Călătorul de pe Atlanta
Dacă această fulgerătoare noutate, în loc să zboare pe firele electrice, ar fi sosit pur și simplu prin poștă și într-un plic sigilat, dacă funcționarii francezi, irlandezi, din Terra-Nova, americani, n-ar fi fost în mod firesc părtași la mărturisirea telegrafului, Barbicane n-ar fi ezitat nici măcar o clipă. El ar fi tăcut, din prudență și pentru a nu-și deprecia opera. Această telegramă putea ascunde o înșelătorie, ea venind, mai ales, de la un francez. Era oare cu putință ca un om oarecare să fie destul de curajos pentru a concepe numai ideea unei asemenea călătorii? Și dacă acest om exista, nu era cumva un nebun care trebuia închis într-un balamuc și nu într-un proiectil?
Dar telegrama era cunoscută, căci aparatele de transmisie sunt prin natura lor prea puțin discrete, și propunerea lui Michel Ardan străbătea deja diferitele state ale Uniunii. Astfel încât Barbicane nu mai avea niciun motiv să tacă. El îi întruni, așadar, pe colegii săi prezenți la Tampa-Town și, fără a-i lăsa să vadă ce gândește, fără a comenta câtă încredere trebuie acordată telegramei, citi cu calm textul laconic.
— Imposibil! De necrezut! Curată glumă! Își bate joc de noi! Ridicol! Absurd!
Toată seria de expresii care servesc la exprimarea nesiguranței, neîncrederii, prostiei, nebuniei se debitară timp de câteva minute, însoțite de gesturile folosite în astfel de împrejurare. Fiecare zâmbea, râdea, ridica din umeri sau hohotea de râs, după cum îi era dispoziția.
Singur J. T. Maston avu o ieșire admirabilă.
— Asta-i o idee! strigă el.
— Da, îi răspunse maiorul, dar dacă este permis câteodată să ai asemenea idei, le ai cu condiția ca nici măcar să nu-ți treacă prin gând să le pui în aplicare.
— Și de ce nu? replică înflăcărat secretarul Gun-Clubului, decis să discute. Dar nu vrură să-l întărite mai mult.
Totuși, numele lui Michel Ardan începea să circule prin orașul Tampa. Străinii și localnicii se priveau, se întrebau și vorbeau în glumă nu despre acest european – un mit, un individ himeric – ci despre J. T. Maston, care putuse crede în existența acestui personaj legendar. Când Barbicane propusese să se trimită un proiectil în Lună, fiecare găsise experiența naturală, posibilă, o simplă treabă de balistică! Dar ca o ființă rațională să se ofere să plece în proiectil, să încerce să facă această călătorie de necrezut era o propunere fantezistă, o glumă, o farsă și, pentru a folosi un cuvânt pentru care francezii au o traducere exactă în limbajul lor familiar, un humbug[88].
Ironiile ținură până seara fără încetare și se poate afirma că toată Uniunea fu cuprinsă de un hohot de râs nepotolit, ceea ce nu prea era obișnuit într-o țară unde experiențele imposibile găsesc cu plăcere predicatori, adepți, partizani.
Totuși, propunerea lui Michel Ardan, ca toate ideile noi, nu înceta să frământe unele spirite. Aceasta stânjenea cursul de emoții obișnuite. „Nimănui nu-i trecuse prin minte așa ceva”. Acest incident deveni în curând o obsesie prin însăși ciudățenia sa. Mulți se gândeau la el. Câte lucruri negate în ajun nu devin a doua zi realități! Pentru ce această călătorie nu s-ar realiza într-o zi sau alta? Dar, în orice caz, omul care voia să riște astfel trebuie să fie nebun și, hotărât lucru, de vreme ce proiectul său nu putea fi luat în serios, el ar face mai bine să tacă, în loc să tulbure o populație întreagă cu trăsnelile sale caraghioase.
