Salvarea
Locul unde proiectilul se scufundase în valuri era cunoscut cu precizie. Instrumentele necesare pentru a-l apuca și a-l readuce la suprafața oceanului lipseau însă. Trebuiau inventate, apoi fabricate.
Inginerii americani nu puteau fi puși în încurcătură doar de atâta lucru. Ancorele cu cârlige odată așezate cu ajutorul aburului, ei sperau să ridice proiectilul, în ciuda greutății lui, pe care o micșora dealtfel densitatea lichidului în mijlocul căruia era aruncat.
Dar nu era suficient să scoată proiectilul. Trebuia acționat în mod prompt, în interesul călătorilor. Nimeni nu se îndoia că ei sunt încă vii.
— Da, repeta fără încetare J. T. Maston, a cărui încredere îi câștiga pe toți, prietenii noștri sunt oameni destoinici și nu pot să cadă ca niște netoți. Sunt vii, trăiesc, dar trebuie să ne grăbim pentru a-i regăsi în viață. Alimentele, apa, nu asta mă neliniștește! Au pentru mult timp! Dar aerul, aerul! Iată ceea ce le va lipsi în curând! Prin urmare, repede, cât se poate de repede.
Și se lucra repede. Nava Susquehanna se pregătea pentru noua sa călătorie. Puternicele sale mașini fură pregătite pentru a fi așezate pe lanțurile de remorcare. Proiectilul de aluminiu nu cântărea decât nouăsprezece mii două sute cincizeci de livre, greutate mult inferioară celei a cablului transatlantic care fusese ridicat în condiții asemănătoare. Singura dificultate era așadar de-a scoate un proiectil cilindric-conic, ai cărui pereți netezi făceau anevoioasă agățarea.
În acest scop, inginerul Murchison veni în fuga mare la San-Francisco și construi uriașe ancore cu brațe, de un sistem automat, care nu trebuiau să scape proiectilul, dacă reușeau să-l prindă în puternicele lor cârlige. De asemenea, pregăti costume de scafandri care, sub învelișul lor impermeabil și rezistent, permiteau scufundătorilor să recunoască fundul mării. El îmbarcă de asemenea la bordul Susquehannei aparate cu aer comprimat, foarte ingenios concepute.
Erau adevărate camere cu hublouri și pe care apa, introdusă în anumite compartimente, putea să le antreneze la mari adâncimi. Aceste aparate existau la San-Francisco, unde ele serviseră la construirea unui dig submarin. Și era un mare noroc, căci ar fi lipsit timpul necesar pentru a le construi.
Totuși, cu toată perfecțiunea acestor aparate, cu toată inteligența savanților însărcinați să le folosească, succesul operației nu era cu nimic asigurat. Câte șanse incerte când era vorba să prinzi proiectilul la douăzeci de mii de picioare sub apă! Apoi, chiar dacă proiectilul va fi adus la suprafață, cum vor fi suportat călătorii această groaznică izbitură, pe care douăzeci de mii de picioare de apă n-ar fi putut s-o amortizeze suficient?
În sfârșit, trebuia să se acționeze cât mai repede. J. T. Maston îi zorea zi și noapte pe lucrători. El era gata, fie să îmbrace costumul de scafandru, fie să încerce aparatele de aer, pentru a cunoaște situația curajoșilor săi prieteni.
Totuși, în ciuda hărniciei manifestate în confecționarea diverselor mașini, în ciuda sumelor neobișnuite care fură puse la dispoziția Gun-Clubului de guvernul Uniunii, cinci zile lungi, cinci secole, se scurseră până când se isprăviră aceste pregătiri. În tot acest timp, opinia publică era înfierbântată la cel mai înalt grad. Telegramele se schimbau fără încetare în lumea întreagă prin fire și cabluri electrice.
Salvarea lui Barbicane, a lui Nicholl și a lui Michel Ardan era o problemă internațională. Toate popoarele care subscriseseră la împrumutul Gun-Clubului erau direct interesate de salvarea călătorilor.
În sfârșit, lanțurile de tras, camerele de aer, ancorele automate cu patru brațe fură îmbarcate la bordul Susquehannei. J. T. Maston, inginerul Murchison, delegații Gun-Clubului erau deja în cabine.
Nu mai rămânea decât să plece.
La 21 decembrie, la ora opt seara, corveta porni pe o mare liniștită; sufla o adiere de vânt dinspre nord-est și era un frig destul de pătrunzător. Toată populația din San-Francisco se înghesuia pe chei, emoționată, totuși mută, rezervându-și uralele pentru întoarcere.
Aburul fusese pus sub presiunea sa cea mai mare și elicea Susquehannei o antrenă repede în afara golfului.
E de prisos să mai relatăm conversațiile de pe bord între ofițeri, marinari și pasageri. Toți acești oameni n-aveau decât un singur gând. Toate aceste inimi zvâcneau datorită aceleiași emoții. În timp ce lumea alerga să-i salveze, ce făceau Barbicane și tovarășii săi?
