Stone’s-Hill
Din clipa când membrii Gun-Clubului făcură alegerea în detrimentul Texasului, oricare om din America, unde toată lumea știe să citească, își făcu o datorie din a studia geografia Floridei. Niciodată librarii nu vândură atâtea volume din „Bartram's travel in Florida”, „Roman's natural history of East and West Florida”, „William's territory of Florida”, „Cleland on the culture of the Sugar-Cane in East Florida”. Trebui să se tipărească noi ediții. Era o furie în toată legea.
Barbicane avea de făcut ceva mai bun decât să citească; el voia să vadă cu proprii săi ochi și să fixeze poziția locului unde se va turna Columbiadul. De aceea, fără să piardă o clipă, puse la dispoziția Observatorului din Cambridge fondurile necesare pentru construirea unui telescop și trată cu firma Breadwill and Co. din Albany confecționarea proiectilului din aluminiu, apoi părăsi Baltimorul, însoțit de J. T. Maston, de maiorul Elphiston și de directorul uzinei Goldspring.
A doua zi, cei patru tovarăși de drum sosiră la New-Orleans. Acolo ei se îmbarcară de îndată pe Tampico, navă aparținând marinei federale, pe care guvernul o punea la dispoziția lor, și porniră, lăsând în urmă țărmurile Louisianei care dispărură curând din ochii lor.
Traversarea n-a fost prea lungă; două zile după plecarea sa, Tampico străbătuse patru sute optzeci de mile[74] și ajunsese la țărmul Floridei.
Apropiindu-se, Barbicane se văzu în prezența unui pământ jos, plat, cu o înfățișare destul de stearpă. După ce trecu pe lângă o serie de golfuri mici, bogate în stridii și homari, Tampico ajunse în golful Espiritu-Santo.
Acest golf se împărțea în două rade alungite, rada Tampa și rada Hillisboro, a cărei intrare îngustă o străbătu steamerul. După puțin timp, fortul Brooke își contură bateriile sale razante deasupra valurilor, și orașul Tampa apăru culcat cu nepăsare în fundul micului port natural format de gura fluviului Hillisboro.
Acolo ancoră Tampico la 22 octombrie, la orele șapte seara; cei patru pasageri debarcară fără întârziere.
Barbicane își simți inima bătând puternic atunci când păși pe pământul floridian; i se părea că-l pipăie cu piciorul, așa cum face un arhitect cu o casă căreia îi verifică rezistența. J. T. Maston râcâi pământul cu capătul cârligului său.
— Domnilor, zise atunci Barbicane, nu avem timp de pierdut și chiar de mâine vom porni călare să cunoaștem regiunea.
În momentul sosirii lui Barbicane, cei trei mii de locuitori din Tampa-Town veniseră în întâmpinarea sa, onoare pe care i-o datorau din plin președintelui Gun-Clubului care îi favorizase cu alegerea sa.
Ei îl primiră în mijlocul unor aclamații formidabile; dar Barbicane fugi de toate ovațiile, luă o cameră la hotelul Franklin și nu vru să primească pe nimeni. Meseria de om celebru nu i se potrivea în niciun fel.
În ziua următoare, 23 octombrie, cai mici de rasă spaniolă, focoși și plini de vigoare, tropăiau sub ferestrele sale. Dar, în loc de patru, se aflau cincizeci de cai cu călăreții lor. Barbicane coborî însoțit de cei trei colegi și se miră la început că se găsește în mijlocul unui asemenea alai. El observă că, în plus, fiecare călăreț purta o carabină în bandulieră și pistoale la oblâncul șeii. Cauza unei astfel de desfășurări de forțe îi fu de îndată lămurită de un tânăr floridian, care-i spuse:
— Domnule, sunt seminoli pe aici.
— Ce seminoli?
— Sălbatici care cutreieră preriile, și noi am considerat prudent să vă facem o escortă.
— Phii! făcu J. T. Maston urcându-se pe cal.
— În sfârșit, reluă floridianul, este mai sigur așa.
— Domnilor, răspunse Barbicane, vă mulțumesc pentru atenția voastră, și acum, la drum!
Mica trupă se puse de îndată în mișcare, și dispăru într-un nor de praf. Era ora cinci dimineața, soarele strălucea deja și termometrul arăta 84° F[75], dar răcoarea brizei marine micșora această temperatură ridicată.