Dar, mai întâi, acest personaj exista de-adevăratelea? Mare întrebare! Acest nume, Michel Ardan, nu era necunoscut în America. El aparținea unui european deseori citat pentru experiențele sale curajoase. Apoi, telegrama trimisă să traverseze adâncimile Atlanticului, indicarea navei pe care zicea că s-a îmbarcat francezul, data exactă a sosirii sale apropiate, toate aceste precizări dădeau propunerii un oarecare caracter de verosimilitate.
Trebuia lămurit lucrul pe deplin. Curând indivizi izolați se strânseră în grupuri, grupările se măriră sub acțiunea curiozității, ca atomii în virtutea atracției moleculare, și, în sfârșit, rezultă o mulțime compactă, care se îndreptă spre locuința președintelui Barbicane.
Acesta, după sosirea telegramei, nu se pronunțase, lăsând să se audă părerea lui J. T. Maston, fără a manifesta nici aprobare, nici dezaprobare; tăcea și își propusese să aștepte evenimentele; dar nu pusese la socoteală nerăbdarea publică și văzu cu nemulțumire populația din Tampa strângându-se sub ferestrele sale. Curând murmure, vociferări îl obligară să se arate. Se vedea că are toate îndatoririle și, în consecință, toate neplăcerile celebrității.
El apăru, așadar. Se făcu liniște și un cetățean, luând cuvântul, îi puse fără înconjur următoarea întrebare:
— Persoana specificată în telegramă sub numele de Michel Ardan este în drum spre America, da sau nu?
— Domnilor, răspunse Barbicane, nici eu nu știu mai mult ca voi.
— Trebuie să știm! strigară voci nerăbdătoare.
— Timpul ne va arăta, răspunse cu sânge rece președintele.
— Timpul nu are dreptul să țină cu sufletul la gură o țară întreagă, reluă oratorul. Ați modificat planurile proiectilului, așa cum cere telegrama?
— Încă nu, domnilor, dar, aveți dreptate, trebuie să știm la ce ne putem aștepta; telegraful care a produs toată această emoție va binevoi să completeze informațiile.
— La telegraf! La telegraf! strigă mulțimea.
Barbicane coborî și, în fruntea numeroasei gloate, se îndreptă spre birourile administrației.
Câteva minute mai târziu, o telegramă fu trimisă reprezentantului armatorilor din Liverpool. Se cerea răspuns la următoarele întrebări:
„Ce este cu nava Atlanta? Când a părăsit Europa? Avea la bordul ei un francez cu numele de Michel Ardan?”
După două ore, Barbicane primea informații de o precizie care nu lăsa loc nici la cea mai mică îndoială.
„Nava Atlanta a pornit din Liverpool la 2 octombrie, navigând spre Tampa-Town, având la bordul său un francez, trecut în registrul pasagerilor sub numele de Michel Ardan.”
La această adeverire a primei telegrame, în ochii președintelui se aprinsese o flacără neașteptată, pumnii săi se strânseră cu violență și fu auzit murmurând:
— Prin urmare, este adevărat! Așadar, este posibil! Acest francez există! Și în cincisprezece zile va fi aici! Dar este un nebun! O minte înfierbântată! Niciodată nu voi consimți...
Și totuși, în aceeași seară, el scrise casei Breadwill and Co., rugând-o să suspende până la noi ordine turnarea proiectilului.
Acum, să povestim despre emoția de care fu cuprinsă întreaga Americă, cum efectul comunicării lui Barbicane deveni de zece ori mai mare, ce ziceau jurnalele Uniunii, felul în care ele acceptară noutatea și în ce mod cântară sosirea acestui erou al vechiului continent; să zugrăvim agitația febrilă în care trăia fiecare, numărând orele, numărând minutele, numărând secundele; să dăm o imagine, chiar dacă ștearsă, a acestei obsesii chinuitoare a tuturor minților stăpânite de un singur gând; să arătăm cum ocupațiile au cedat unei singure preocupări; cum lucrul s-a oprit, comerțul a fost suspendat, navele gata de plecare au rămas ancorate în port pentru a nu pierde sosirea Atlantei, garnituri de tren au venit pline și s-au întors goale, iar golful Espiritu-Santo era străbătut fără încetare de nave cu aburi, pacheboturi, iahturi de croazieră, ambarcațiuni de toate dimensiunile; să enumerăm toate acestea, amintind și de miile de curioși care sporiseră de patru ori, în numai cincisprezece zile, populația din Tampa-Town și care au trebuit să stea în corturi ca armata în campanie, este, fără doar și poate, o sarcină pe deasupra puterilor omenești și care nu poate fi întreprinsă fără cutezanță.
