Probleme grave
Între timp, proiectilul depășise incinta lui Tycho. Barbicane și cei doi prieteni ai săi observară atunci cu o atenție minuțioasă dârele strălucitoare pe care celebrul munte le împrăștia atât de ciudat spre toate orizonturile.
Ce era această luminoasă aureolă? Ce fenomen geologic desenase această coamă aprinsă? Această problemă îl preocupa, pe bună dreptate, pe Barbicane.
Sub ochii săi, într-adevăr, se întindeau în toate direcțiile brazde luminoase, ridicate la margini și în mijloc concave, unele largi de douăzeci kilometri, altele largi de cincizeci. Aceste strălucitoare dâre se împrăștiau în numeroase locuri până la trei sute de leghe de Tycho și păreau că acoperă, mai ales spre est, nord-est și nord, jumătate din emisfera sudică. Una din aceste țâșnituri se întindea până la circul lui Neandru, situat pe al patruzecilea meridian. O alta mergea, rotunjindu-se, să brăzdeze Marea Nectarului și să se sfărâme de lanțul Pirineilor, după un parcurs de patru sute de leghe. Altele, spre vest, acopereau cu o rețea luminoasă Marea Norilor și Marea Capriciilor.
Care era originea acestor raze scânteietoare care apăreau pe câmpii și pe înălțimi, la orice altitudine ar fi fost? Toate plecau dintr-un centru comun, craterul lui Tycho. Emanau din el. Herschell atribuie aspectul lor strălucitor unor vechi curenți de lavă împietriți de frig, opinie care n-a fost adoptată.
Alți astronomi au văzut în aceste inexplicabile dâre un fel de morene, șiruri de blocuri rătăcitoare, care ar fi fost azvârlite încă din epoca de formare a lui Tycho.
— Și de ce nu? întrebă Nicholl pe Barbicane, care relata aceste diverse păreri, respingându-le.
— Pentru că regularitatea acestor linii luminoase și puterea necesară pentru a transporta la asemenea distanțe materiile vulcanice sunt inexplicabile.
— Ei, drace! răspunse Michel Ardan. Mi se pare ușor să explic originea acestor raze.
— Adevărat? făcu Barbicane.
— Adevărat, reluă Michel. Este suficient să spun că este o spărtură în formă de stea, asemănătoare aceleia produse de lovitura unei mingi sau a unei pietre asupra unui pătrat de geam.
— Bun! replică surâzând Barbicane. Și ce mână ar fi fost destul de puternică pentru a arunca o piatră care să producă asemenea lovitură?
— Nu-i necesară mâna, răspunse Michel, care nu dădea înapoi, și, în ceea ce privește piatra, să admitem că aceasta poate fi o cometă.
— Ah! Cometele! strigă Barbicane. Se abuzează de ele. Dragul meu Michel, explicația ta nu-i rea, dar cometa este inutilă. Lovitura care a produs această spărtură poate veni din interiorul astrului. O contracție puternică a scoarței lunare, datorită răcirii, a putut fi suficientă pentru a face această uriașă spărtură în formă de stea.
— O contracție, fie – ceva asemănător cu o colică lunară, răspunse Michel Ardan.
— Dealtfel, adăugă Barbicane, aceasta este opinia unui savant englez Nasmyth și ea mi se pare că explică în mod suficient razele acestor munți.
— Nasmyth ăsta nu-i prost deloc! răspunse Michel.
Mult timp călătorii, pe care un asemenea spectacol nu putea să-i plictisească, admirară frumusețile lui Tycho. Proiectilul lor, pătruns de infiltrări luminoase, în această dublă iradiere a Soarelui și a Lunii, trebuia să apară ca un glob incandescent. Trecuseră, așadar, în mod subit, de la un frig puternic la o căldură intensă. Astfel, natura îi pregătea pentru a deveni seleniți.
Să devină seleniți. Această idee aduse încă o dată problema posibilității de locuire a Lunii. După ceea ce văzuseră călătorii, puteau ei să rezolve această problemă? Puteau ei să hotărască dacă da sau nu? Michel Ardan îi provocă pe cei doi prieteni ai săi să-și formuleze părerea și le ceru în mod deschis să spună dacă lumea animală sau umană sunt reprezentate pe globul selenar.
— Eu cred că putem răspunde, zise Barbicane, dar, după părerea mea, problema nu trebuie prezentată sub această formă. Eu cer să fie pusă altfel.
— Pune-o, răspunse Michel.
— Iată, reluă Barbicane. Problema este dublă și cere o dublă soluție. Luna este locuibilă? Luna a fost locuită?
