Un moment de euforie
Deci, un fenomen curios, dar logic, bizar, totuși explicabil, se producea în aceste condiții deosebite. Orice obiect aruncat afară din proiectil trebuia să urmeze aceeași traiectorie și să nu se oprească decât odată cu el. De aici, un subiect de conversație care nu putu fi epuizat întreaga seară. Dealtfel, emoția celor trei călători sporea pe măsură ce se apropia sfârșitul călătoriei lor. Ei se așteptau la imprevizibil, la fenomene noi, și nimic nu i-ar mai fi uimit în starea sufletească în care se aflau. Imaginația lor surescitată o lua înaintea proiectilului, a cărui viteză se micșora mult, fără ca ei să aibă această senzație. Dar Luna se mărea în ochii lor, dându-le impresia că era suficient să întindă mâna pentru a o prinde.
A doua zi, la cinci decembrie, ora cinci dimineața, toți trei erau în picioare. Acea zi trebuia să fie ultima în călătoria lor, în cazul când calculele erau exacte. În aceeași seară la miezul nopții, cu optsprezece ore mai târziu, în momentul precis al Lunii pline, vor atinge discul ei strălucitor. Următorul miez de noapte ar însemna sfârșitul acestei călătorii, cea mai extraordinară din timpurile vechi și moderne. De aceea, încă de dimineață, prin hublourile argintate de razele Lunii, ei salutară astrul nopților cu urale vesele și încrezătoare.
Luna înainta maiestuos pe bolta cerească. Mai erau câteva grade și ea va atinge punctul precis din spațiu unde trebuia să se efectueze întâlnirea cu proiectilul. Potrivit propriilor sale observații, Barbicane calculă că va acosta prin emisfera nordică, acolo unde se întind imense câmpii, unde munții sunt rari. O împrejurare favorabilă, dacă atmosfera lunară, după cum se credea, era înmagazinată numai în văi.
— Dealtfel, observă Michel Ardan, o câmpie este de preferat, ca loc de debarcare, unui munte. Un selenit, care ar fi depus în Europa pe vârful Mont-Blanc sau în Asia pe piscul Himalaia, n-ar putea spune că a ajuns la liman.
— Cu atât mai mult, adăugă căpitanul Nicholl, cu cât, pe un teren plat, proiectilul va rămâne nemișcat chiar din clipa în care îl va atinge. Pe o pantă, din contră, s-ar rostogoli precum o avalanșă și, nefiind câtuși de puțin veverițe, n-am prea ieși sănătoși și teferi. Așadar, totul este cât se poate de bine.
Într-adevăr, succesul acestei încercări curajoase nu mai părea îndoielnic. Totuși, o problemă îl preocupa pe Barbicane, dar, nevrând să-i neliniștească pe cei doi tovarăși ai săi, el păstra tăcerea asupra acestui subiect.
De fapt, direcția proiectilului spre emisfera nordică a Lunii demonstra că traiectoria sa se modificase ușor. Tirul tunului, calculat matematic, trebuia să poarte proiectilul spre centrul discului lunar.
Dacă nu se întâmpla așa, însemna că s-a produs o deviație. Cine o provocase? Barbicane nu-și putea imagina cauza, nici să determine importanța acestei deviații, căci punctele de reper îi lipseau. Cu toate acestea, el spera că ea nu va avea alt rezultat decât să-l readucă spre marginea superioară a Lunii, regiunea cea mai propice pentru oprire.
Barbicane se mulțumi, prin urmare, fără să le comunice îngrijorările sale prietenilor săi, să cerceteze des Luna, căutând să vadă dacă direcția proiectilului nu se va schimba. Căci situația ar fi fost îngrozitoare dacă proiectilul, neatingându-și ținta și antrenat dincolo de disc, s-ar fi avântat în spațiile interplanetare.