La 20 octombrie, la ora nouă dimineața, semafoarele canalului Bahama semnalară o trâmbă groasă de fum la orizont. Două ore mai târziu, o mare navă cu aburi schimba cu ele semnalele de recunoaștere.
De îndată, numele Atlantei ajunse la Tampa-Town.
La orele patru, nava engleză intra în rada golfului Espiritu-Santo.
La ora cinci, ea străbătea rada Hillisboro cu toată viteza. La ora șase ancora în portul Tampa.
Ancora încă nu se înfipsese în nisip, că cinci sute de ambarcațiuni înconjurară Atlanta și steamerul fu luat cu asalt. Barbicane străbătu primul bastingajele și cu o voce a cărei emoție în zadar încerca s-o stăpânească, strigă:
— Michel Ardan!
— Prezent! răspunse un individ urcat pe dunetă.
Barbicane, cu brațele încrucișate, cu privirea întrebătoare, cu gura mută, se uita țintă la călătorul de pe Atlanta.
Era un bărbat de patruzeci și doi de ani, înalt, dar puțin adus din spate, ca acele cariatide care poartă balcoane pe umerii lor. Capul puternic, precum o căpățână de leu, își scutura câteodată părul de foc, ca o adevărată coamă. O față scurtă, lată la tâmple, împodobită cu o mustață zbârlită ca mustățile unei pisici și cu mici mănunchiuri de păr gălbui crescut pe obraji, ochii rotunzi, puțin rătăciți, cu o privire de miop, completau această fizionomie cât se poate de felină. Dar nasul avea o linie îndrăzneață, gura era deosebit de umană, fruntea înaltă, inteligentă și brăzdată ca un câmp care nu rămâne niciodată în paragină. În sfârșit, un trunchi viguros și bine înfipt pe lungile-i picioare, brațe musculoase, ca niște pârghii puternice și bine fixate, un mers hotărât făceau din acest european un tip solid, „mai degrabă forjat decât turnat”, pentru a împrumuta una din expresiile artei metalurgice.
Discipolii lui Lavater sau Gratiolet ar fi descifrat fără dificultate pe craniul și figura acestui personaj semnele de netăgăduit ale combativității, cu alte cuvinte ale curajului în caz de primejdie și ale tendinței de a învinge obstacolele; acelea ale bunăvoinței și acelea ale înclinației pentru extraordinar, instinct care face unele temperamente să se pasioneze pentru lucruri supraomenești; dar, în schimb, liniile care indică setea de înavuțire, această necesitate de a acumula și de a dobândi, lipseau cu totul.
Pentru a isprăvi cu descrierea fizică a pasagerului de pe Atlanta, trebuie să semnalăm veșmintele sale largi, bogat răscroite, pantalonii și paltonul ample, cusute cu o asemenea risipă de stofă, că însuși Michel Ardan se poreclise „moartea postavului”, cravata sa legată neglijent, gulerul cămășii deschis cu dărnicie, de unde se ivea un gât robust, manșetele mereu desfăcute, de sub care scăpau mâinile sale fără astâmpăr.
Se simțea că, până și în cele mai cumplite ierni sau primejdii, acest om nu tremura niciodată și în fața nimănui.
