sa prin pădure, le era imposibil să le recunoască și mergeau orbește pe aceste poteci de-abia croite, pe care un indian ar fi urmărit pas cu pas mersul dușmanului său.
După o oră de căutări zadarnice, cei doi tovarăși se opriră. Îngrijorarea lor spori.
— Înseamnă că totul s-a sfârșit! zise Maston descurajat. Un om ca Barbicane nu poate fi viclean cu dușmanul său; nici nu i-a întins vreo capcană, nici nu s-a folosit de vreo manevră. Este prea sincer, prea curajos! A mers înainte, drept în fața primejdiei, și a ajuns, fără îndoială, destul de departe de tăietor pentru ca vântul să nu-i fi putut aduce în urechi detunătura unei arme de foc.
— Dar noi! Noi, răspunse Michel Ardan, de când am intrat în pădure, am fi auzit!
— Și dacă am sosit prea târziu! strigă Maston cu un accent de desperare.
Michel Ardan nu găsi niciun cuvânt să răspundă. Maston și cu el își reluară marșul întrerupt. Din când în când scoteau strigăte puternice – îl strigau fie pe Barbicane, fie pe Nicholl, dar nici unul, nici celălalt din cei doi adversari nu răspundea la strigătul lor. Cârduri vesele de păsări, trezite de zgomot, dispăreau printre crengi și câțiva cerbi speriați fugeau grabnic în desișuri. Căutarea se prelungi timp de încă o oră. Cea mai mare parte a pădurii fusese explorată. Nimic nu dezvăluia prezența luptătorilor. Putea fi pusă la îndoială afirmația tăietorului! Ardan voia să renunțe la a mai continua o cercetare inutilă, când, deodată, Maston se opri.
— Sst, făcu el. E cineva acolo!
— Cineva? întrebă Michel Ardan.
— Da. Un om. Pare nemișcat. Pușca n-o mai are în mâini. Ce face oare?
— Dar îl recunoști? întrebă Michel Ardan, a cărui miopie îl servea destul de prost în asemenea împrejurare.
— Da! Da! S-a întors cu fața! răspunse Maston.
— Și cine e?...
— Căpitanul Nicholl!
— Nicholl! strigă Michel Ardan, care simți o strângere puternică de inimă.
Nicholl dezarmat! Deci nu mai avea a se teme de adversarul său?
— Să mergem la el, zise Michel Ardan, și vom ști ce s-a întâmplat.
Dar cei doi nu făcură nici cincizeci de pași, că se și opriră pentru a-l examina mai cu atenție pe căpitan. Se așteptau să găsească un om însetat de sânge, absorbit în întregime de gândul răzbunării sale. Văzându-l, însă, rămaseră încremeniți.
O plasă deasă era întinsă între doi tulipieri uriași și, în mijlocul plasei, o păsărică, cu aripile încurcate, se zbătea scoțând țipete jalnice. Păsărarul care întinsese această plasă necruțătoare nu era un om, ci un păianjen veninos, specific regiunii, mare cât un ou de porumbel și înzestrat cu picioare enorme. Hidosul animal, în momentul când să se repeadă spre prada sa, a fost silit să se întoarcă din drum și să-și caute refugiu pe înaltele ramuri ale tulipierului, căci un dușman de temut venea să-l amenințe la rândul său.
Într-adevăr, căpitanul Nicholl, cu pușca la pământ, uitând primejdiile situației sale, se căznea să elibereze, cu cea mai mare grijă posibilă, victima prinsă în firele monstruosului păianjen. Când sfârși, el dădu drumul micuței păsărele, care bătu cu voioșie din aripi și dispăru.
Nicholl, înduioșat, o privea cum zboară printre ramuri, când auzi aceste cuvinte, rostite cu o voce emoționată:
— Sunteți un om de treabă!
El se întoarse. Michel Ardan se afla în fața lui, repetând:
— Un om bun!
— Michel Ardan! strigă căpitanul. Ce căutați aici, domnule?
— Am venit să vă strâng mâna, Nicholl, și să vă împiedic să-l ucideți pe Barbicane sau să fiți ucis de el.
— Barbicane, strigă căpitanul, pe care-l caut de două ore fără să-l găsesc? Unde s-a ascuns?
— Nicholl, spuse Michel Ardan, asta nu-i politicos! Trebuie întotdeauna să-ți respecți adversarul. Fii liniștit, dacă Barbicane trăiește, îl vom găsi ușor, căci, dacă nu s-a desfătat ca dumneata să salveze păsările asuprite, trebuie că te caută și el. Dar când îl vom găsi, ai cuvântul lui Michel Ardan că problema duelului nu se va mai pune între voi.
— Între președintele Barbicane și mine, răspunse cu gravitate Nicholl, există o asemenea rivalitate, încât numai moartea unuia dintre noi...
— Haide, haide, făcu Michel Ardan, oameni de treabă ca voi se pot detesta, dar se stimează. Nu vă veți bate în duel.
— Mă voi bate, domnule!
— Ba, nicidecum.
— Căpitane, zise atunci J. T. Maston cu mult suflet, eu sunt prietenul președintelui, alter ego-ul său, un alt el însuși, și dacă vreți neapărat să ucideți pe cineva, ucideți-mă pe mine, va fi exact același lucru.
— Domnule, zise Nicholl strângând pușca cu o mână nervoasă, aceste glume...