Ce se-ntâmplase cu ei? Erau în stare să încerce vreo manevră curajoasă pentru a-și cuceri libertatea? Nimeni n-o putea spune. Adevărul e că orice mijloc ar fi dat greș! Scufundată la aproape două leghe în ocean, această temniță de metal sfida eforturile prizonierilor săi.
La 23 decembrie, la ora opt dimineața, după o traversare rapidă, Susquehanna trebuia să sosească la locul nenorocirii. Fură nevoiți să aștepte amiaza pentru a obține măsurătoarea exactă. Geamandura pe care fusese bătută linia de sondă nu fusese încă recunoscută.
La amiază, căpitanul Blomsberry, ajutat de ofițerii săi, care controlau observația, calculă poziția navei în prezența delegaților Gun-Clubului. Fu atunci un moment de neliniște. Când i se determină poziția, se dovedi că Susquehanna se găsea la vest, la câteva minute de locul unde proiectilul dispăruse în valuri.
Direcția corvetei fu, așadar, dată în așa fel încât să ajungă exact în acest punct.
La ora douăsprezece și patruzeci și șapte de minute, ei recunoscură geamandura. Era în perfectă stare și părea să fi deviat foarte puțin.
— În sfârșit! strigă J. T. Maston.
— Începem, ce ziceți? întrebă căpitanul Blomsberry.
— Fără a pierde nicio secundă! răspunse J. T. Maston.
Fură luate toate precauțiile pentru a menține corveta într-o imobilitate aproape perfectă.
Înainte de-a căuta să prindă proiectilul, inginerul Murchison vru mai întâi să cunoască poziția lui pe fundul oceanului. Aparatele submarine, destinate acestei cercetări, își primiră aprovizionarea cu aer. Mânuitul acestor instrumente nu era fără primejdii, căci, la douăzeci de mii de picioare sub suprafața apelor și sub o presiune așa de mare, ele sunt expuse rupturilor, ale căror consecințe ar fi fost groaznice.
J. T. Maston, Blomsberry fratele, inginerul Murchison, fără a se sinchisi de aceste pericole, luară loc în camerele cu aer. Comandantul, așezat pe puntea de comandă, conducea operațiunea, gata de a opri sau de a trage lanțurile la cel mai mic semnal. Elicea fusese debreiată și toată forța mașinilor era îndreptată spre macara, ceea ce ar fi adus repede aparatele la bord.
Coborârea începu la ora unu și douăzeci și cinci de minute după-amiaza și camera, antrenată de rezervoarele umplute cu apă, dispăru sub valuri.
Emoția ofițerilor și a marinarilor de la bord se împărțea acum între prizonierii din proiectil și prizonierii aparatului submarin. În ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, ei uitaseră de sine și, lipiți de geamurile hublourilor, cercetau atent masele lichide din jur.
Coborârea fu rapidă. La ora două și șaptesprezece minute, J. T. Maston și tovarășii săi atinseră fundul Pacificului. Dar ei nu vedeau nimic decât acest deșert sterp, pe care nici fauna și nici flora marină nu-l mai însuflețeau. La lumina lămpilor prevăzute cu reflectoare puternice, puteau observa întunecoasele straturi de apă pe o rază destul de întinsă, dar proiectilul rămânea invizibil ochilor lor.
Nerăbdarea acestor curajoși scufundători nu se putea descrie. Aparatul lor fiind în legătură electrică cu corveta, ei făcură un semnal convenit și Susquehanna plimbă pe o porțiune de o milă camera lor, suspendată la câțiva metri deasupra solului submarin.
Explorară astfel toată întinderea, înșelați în fiecare clipă de iluzii optice care le zdrobeau inima. Ici o stâncă, dincolo o ridicătură a solului li se păreau că ar fi proiectilul atât de căutat; apoi, își dădeau în curând seama de greșeala lor și deznădăjduiau.
— Dar unde sunt? Unde sunt? striga J. T. Maston.
Și bietul om îi chema cu țipete puternice pe Nicholl, Barbicane și Michel Ardan, ca și cum nefericiții săi prieteni ar fi putut să-l audă sau să-i răspundă prin mediul acesta de nepătruns.
Căutarea continuă în aceste condiții, până în momentul când aerul viciat îi obligă pe scufundători să urce.
Remorcarea începu spre orele șase seara și nu fu terminată înainte de miezul nopții.
— Pe mâine, zise J. T. Maston, punând piciorul pe puntea corvetei.
— Da, răspunse căpitanul Blomsberry.
— Și în altă parte.
— Da.
J. T. Maston nu se îndoia încă de reușită, dar tovarășii săi, pe care nu-i mai amețea însuflețirea din primele ore, înțelegeau toată greutatea acțiunii. Ceea ce părea ușor la San-Francisco, părea aici, în plin ocean, aproape de nerealizat. Sorții reușitei se micșorau într-o proporție mare și numai întâmplării mai puteau să-i ceară reîntâlnirea cu proiectilul.
A doua zi, 24 decembrie, în pofida oboselii din ajun, operațiunea fu reluată. Corveta se deplasă cu câteva minute spre vest și aparatul, umplut cu aer, antrena din nou pe aceiași exploratori în adâncurile oceanului.