În acest moment Luna, în loc să apară plată ca un disc, te lăsa să-ți dai seama de convexitatea sa. Dacă Soarele ar fi bătut-o oblic cu razele sale, umbra obținută ar fi făcut să se zărească munții înalți care s-ar fi deslușit limpede. Privirea ar fi putut pătrunde în abisul larg deschis al craterelor și să fi urmat crestăturile neobișnuite care brăzdează imensitatea câmpiilor. Dar întregul relief se nivela încă într-o intensă strălucire. Se distingeau cu greu acele pete mari care dau Lunii aparența unui chip uman.
— Chip, fie, zicea Michel Ardan, dar, să nu se supere iubitoarea surioară a lui Apollo, un chip ciupit de vărsat.
Între timp, călătorii, pe când se apropiau de ținta lor, nu încetau nicio clipă să observe această lume nouă. Imaginația lor îi plimba prin ținuturi necunoscute. Urcau vârfuri înalte. Coborau în fundul largilor depresiuni. Ici și colo, ei credeau că văd întinse mări ce se păstrau cu greu într-o atmosferă rarefiată și cursuri de apă care purtau tributul munților. Aplecați peste prăpastie, ei sperau să surprindă zgomotele acestui astru, veșnic mut în pustietatea vidului.
Această ultimă zi le lăsă amintiri emoționante. Ei însemnară cele mai mici amănunte ale ei. O îngrijorare nedeslușită îi cuprindea pe măsură ce se apropiau de terminus. Această îngrijorare ar fi fost și mai mare dacă ar fi simțit cât de mult s-a micșorat viteza. Ea li s-ar fi părut desigur insuficientă pentru a-i conduce la țintă. Aceasta pentru că atunci proiectilul nu „cântărea” mai nimic. Greutatea sa descreștea neîncetat și trebuia să se anihileze în întregime pe această linie unde atracția lunară și cea terestră, neutralizându-se, puteau produce efecte atât de surprinzătoare.
Totuși, în ciuda preocupărilor sale, Michel Ardan nu uită să pregătească gustarea de dimineață cu obișnuita sa punctualitate. Mâncară cu mare poftă. Nimic nu-i mai grozav ca această supă lichefiată la căldura gazului. Nimic mai bun decât carnea conservată. Câteva pahare cu vin bun de Franța încununară această masă. Și, în legătură cu ele, Michel Ardan susținu că podgoriile din Lună, încălzite de acest Soare arzător, trebuiau să distileze vinurile cele mai bogate – bineînțeles, dacă existau. În orice caz, prevăzătorul francez nu uitase să ia în bagajele sale câțiva prețioși butuci de Medoc și Côte-d'Or, pe care el îi aprecia în mod deosebit.
Aparatul lui Reiset și Regnault funcționa în continuare cu o extremă precizie. Aerul se menținea într-o stare de puritate perfectă. Nicio moleculă de bioxid de carbon nu rezista potasei și în ceea ce privește oxigenul, zicea căpitanul Nicholl, „era, în mod sigur, de primă calitate”. Puținii vapori de apă închiși în proiectil se amestecau cu acest aer căruia îi mai potoleau uscăciunea, și multe din apartamentele din Paris, Londra sau New-York, multe săli de teatru nu se aflau în condiții atât de igienice.
Dar, pentru a funcționa cu regularitate, trebuia ca acest aparat să fie menținut în stare perfectă. De aceea, în fiecare dimineață, Michel cerceta regulatoarele de scurgere, încerca robinetele și regla cu ajutorul pyrometrului căldura gazului. Totul mersese bine până atunci și călătorii, imitându-l pe vrednicul J. T. Maston, începeau să prindă greutate, ceea ce i-ar fi făcut de nerecunoscut dacă întemnițarea lor s-ar mai fi prelungit câteva luni. Ei se comportau, într-un cuvânt, cum se comportă găinile în coteț: se îngrășau.
Privind prin hublouri, Barbicane văzu spectrul câinelui și diferite obiecte aruncate afară din proiectil, care-l însoțeau cu încăpățânare. Diana urla melancolic zărind rămășițele lui Satelit. Aceste epave păreau atât de imobile, ca și cum ar fi fost așezate pe un teren solid.
