Efectul comunicării lui Barbicane
Este cu neputință de zugrăvit efectul produs de ultimele cuvinte ale onorabilului președinte. Ce strigăte! Ce vociferări! Ce șir de murmure, de urale, de „hip! hip! hip!” și de toate onomatopeele care mișună în limba americană. Era o dezordine, o zarvă de nedescris. Gurile strigau, mâinile băteau, picioarele zguduiau pardoseala sălilor. Toate armele acestui muzeu de artilerie, izbucnind simultan n-ar fi agitat cu mai multă violență undele sonore. Lucrul nu e de mirare. Există tunari aproape la fel de zgomotoși ca și tunurile lor.
Barbicane stătea calm în mijlocul acestor strigăte entuziaste; poate mai voia să adreseze câteva cuvinte colegilor săi, căci gesturile sale cerură liniște și glasul răsunător al clopoțelului se pierdu în detunături zadarnice. Nici măcar nu-l auziră. În sfârșit, fu smuls din jilțul său, purtat în triumf, și din mâinile devotaților săi camarazi trecu în brațele unei mulțimi nu mai puțin agitate.
Nimic n-ar putea uimi un american. Se spune adesea că vorba „imposibil” nu e franceză; e sigur, însă, că s-au confundat dicționarele. În America totul este ușor, totul este simplu, și cât privește dificultățile mecanice, ele sunt moarte înainte de a se fi născut. Între proiectul lui Barbicane și realizarea sa un yankeu adevărat nu și-ar fi îngăduit să întrezărească apariția unei dificultăți. Un lucru spus e un lucru făcut.
Plimbarea triumfală a președintelui s-a prelungit până seara. A fost o adevărată retragere cu torțe. Irlandezi, germani, francezi, scoțieni, toți acești indivizi diverși din care se compunea populația Marylandului, strigau în limba lor maternă și aclamațiile, uralele, aplauzele se contopeau într-un formidabil entuziasm.
Ca și cum ar fi înțeles că era vorba de ea, Luna strălucea cu senină măreție, eclipsând cu iradierea sa intensă focurile înconjurătoare. Toți yankeii își îndreptară ochii spre discul strălucitor; unii o salutau cu mâna, alții o mângâiau cu cele mai duioase nume; unii o măsurau cu privirea, alții o amenințau cu pumnul; de la ora opt seara până la miezul nopții un optician din strada Jone's-Fall se îmbogăți vânzându-și lunetele. Se uitau la astrul nopților cum privești cu binoclul o doamnă din înalta societate. Americanii o făceau fără jenă, ca niște proprietari. Se părea că blonda Phoebe aparținea acestor vajnici cuceritori și că făcea deja parte din teritoriul Uniunii. Și totuși nu era vorba decât să i se trimită un proiectil, mod destul de brutal de a intra în relații chiar și cu un satelit, dar foarte des folosit de națiunile civilizate.
Bătuse miezul nopții și entuziasmul nu scădea; el dăinuise în egală măsură în toate păturile populației; magistratul, savantul, negustorul, comerciantul, hamalul, oamenii inteligenți, cât și oamenii verzi[17] se simțeau atinși la coarda lor cea mai sensibilă. Era vorba de o acțiune națională.
Atât orașul de sus, cât și cel de jos, cheiurile scăldate de apele Patapsco-ului, navele prizoniere în bazinele lor revărsau o mulțime beată de fericire, de gin și whisky; fiecare vorbea, perora, discuta, se certa, aproba, aplauda, începând cu gentlemanul care lenevea nepăsător pe canapeaua bar-rooms-urilor în fața halbei sale cu sherry-cobbler[18], până la watermanul care se cherchelea cu rachiu[19] în tavernele întunecoase din Fells-Point.
Totuși, pe la două după miezul nopții, emoția se potoli. Președintele Barbicane reuși să se întoarcă acasă, zdrobit, rupt, frânt de oboseală. Un Hercule și tot n-ar fi putut rezista unui entuziasm asemănător. Mulțimea părăsea puțin câte puțin piețele și străzile. Cele patru rails-roads-uri din Ohio, Susquehanna, Philadelphia și Washington, care se întâlnesc la Baltimore, aruncară publicul amestecat spre cele patru colțuri ale Statelor Unite și orașul se cufundă într-o relativă liniște.