Părăsind Tampa-Town, Barbicane coborî spre sud și merse de-a lungul coastei pentru a ajunge la creek-ul[76] Alifia. Acest mic râu se vărsa în golful Hillisboro, la douăsprezece mile mai jos de Tampa-Town. Barbicane și escorta o luară pe malul drept, urcând spre est.
În curând valurile golfului dispărură în spatele unei ridicături de pământ și câmpia floridiană se oferi ea singură privirilor.
Florida se împarte în două părți: una la nord, mai populată, mai puțin părăsită, cu Tallahassee drept capitală și cu Pensacola, unul dintre principalele arsenale maritime ale Statelor Unite; alta, între Atlantic și golful Mexicului, ale căror ape o cuprind, nu-i decât o peninsulă îngustă, roasă de curentul Golfstream, limbă de pământ pierdută în mijlocul unui mic arhipelag pe care îl străbat numeroase nave de pe canalul Bahama. Este santinela înaintată a golfului marilor furtuni.
Suprafața acestui stat este de treizeci și opt de milioane treizeci și trei de mii două sute șaizeci și șapte de acri[77], în mijlocul cărora trebuia ales un acru situat în partea de dincoace de paralela douăzeci și opt și convenabil acțiunii; de aceea, Barbicane, călărind, studia cu atenție configurația solului și natura sa particulară.
Florida, descoperită de Juan Ponce de Leon în 1512, în ziua de Florii, a fost mai întâi numită Duminica Floriilor. Nu i se prea potrivea această denumire încântătoare, datorită malurilor sale sterpe și pârjolite. Dar, la câteva mile de țărm, natura terenului se schimba puțin câte puțin, și regiunea se dovedea vrednică de numele său; solul era întretăiat de o rețea de creek-uri, râuri, cursuri de apă, heleștee, de mici lacuri, încât te puteai crede în Olanda sau Guyana; dar ținutul se înălța simțitor și-și dezvăluia în curând ogoarele, unde reușeau toate producțiile vegetale din nord și din sud, câmpiile sale imense în care soarele tropical și apele conservate în argila solului întruneau toate condițiile de cultură, apoi, în sfârșit, culturile de ananas, igname, de tutun, orez, bumbac și trestie de zahăr, care se întindeau cât vezi cu ochii, arătându-și bogățiile cu o risipă nepăsătoare.
Barbicane păru foarte satisfăcut când constată ridicarea progresivă a terenului, și când J. T. Maston îl întrebă de ce, îi răspunse:
— Onorabilul meu prieten, avem un interes de prim ordin să turnăm Columbiadul nostru pe ridicăturile de pământ.
— Pentru a fi mai aproape de Lună? strigă secretarul Gun-Clubului.
— Nu, răspunse Barbicane surâzând. Ce contează câțiva stânjeni mai mult sau mai puțin? Nu, dar în mijlocul terenurilor ridicate lucrările noastre se vor desfășura mai cu ușurință. Nu vom avea de luptat cu apele, ceea ce ne va scuti de tubaje lungi și scumpe, și e un lucru demn de luat în seamă, atunci când trebuie să sapi un puț cu o adâncime de nouă sute de picioare.
— Aveți dreptate, zise atunci inginerul Murchison, trebuie, pe cât posibil, să evităm cursurile de apă în timpul forajului; dar dacă vom întâlni surse de apă, nu-i nicio nenorocire: mașinile noastre le vor seca sau le vor schimba direcția. Nu este vorba aici de un puț artezian[78] strâmt și întunecos unde burghiul, dulia, sonda, într-un cuvânt toate uneltele de forat, să lucreze orbește. Nu. Noi vom opera sub cerul liber, în plină zi, cu sapa sau târnăcopul în mână, și, cu ajutorul minelor, vom munci cu spor.
— Totuși, reluă Barbicane, dacă datorită ridicăturii solului sau naturii sale putem evita o luptă cu apele subterane, munca va fi mai rapidă și mai desăvârșită. Să căutăm deci să deschidem tranșeea noastră într-un teren situat la câteva sute de stânjeni deasupra nivelului mării.
— Aveți dreptate, domnule Barbicane, și, dacă nu mă înșel, vom găsi în scurt timp un loc convenabil.
— Ah, aș vrea să mă văd la prima lovitură de cazma! zise președintele.
— Și eu la ultima! strigă J. T. Maston.
— Vom ajunge și acolo, domnilor, răspunse inginerul, și, credeți-mă, compania Goldspring nu va trebui să vă plătească despăgubiri pentru întârziere.