— Știți, prieteni, zicea Michel Ardan, dacă vreunul dintre noi ar fi murit la șocul plecării, ar fi fost destul de dificil să-l înmormântăm, ce zic eu, să-l „eterăm”, pentru că aici eterul înlocuiește pământul! Vedeți acest cadavru acuzator care ne-ar fi urmărit în spațiu ca o mustrare de cuget!
— Ar fi fost ceva trist, zise Nicholl.
— Ah, reluă Michel, ceea ce regret este că nu pot face o plimbare în exterior. Ce voluptate să plutești în mijlocul acestui eter luminos, să te scalzi, să te rostogolești în aceste curate raze solare! Dacă Barbicane s-ar fi gândit numai să aducă un aparat de scafandru și o pompă de aer, eu m-aș fi aventurat afară și aș fi stat în poziția unei himere și a unui hipogrif în vârful proiectilului.
— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse Barbicane, n-ai fi putut face mult timp pe hipogriful, căci, în ciuda costumului tău de scafandru, umflat sub presiunea aerului conținut în tine, ai fi explodat ca un obuz sau mai degrabă ca un balon care se ridică prea sus în aer. Așadar, nu regreta nimic și nu uita aceasta: atâta timp cât plutim în vid, trebuie să-ți interzici orice plimbare sentimentală în afara proiectilului.
Într-o oarecare măsură, Michel Ardan se lăsă convins. El recunoscu că lucrul era dificil, dar nu „imposibil”, cuvânt pe care nu-l pronunța niciodată.
De la acest subiect, conversația trecu la altul și nu lâncezi nicio clipă. Celor trei prieteni li se părea că, în aceste condiții, ideile lor se dezvoltau în creier, precum cresc frunzele în primele zile călduroase ale primăverii. Se simțeau „stufoși”.
În mijlocul întrebărilor și răspunsurilor care se încrucișară în timpul acestei dimineți, Nicholl puse o problemă care nu-și găsi rezolvarea imediat.
— Așa-i! E grozav că mergem în Lună, dar cum ne vom întoarce?
Ceilalți doi interlocutori se priviră cu un aer surprins. S-ar fi zis că această eventualitate se formula pentru prima oară în fața lor.
— Ce vrei să zici cu asta, Nicholl? întrebă grav Barbicane.
— A cere să pleci dintr-o țară, adăugă Michel, când nici n-ai ajuns încă acolo, mi se pare nepotrivit.
— Nu spun aceasta pentru a da înapoi, replică Nicholl, dar repet întrebarea: cum ne vom întoarce?
— Nu știu, răspunse Barbicane.
— Și eu, zise Michel, dacă aș fi știut cum voi reveni, nu m-aș mai fi dus.
— Ce mai răspuns! strigă Nicholl.
— Eu aprob cuvintele lui Michel, zise Barbicane, și adaug că problema nu prezintă deocamdată niciun interes. Mai târziu, când vom socoti că se cuvine să ne întoarcem, vom hotărî. Dacă Columbiadul nu-l mai avem, avem oricum proiectilul.
— Frumoasă perspectivă! Un glonte fără pușcă.
— Pușca, răspunse Barbicane, se poate fabrica. Pulberea se poate face! Nici metalele, nici salpetrul, nici cărbunele nu cred să lipsească în măruntaiele Lunii. Dealtfel, pentru a reveni, trebuie să învingem numai atracția lunară și e suficient să ajungem la opt mii de leghe pentru a recădea pe globul pământesc doar în virtutea legilor gravitației.
— Ajunge! zise Michel însuflețindu-se. Să nu mai vorbim de întoarcere! Și așa am pălăvrăgit prea mult despre ea. În ceea ce privește comunicația cu vechii noștri colegi de pe Pământ, ea nu va fi dificilă.
— Și cum?
— Cu ajutorul bolizilor aruncați de vulcanii lunari.