Ar fi, dealtfel, o eroare să crezi că în timpul acestei seri memorabile, numai Baltimorul a fost pradă acestei agitații. Marile orașe ale Uniunii, New-York, Boston, Albany, Washington, Richmond, Crescent-City[20], Charleston, Mobile, din Texas până în Massachusetts, din Michigan până în Florida, toate își luară partea din acest delir. Într-adevăr, cei treizeci de mii de corespondenți ai Gun-Clubului știau de scrisoarea președintelui lor și așteptau cu aceeași nerăbdare faimoasa comunicare din 5 octombrie. Încât, în aceeași seară, pe măsură ce cuvintele scăpau de pe buzele oratorului, ele alergau pe firele telegrafice, traversau Statele Unite cu o viteză de două sute patruzeci și opt de mii patru sute patruzeci și șapte mile[21] pe secundă. Se poate spune cu o certitudine absolută că, în același moment, Statele Unite, țară de zece ori mai mare decât Franța, au strigat un singur „ura” și că douăzeci și cinci de milioane de inimi pline de mândrie au bătut în același ritm.
A doua zi, o mie cinci sute de ziare cotidiene, săptămânale, bilunare sau lunare au pus mâna pe temă: au examinat-o sub diferitele sale aspecte fizice, meteorologice, economice sau morale, din punct de vedere al preponderenței politice sau al civilizației. Se întrebau dacă Luna era o lume formată, dacă nu mai suferea de vreo prefacere. Se asemăna oare cu Pământul în timpul când pe acesta nu exista încă atmosferă? Ce spectacol prezenta globului pământesc fața ei invizibilă? Deși nu era vorba decât să fie trimisă o ghiulea până la astrul nopților, toți vedeau în această acțiune punctul de plecare al unei serii de experiențe; toți sperau că într-o zi America va pătrunde ultimele secrete ale acestui disc misterios și unii păreau să se teamă ca o asemenea cucerire să nu deranjeze simțitor echilibrul european.
Proiectul odată discutat, nicio gazetă nu punea la îndoială realizarea sa: culegerile, broșurile, buletinele, magazinele publicate de societățile de savanți, literare sau religioase scoteau în relief avantajele lui, și „Societatea de Istorie naturală” din Boston, „Societatea americană de științe și arte” din Albany, „Societatea geografică și statistică” din New-York, „Societatea filozofică americană” din Philadelphia, „Instituția Smithsoniană” din Washington trimiseră în mii de scrisori felicitările lor Gun-Clubului, cu oferte imediate de servicii și bani.
Așadar, se poate spune că niciodată o propunere n-a reunit aderenți atât de numeroși; de ezitări, îndoieli, îngrijorări nici nu putea fi vorba. Cât privește glumele, caricaturile, cântecele cu care s-ar fi primit în Europa și în special în Franța ideea de a trimite un proiectil în Lună, ele i-ar fi dăunat nespus autorului: toate life-preservers[22]-urile lumii ar fi fost incapabile de a-l păzi de indignarea generală. Sunt lucruri de care nu se râde în Lumea Nouă. Impey Barbicane deveni, din acea zi, unul dintre cei mai mari cetățeni ai Statelor Unite, un fel de Washington al științei, și un exemplu, printre altele, arată până unde ajunsese această subită subjugare a unui popor de către un om.
La câteva zile de la vestita ședință a Gun-Clubului, directorul unei trupe engleze anunța la teatrul din Baltimore spectacolul „Much ado about nothing”[23]. Dar populația orașului, văzând în acest titlu o aluzie jignitoare la adresa proiectelor președintelui Barbicane, invadă sala, sparse băncile și-l obligă pe nefericitul director să schimbe afișul. Acesta, om de spirit, se înclină în fața voinței publice, înlocui nedorita comedie prin „As you like it”[24] și timp de mai multe săptămâni făcu încasări fenomenale.