— Prietenul Maston nu glumește, răspunse Michel Ardan, și eu înțeleg ideea lui de a se lăsa ucis pentru omul pe care-l iubește. Dar nici el, nici Barbicane nu vor cădea sub gloanțele căpitanului Nicholl, căci am pentru amândoi rivalii o propunere atât de atrăgătoare, încât ei se vor grăbi s-o accepte.
— Și care, mă rog? întrebă Nicholl cu vădită neîncredere.
— Răbdare, răspunse Ardan, nu pot s-o comunic decât în prezența lui Barbicane.
— Să-l căutăm, deci! strigă căpitanul.
De îndată, cei trei oameni porniră la drum. Căpitanul, după ce descărcă pușca, și-o aruncă pe umăr și porni în pas alert, fără a spune un cuvânt.
Timp de încă o jumătate de oră, căutările fură inutile. Maston se simțea cuprins de un presentiment sinistru. Îl observa cu severitate pe Nicholl, întrebându-se dacă setea de răzbunare a căpitanului nu fusese satisfăcută și nefericitul Barbicane, lovit de vreun glonte, nu zăcea fără viață în fundul vreunui desiș însângerat. Michel Ardan părea să aibă același gând și amândoi îl întrebau din priviri pe căpitanul Nicholl, când deodată Maston se opri.
Bustul nemișcat al unui om așezat la rădăcinile unui gigantic catalpa apărea la douăzeci de pași, pe jumătate pierdut în ierburi.
— El este! făcu Maston.
Barbicane nu se mișca. Ardan își înfipse privirile în ochii căpitanului, dar acesta nu clinti. Atunci Ardan făcu câțiva pași strigând:
— Barbicane! Barbicane!
Niciun răspuns. Ardan se grăbi spre prietenul său, dar, în momentul când să-l apuce de braț, se opri brusc scoțând un strigăt de surpriză.
Barbicane, cu creionul în mână, scria formule și desena figuri geometrice pe un carnet, în timp ce pușca descărcată zăcea pe jos.
Absorbit de calcule, savantul uitase la rândul său de duel și de răzbunare. Nu vedea nimic, nu auzea nimic.
Dar când Michel Ardan își puse mâna pe a lui, se ridică și-l privi cu ochi uimiți.
— Ah! strigă el. Tu! Aici! Am găsit, prietene! Am găsit!
— Ce?
— Procedeul.
— Care procedeu?
— Procedeul de a anula efectul reculului la plecarea proiectilului!
— Adevărat? zise Michel privindu-l pe căpitan cu coada ochiului.
— Da! Apa! Apa simplă care va înlocui arcul... Ah, Maston, strigă Barbicane, ești aici?
— Chiar el e, răspunse Michel Ardan, și permite-mi să ți-l prezint în același timp pe onorabilul căpitan Nicholl.
— Nicholl, strigă Barbicane, care fu în picioare într-o clipă. Scuză-mă, căpitane, zise el, am uitat... sunt gata...
Michel Ardan interveni, fără să lase celor doi dușmani timp să se ia la harță.
— Zău așa, zise el, este o fericire că doi oameni curajoși ca voi n-au apucat să se întâlnească! Am fi plâns până acum pe unul sau pe celălalt. Dar, mulțumită lui Dumnezeu care s-a amestecat în treaba asta, nu mai este nicio primejdie. Când o persoană uită de dușmănie pentru a se cufunda în probleme de mecanică sau pentru a juca o festă păianjenilor, înseamnă că această dușmănie nu este periculoasă pentru nimeni.
Și Michel Ardan îi povesti președintelui istoria căpitanului.
— Vă întreb ceva, rosti el în încheiere: oare două ființe bune ca voi sunt făcute pentru a-și sfărâma reciproc capul cu o împușcătură de carabină?
Era în această situație, puțin caraghioasă, ceva atât de neașteptat, încât Barbicane și Nicholl nu prea știau ce atitudine să ia unul față de celălalt. Michel Ardan simți acest lucru și hotărî să grăbească împăcarea.
— Bravii mei prieteni, zise el, lăsând să-i mijească pe buze surâsul său cel mai plăcut, între voi nu a fost niciodată decât o neînțelegere. Nimic altceva. Ei bine! Pentru a dovedi că totul s-a sfârșit între voi și pentru că sunteți niște oameni care nu pregetă să-și riște viața, vă rog să acceptați fără ezitare propunerea pe care vreau să v-o fac.
— Vorbește, zise Nicholl.
— Prietenul Barbicane crede că proiectilul său va merge drept pe Lună.
— Da, sigur! replică președintele.
— Și prietenul Nicholl este convins că el va recădea pe Pământ.
— Sunt sigur! strigă căpitanul.
— Bun! reluă Michel Ardan. Eu n-am pretenția de-a vă pune de acord, dar vă spun pur și simplu: plecați cu mine și veți vedea dacă vom rămâne sau nu în drum.
— Cum?! făcu J. T. Maston uluit.
La această propunere neașteptată, cei doi rivali ridicară ochii, privindu-se unul pe celălalt. Se cercetau cu atenție. Barbicane aștepta răspunsul căpitanului. Nicholl pândea cuvintele președintelui.
— Ei bine? făcu Michel cu tonul său cel mai îmbietor. De vreme ce reculul nu mai e de temut!...
— Primesc! strigă Barbicane.
Dar oricât de repede rosti acest cuvânt, Nicholl îl sfârși în același timp cu el.
— Ura! Bravo! Trăiască! Hip, hip, hip! strigă Michel Ardan, întinzând mâna celor doi adversari. Și acum că problema este aranjată, prieteni, permiteți-mi să vă tratez după obiceiul franțuzesc. Să mergem, așadar, să mâncăm.