— Grozavă idee, Michel! răspunse Barbicane cu convingere în glas. Laplace a calculat că o forță de cinci ori mai mare decât aceea a tunurilor noastre ar fi suficientă pentru a trimite un bolid din Lună pe Pământ. Or, nu există niciun vulcan care să nu aibă o putere de propulsie superioară.
— Ura! strigă Michel. Iată ce poștași grozavi vor fi acești bolizi, și care nu ne vor costa nimic. Și cum vom mai râde de administrația poștelor! Dar, mă gândesc...
— La ce te gândești?
— O idee extraordinară! Pentru ce n-om fi agățat un fir de proiectilul nostru? Am fi putut face schimb de telegrame cu Pământul.
— Ei drăcie! ripostă Nicholl. Și greutatea unui fir lung de optzeci și șase de mii de leghe îl socotești o nimica toată?
— O nimica toată! S-ar fi triplat încărcătura Columbiadului! S-ar fi mărit de patru ori, de cinci ori! strigă Michel, al cărui glas lua intonații din ce în ce mai violente.
— Nu am de făcut decât o mică observație asupra planului tău, răspunse Barbicane, aceea că, în timpul mișcării de rotație a globului, firul nostru s-ar fi înfășurat în jurul lui ca un lanț pe cabestan și ne-ar fi tras, inevitabil, înapoi pe Pământ.
— Pe cele treizeci și nouă de stele ale Uniunii, zise Michel, eu nu am astăzi, deci, decât idei de nefolosit, idei demne de J. T. Maston! Dar m-am gândit la ceva: dacă noi nu ne vom înapoia pe Pământ, J. T. Maston e în stare să vină să ne caute.
— Da, va veni, răspunse Barbicane. Este un prieten viteaz și curajos. Dealtfel, ce poate fi mai ușor? Columbiadul nu este oare fixat în continuare în solul floridian? Bumbacul și acidul azotic lipsesc oare pentru a fabrica pyroxilul? Luna nu va trece din nou la zenit în Florida? În optsprezece ani nu va ocupa ea exact același loc pe care-l ocupă astăzi?
— Da, repetă Michel, da, Maston va veni și, odată cu el, și prietenii noștri Elphiston, Blomsberry, toți membrii Gun-Clubului, și vor fi bine primiți! Iar mai târziu, se vor construi trenuri de proiectile între Pământ și Lună! Ura pentru J. T. Maston!
Probabil că dacă onorabilul J. T. Maston nu auzi uralele scoase în onoarea sa, cel puțin urechile îi țiuiră. Ce făcea el atunci? Fără îndoială, stând de veghe în Munții Stâncoși, la stațiunea Long's Peak, căuta să descopere invizibilul proiectil gravitând în spațiu. Dacă el se gândea la dragii săi tovarăși, trebuie să recunoaștem că nici ei nu-i rămâneau datori și că, sub influența unei exaltări deosebite, îi consacrau gândurile lor cele mai bune.
Dar de unde venea această însuflețire care creștea în mod vizibil la oaspeții proiectilului? Sobrietatea lor nu putea fi pusă la îndoială. Această stranie rătăcire a creierului trebuia oare atribuită împrejurărilor excepționale în care ei se găseau, la această apropiere de astrul nopților, de care îi separau numai câteva ore, vreunei influențe secrete a Lunii care acționa asupra sistemului nervos? Fețele lor se înroșeau ca și cum ar fi fost expuse reverberațiilor unui cuptor, respirația lor se accelera și plămânii li se umflau ca foalele de fierărie, ochii lor străluceau ca o văpaie neobișnuită, vocea exploda cu accente nemaipomenite, cuvintele scăpau ca dopul unei sticle de șampanie împins de bioxidul de carbon, gesturile lor deveneau neliniștitoare, atâta spațiu le trebuia pentru a le desfășura. Și, un amănunt deosebit, ei nu băgau de seamă câtuși de puțin această exagerată tensiune a minții lor.