Dealtfel, pe puntea vasului, în mijlocul mulțimii, el se ducea, venea, nu stătea locului, „trăgându-și ancora”, cum spuneau mateloții, gesticulând, tutuind pe toată lumea și rozându-și unghiile cu o lăcomie nervoasă. Era unul dintre acei originali pe care Creatorul îi inventează într-un moment de fantezie și al căror tipar îl distruge imediat.
Într-adevăr, personalitatea morală a lui Michel Ardan oferea un câmp larg observațiilor analistului. Acest om uimitor trăia într-o continuă tendință de a exagera și nu depășise încă vârsta superlativelor; obiectele se perindau pe retina ochiului său cu dimensiuni nemăsurate; de aici, o asociație de idei gigantice – el vedea totul în mare, cu excepția dificultăților și a oamenilor.
Era, dealtfel, o natură darnică, cu instinct de artist, un băiat spiritual, care nu rostea vorbe de duh ca să impresioneze, ci, mai degrabă, ca să nimerească ținta. În discuții, preocupat prea puțin de logică, nesupus silogismului, pe care nu l-ar fi inventat niciodată, avea loviturile lui, numai ale lui. Adevărat scandalagiu, el arunca în pieptul adversarului argumente ad hominem de un efect sigur și îi plăcea să lupte cu ghearele și cu dinții pentru cauzele deznădăjduite.
Printre alte manii, el se proclama „un neștiutor sublim”, ca Shakespeare, și-și făcea o profesie de credință din a-i disprețui pe savanți: „Niște oameni, zicea el, care nu fac decât să marcheze punctele, când noi jucăm partida”. Era, într-un cuvânt, un nomad din lumea piscurilor și a minunilor, un aventuros, dar nu un aventurier, un temerar, un Phaeton, conducând în goana mare carul Soarelui, un Icar cu aripi de rezervă. În plus, el plătea cu propria sa persoană și plătea bine, se arunca cu capul înainte în acțiuni nebunești, își tăia orice posibilitate de a da înapoi cu mai mult zel decât Agathocles, și, gata să-și rupă oasele la orice oră, sfârșea, în mod constant, prin a recădea pe propriile-i picioare, ca drăcușorii din măduvă de soc cu care se amuză copiii.
Pe scurt, deviza sa era „Orice ar fi!”, și dragostea pentru imposibil o „ruling passion”[89], după frumoasa expresie a lui Pope.
Dar acest om întreprinzător avea și defectele calităților sale. „Cine nu riscă nu câștigă”, se zice. Ardan risca adeseori, și n-avea mai mult câștig din asta. Era un gâde al banului, un butoi al Danaidelor. Om perfect dezinteresat, dealtfel, el făcea tot atâtea fapte de vitejie câte nebunii; milos, generos, el n-ar fi semnat „bun de spânzurat” nici pentru cel mai crud dușman și s-ar fi vândut ca sclav pentru a răscumpăra un negru.
În Franța, în Europa, toată lumea cunoștea acest personaj interesant și gălăgios. Nu-i trâmbițau oare numele, fără încetare, cele o sută de glasuri ale Faimei, răgușite în slujba sa? Nu trăia el într-o casă de sticlă, luând universul întreg drept confident al celor mai intime secrete ale lui? Dar avea și o admirabilă colecție de dușmani, printre cei pe care, mai mult sau mai puțin, i-a ofensat, i-a supărat, i-a răsturnat fără milă, făcându-și drum cu coatele prin mulțime.
Totuși, îndeobște era iubit, tratat ca un copil răzgâiat. Era, cum zice expresia populară, „un om pe care să-l iei așa cum e” și lumea îl lua așa cum era. Toți se interesau de experiențele sale îndrăznețe și îl urmăreau cu privirea neliniștită.
Îl știau de un curaj atât de lipsit de prudență! Atunci când vreun prieten voia să-l oprească prezicându-i o viitoare catastrofă, el răspundea cu un surâs prietenos și fără a bănui că citează cel mai frumos dintre toate proverbele arabe: „Pădurea nu-i arsă decât de propriii ei copaci”.