— Pe sfânta Barbara! Sper să aveți dreptate! replică J. T. Maston. O sută de dolari pe zi, până când Luna s-ar prezenta în aceleași condiții, cu alte cuvinte timp de optsprezece ani și unsprezece zile, știți oare că asta ar face șase sute cincizeci și opt de mii și o sută de dolari[79]?
— Nu, domnule, nu știam, răspunse inginerul, și nu vom avea nevoie să aflăm.
Spre orele zece dimineața, mica trupă străbătuse vreo douăsprezece mile; câmpurilor fertile le urmă regiunea de păduri. Acolo creșteau speciile cele mai felurite, într-o abundență tropicală. Aceste păduri aproape de nepătruns erau formate din rodii, portocali, lămâi, smochini, măslini, caiși, banani, mari butuci de viță de vie, ale căror fructe și flori se-ntreceau în culori și parfumuri. La umbra înmiresmată a acestor arbori splendizi, cânta și zburătăcea o întreagă lume de păsări în culori strălucitoare, în mijlocul cărora se remarcau îndeosebi stârcii, al căror cuib trebuia să fi fost o cutie de bijuterii, pentru a fi vrednic de aceste podoabe cu pene.
J. T. Maston și maiorul nu puteau să stea în prezența acestei naturi atât de îmbelșugate fără să-i admire încântătoarele frumuseți. Dar președintele Barbicane, puțin sensibil la aceste minunății, se grăbea să meargă înainte; această țară, pe cât de rodnică, îi displăcea cu atât mai mult, prin însăși fertilitatea ei; fără a fi specialist în descoperirea surselor de apă, el simțea apă sub pași și căuta, dar în zadar, semnele unei aridități de netăgăduit.
În timpul acesta, înaintau; trebuiră să treacă vadurile mai multor râuri și nu fără oarecare primejdie, căci ele erau năpădite de crocodili lungi de cincisprezece până la optsprezece picioare. J. T. Maston îi amenință curajos cu temutul său cârlig, dar nu reuși să sperie decât pelicanii, lișițele, pescărușii, locuitori sălbatici ai acestor maluri, în timp ce mari flamingo roșii îl priveau cu un aer nerod.
În sfârșit, acești locuitori ai ținuturilor umede dispărură la rândul lor; arbori mai puțin groși se împrăștiară în păduri mai puțin dese; câteva pâlcuri răzlețe se desprindeau în mijlocul șesurilor nesfârșite unde treceau turme de cerbi-lopătari, speriați.
— În sfârșit, strigă Barbicane înălțându-se în șa, iată regiunea pinilor.
— Și aceea a sălbaticilor, răspunse maiorul.
Într-adevăr, câțiva seminoli apărură la orizont; se agitau și alergau de la unul la altul pe caii lor rapizi, învârtind deasupra capului lăncile lungi sau descărcându-și puștile cu o detunătură înăbușită: dealtfel, ei se limitară la aceste demonstrații ostile, fără să-i supere pe Barbicane și pe tovarășii lui.
Aceștia ocupau în clipa aceea mijlocul unei câmpii pietroase, vast spațiu descoperit, având o întindere de mai mulți acri, pe care soarele o inunda cu razele sale strălucitoare. Ea era formată dintr-o mare ridicătură a terenului, care părea că oferă membrilor Gun-Clubului toate condițiile necesare pentru construirea Columbiadului lor.
— Stați! zise Barbicane oprindu-se. Cum se cheamă acest loc?
— Se numește Stone’s-Hill[80], răspunse unul dintre floridieni.
Barbicane, fără a spune o vorbă, descălecă, își luă instrumentele și începu să calculeze poziția cu o extremă rigoare; mica trupă, așezată în jurul lui, îl privea într-o tăcere adâncă.
În acest moment, soarele trecea pe la meridianul locului. Barbicane, după câteva clipe, notă la iuțeală rezultatul observațiilor sale și zise:
— Acest loc este plasat la trei sute de stânjeni deasupra nivelului mării, la 27 de grade și 7 minute latitudine și 5 grade și 7 minute longitudine vestică[81]; mi se pare că oferă, prin natura sa stearpă și pietroasă, toate condițiile favorabile încercării noastre; deci, pe acest câmp se vor ridica magaziile, atelierele, furnalele noastre, colibele muncitorilor noștri, și de aici, chiar de aici, repetă el lovind cu piciorul în creasta Stone's-Hill-ului, proiectilul nostru își va lua zborul spre spațiile lumii solare!