— Acum, zise Nicholl cu glas tăios, acum că nu știu dacă ne vom întoarce, vreau totuși să știu ce vom face când vom ajunge acolo.
— Ce vom face când vom ajunge? făcu Barbicane, dând din picior ca și cum ar fi fost într-o sală de arme. Nu știu!
— Nu știi nimic! strigă Michel cu un urlet care provocă în proiectil un răsunet puternic.
— Nu, nici măcar n-am habar! ripostă Barbicane, punându-se la unison cu interlocutorul său.
— Ei bine, știu eu! răspunse Michel.
— Vorbește, ce mai aștepți! strigă Nicholl, care nu mai putea să-și stăpânească vocea bubuitoare.
— Voi vorbi dacă-mi place! strigă Michel înhățând cu violență brațul colegului său.
— Trebuie să-ți placă, zise Barbicane, cu ochii fulgerători și mâna amenințătoare. Tu ne-ai antrenat în această extraordinară călătorie și vrem să știm de ce!
— Da, făcu căpitanul, acum, că nu știu unde merg, vreau să știu măcar pentru ce mă duc.
— Pentru ce? strigă Michel, sărind la o înălțime de un metru. Pentru ce? Pentru a lua în stăpânire Luna în numele Statelor Unite! Pentru a-i adăuga un al patruzecilea stat. Pentru a coloniza regiunile lunare, pentru a le cultiva, pentru a le popula, pentru a transporta acolo toate cuceririle artei, științei și industriei! Pentru a-i civiliza pe seleniți, în cazul când ei n-ar fi mai civilizați decât noi, și să-i constituim în republică, dacă nu sunt deja constituiți!
— Și dacă nu există seleniți? ripostă Nicholl, care, sub imperiul acestei inexplicabile stări de beție, devenea foarte cârcotaș.
— Cine zice că nu există seleniți? strigă Michel cu un ton amenințător.
— Eu! țipă Nicholl.
— Căpitane, spuse Michel, nu repeta această obrăznicie; ți-o bag pe gât cu mâna mea.
Cei doi adversari erau cât p-aci să se arunce unul asupra altuia și această dispută încâlcită amenința să se transforme în bătaie, când Barbicane interveni cu o formidabilă săritură.
— Opriți-vă, nenorociților, zise el răsucindu-i spate în spate pe cei doi tovarăși ai săi, dacă nu există seleniți, ne vom lipsi de ei!
— Da, exclamă Michel, care nici nu ținea dealtminteri, cu tot dinadinsul, la așa ceva, ne vom lipsi! N-avem ce face cu seleniții! Jos cu seleniții!
— Al nostru este imperiul Lunii! zise Nicholl.
— Noi trei să constituim republica!
— Eu voi fi Congresul! strigă Michel.
— Și eu, Senatul! ripostă Nicholl.
— Și Barbicane, președinte! urlă Michel.
— Un președinte e numit numai de națiune! răspunse Barbicane.
— Ei bine! Un președinte numit de Congres, strigă Michel, și, cum eu sunt Congresul, te numesc în unanimitate.
— Ura! Ura! Ura pentru președintele Barbicane! strigă Nicholl.
— Hip! Hip! Hip! strigă Michel Ardan.
Apoi, președintele și Senatul intonară cu o voce teribilă renumitul cântec „Yankee Doodle” în timp ce Congresul făcea să răsune puternicele accente ale Marseillezei.
După aceea, începu o horă nebunească cu gesturi nesăbuite, tropăituri de nebuni, tumbe de clovni. Diana luă și ea parte la acest dans, urlând la rândul ei, sărind până-n vârful proiectilului. Se auziră niște ciudate bătăi de aripi, țipete de cocoși cu o sonoritate bizară. Cinci sau șase găini zburară, lovind pereții ca niște lilieci nebuni.
Apoi, cei trei prieteni de călătorie, ai căror plămâni respirau neregulat sub o influență de neînțeles, mai mult decât beți, încinși de aerul care le ardea aparatul respirator, căzură nemișcați pe fundul proiectilului.