Toată ziua trecu în cercetări nerodnice. Fundul mării era pustiu.
Ziua de 25 nu aduse niciun rezultat. Niciunul, cea de 26.
Era deznădăjduitor. Se gândeau la nefericiții închiși în proiectil de douăzeci și șase de zile! Poate că, în acest moment, simțeau primele efecte ale asfixierii, dacă oricum scăpaseră de primejdiile căderii lor! Aerul se termina și, fără îndoială, odată cu aerul, curajul, moralul!
— Aerul, poate, răspundea invariabil J. T. Maston, dar moralul niciodată!
În 28, după alte două zile de căutări, orice speranță era pierdută. Acest proiectil era un atom în imensitatea mării. Trebuia să se renunțe de a-l mai găsi.
Totuși, J. T. Maston nici nu voia să audă vorbindu-se de plecare. Refuză să părăsească locul înainte de a fi recunoscut cel puțin mormântul prietenilor săi. Dar comandantul Blomsberry nu mai putea să stăruie în continuarea cercetărilor și, cu toate protestele vrednicului secretar, el trebui să dea ordin de plecare.
La 29 decembrie, la ora nouă dimineața, Susquehanna, îndreptându-se spre nord-est, își reluă drumul spre golful San-Francisco.
Era ora zece dimineața. Corveta se îndepărta cu presiune mică și cu părere de rău parcă de locul nenorocirii, când un marinar urcat pe șarturi, care observa marea, strigă deodată:
— O geamandură pe travers, sub vânt de noi!
Ofițerii priviră în direcția arătată. Cu ajutorul lunetelor, ei recunoscură că obiectul semnalat avea, într-adevăr, aparența acelor geamanduri care serveau să semnaleze călătorilor șenalele golfurilor sau râurilor. Dar le atrase atenția un amănunt deosebit: un steag, fluturând în vânt, era situat deasupra conului său care ieșea din apă cu vreo cinci-șase picioare. Această geamandură strălucea sub razele soarelui, ca și cum pereții săi ar fi fost făcuți din plăci de argint.
Comandantul Blomsberry, J. T. Maston, delegații Gun-Clubului se urcaseră pe puntea de comandă și examinau acest obiect rătăcitor în voia valurilor.
Toți priveau cu o teamă febrilă, dar în liniște. Niciunul nu îndrăznea să formuleze gândul care le veni în minte la toți.
Corveta se apropie de obiect la mai puțin de două aruncături de cablu.
Un fior străbătu tot echipajul.
Steagul acesta era steagul american.
În acest moment, un adevărat muget se făcu auzit. Era bravul J. T. Maston, care căzuse grămadă. Uitând pe de-o parte că brațul său drept era înlocuit cu un cârlig de fier, iar pe de altă parte, că o simplă tichie de gutapercă acoperea cutia sa craniană, el își dădu o groaznică lovitură în cap.
Se repeziră spre el. Îl ridicară. Îl readuseră la viață. Și care fură primele lui cuvinte?
— Ah! De trei ori neciopliți! De patru ori idioți! De cinci ori neghiobi ce suntem!
— Ce este? se striga în jurul lui.
— Ce-i asta?...
— Vorbește odată!
— Este, neghiobilor, strigă grozavul secretar, este că proiectilul nu cântărește decât nouăsprezece mii două sute cincizeci de livre!
— Ei și?
— Și că dislocuiește douăzeci și opt de tone, adică cincizeci și șase de mii de livre și că, prin urmare, „el plutește”.
Ah! Cum mai sublinia vrednicul om, acest verb „plutește”. Și era adevărat. Toți – da! – toți acești savanți uitaseră această lege fundamentală: ca urmare a ușurinței sale specifice, proiectilul, după ce fusese târât prin cădere până la cele mai mari adâncimi ale oceanului, trebuia, în mod natural, să revină la suprafață. Și acum, el plutea liniștit în voia valurilor.
Bărcile fură coborâte la apă. J. T. Maston și prietenii săi se aruncară în ele. Emoția era la culme. Toate inimile palpitau, în timp ce bărcile înaintau spre proiectil. Ce conținea el? Oameni vii, sau morți? Vii, da! Vii, cel puțin dacă moartea nu-i lovise pe Barbicane și pe cei doi prieteni ai săi după ce înălțaseră acest steag.
O liniște adâncă domnea în bărci. Inimile zvâcneau. Ochii nu mai vedeau. Unul dintre hublourile proiectilului era deschis. Câteva bucăți de sticlă, care rămăseseră în pervaz, dovedeau că geamul fusese spart. Acest hublou se găsea la o înălțime de cinci picioare deasupra valurilor.
O barcă acostă, aceea a lui J. T. Maston. J. T. Maston se grăbi spre geamul spart.
În acest moment, se auzi o voce veselă și clară, vocea lui Michel Ardan, care striga victorios:
— Alb peste tot, Barbicane, alb peste tot!
Barbicane, Michel Ardan și Nicholl jucau domino.