Așa era acest pasager de pe Atlanta, totdeauna agitat, totdeauna fierbând sub acțiunea unui foc lăuntric, totdeauna emoționat, nu pentru ceea ce venea să facă în America – nici nu se gândea la așa ceva – dar ca efect al temperamentului său înflăcărat. Dacă vreodată niște oameni au oferit un contrast mai izbitor, aceștia fură bineînțeles francezul Michel Ardan și yankeul Barbicane, amândoi, totuși, întreprinzători, îndrăzneți, curajoși, fiecare în felul său.
Contemplarea în care căzuse președintele Gun-Clubului în prezența acestui rival, care venea să-l pună pe el pe planul al doilea, fu repede întreruptă de uralele și strigătele mulțimii. Aceste strigăte deveniră atât de furtunoase și entuziasmul luă forme atât de personale, încât Michel Ardan, după ce strânse o mie de mâini în care era să-și lase cele zece degete, trebui să se refugieze în cabina sa.
Barbicane îl urmă fără a scoate un cuvânt.
— Dumneata ești Barbicane? îl întrebă Michel Ardan îndată ce fură singuri, cu tonul cu care ar fi vorbit cuiva cu care era prieten de douăzeci de ani.
— Da, răspunse președintele Gun-Clubului.
— Ei bine, bună ziua, Barbicane. Cum merg treburile? Foarte bine? Atunci, cu atât mai bine! Cu atât mai bine!
— Deci, zise Barbicane, fără altă introducere în materie, ești hotărât să pleci?
— Absolut hotărât.
— Nimic nu te va opri?
— Nimic. Ai modificat proiectilul așa cum indica telegrama mea?
— Am așteptat sosirea dumitale. Dar, întrebă Barbicane insistând din nou, te-ai gândit bine?
— Dacă m-am gândit? Am eu timp de pierdut? Am găsit ocazia să fac o plimbare în Lună și profit de ea, asta-i tot. Mi se pare că nu merită atâtea reflecții.
Barbicane îl sorbea din ochi pe acest om care vorbea despre proiectul său de călătorie cu o ușurință, o nepăsare atât de completă și cu o atât de desăvârșită lipsă de îngrijorare.
— Dar, cel puțin, îi zise el, ai un plan, mijloace de a-l executa?
— Excelente, dragul meu Barbicane. Dar permite-mi să fac o remarcă: îmi place să istorisesc povestea mea doar o singură dată, întregii lumi, și să nu mai fie vorba de ea. Aceasta va evita repetările. Prin urmare, dacă n-ai altă idee mai bună, convoacă-ți prietenii, colegii, tot orașul, toată Florida, toată America, dacă vrei, și mâine eu voi fi gata să dezvălui mijloacele mele și să răspund obiecțiilor, oricare vor fi. Fii liniștit, le voi aștepta fără să dau înapoi. Ești de acord?
— Sunt de acord, răspunse Barbicane.
Acestea fiind zise, președintele ieși din cabină și împărtăși mulțimii propunerea lui Michel Ardan. Cuvintele sale fură întâmpinate cu tropăituri și strigăte de bucurie. Această decizie preîntâmpină orice dificultate. A doua zi fiecare putea să-l contemple în voie pe eroul european. Totuși, unii spectatori mai încăpățânați nu vrură să părăsească puntea Atlantei și petrecură noaptea la bord. Printre alții, J. T. Maston își înșurubase cârligul în dunetă și ar fi fost nevoie de un cabestan pentru a-l smulge de acolo.
— Este un erou! Un erou! striga el pe toate tonurile. Iar noi nu suntem decât niște papă-lapte pe lângă acest european!
În ceea ce-l privește pe președinte, după ce-i pofti pe vizitatori să se retragă, reintră în cabina pasagerului și n-o părăsi până în momentul când clopotul navei sună cartul miezului nopții.
La ora aceea, cei doi rivali în popularitate își strângeau cu căldură mâna, iar Michel Ardan îl tutuia pe președintele Barbicane.