— Bine, răspunse Nicholl. Să cercetăm mai întâi dacă Luna este locuibilă.
— La drept vorbind, chiar că nu știu nimic despre asta, replică Michel.
— Iar eu răspund negativ, reluă Barbicane. În stadiul în care este ea în prezent, cu învelișul atmosferic mai mult ca sigur foarte redus, cu mările în majoritate secătuite, cu apele neîndestulătoare, cu vegetația restrânsă, cu bruștele alternări de căldură și frig, cu nopțile și zilele sale de trei sute cincizeci și patru de ore, Luna nu pare să fie locuibilă și ea nu mi se pare favorabilă nici pentru dezvoltarea regnului animal, nici suficientă nevoilor existenței umane, așa cum le înțelegem noi.
— De acord, răspunse Nicholl. Dar Luna nu-i oare locuibilă pentru ființe organizate altfel decât noi?
— La această întrebare, replică Barbicane, este mai greu de răspuns. Mă voi strădui, totuși, dar l-aș întreba pe Nicholl dacă mișcarea i se pare a fi rezultatul necesar al vieții, oricare ar fi organizarea sa?
— Fără nicio îndoială, răspunse Nicholl.
— Ei bine, onorabilul meu prieten, eu îți voi răspunde că am observat continentele lunare la o distanță de cel mult cinci sute de metri și că nimic nu mi s-a părut că s-a mișcat pe suprafața Lunii. Prezența unei umanități oarecare s-ar fi dat în vileag prin adaptările respective, prin construcții diverse, chiar prin ruine. Or, ce-am văzut noi? Pretutindeni și mereu munca geologică a naturii, niciodată munca omului. Deci, dacă reprezentanții regnului animal există pe Lună, ei ar fi, așadar, ascunși în aceste cavități de neînțeles, unde privirea nu poate pătrunde. Ceea ce nu pot să admit, căci ei ar fi lăsat urme pe aceste câmpii pe care le acoperă pătura atmosferică, oricât de subțire ar fi ea. Or, aceste urme nu sunt nicăieri vizibile. Rămâne, prin urmare, singura ipoteză, a unei rase de ființe vii, cărora mișcarea, care este viața, le-ar fi străină!
— Altfel spus, creaturi vii care nu trăiesc, replică Michel.
— Întocmai, răspunse Barbicane, ceea ce pentru noi n-are niciun sens.
— Atunci ne putem formula opinia, zise Michel.
— Da, răspunse Nicholl.
— Ei bine, reluă Michel Ardan, comisia științifică, reunită în proiectilul Gun-Clubului, după ce și-a bizuit argumentația pe faptele noi observate, hotărăște în unanimitate asupra problemei posibilităților actuale de locuire a Lunii: nu, Luna nu este locuibilă.
Această decizie fu consemnată de președintele Barbicane în carnetul său de note, unde figura procesul-verbal de la ședința din 6 decembrie.
— Acum, zise Nicholl, să trecem la a doua problemă, absolut indispensabilă primei. Eu voi întreba, prin urmare, onorata comisie: dacă Luna nu e locuibilă, a fost ea oare locuită?
— Cetățeanul Barbicane are cuvântul, zise Michel Ardan.
— Dragii mei prieteni, răspunse Barbicane, eu nu am așteptat această călătorie pentru a-mi forma o părere asupra trecutei populări a satelitului nostru. Voi adăuga că observațiile noastre personale nu pot decât să-mi confirme această părere. Eu cred, afirm chiar, că Luna a fost locuită de o rasă umană organizată ca a noastră, că a produs animale alcătuite anatomic ca animalele pământești, dar adaug că aceste rase umane sau animale și-au trăit traiul și că ele s-au stins pentru totdeauna.
— Atunci, întrebă Michel, Luna ar fi, prin urmare, o lume mai veche decât Pământul?
— Nu, răspunse Barbicane cu convingere, dar o lume care a îmbătrânit mai repede și a cărei formare și deformare au fost mai rapide. În mod relativ, forțele organizatorice ale materiei au fost mult mai violente în interiorul Lunii decât în interiorul globului pământesc. Starea actuală a acestui disc crăpat, accidentat, brobonat o dovedește din belșug. Luna și Pământul n-au fost decât mase gazoase la originea lor. Aceste gaze au trecut la starea lichidă sub diferite influențe, și masa solidă s-a format mai târziu. Dar e foarte sigur că sferoidul nostru era încă gazos sau lichid atunci când Luna, deja solidificată prin răcire, devenea locuibilă.
— Cred asta, spuse Nicholl.
— Pe atunci, reluă Barbicane, o înconjura o atmosferă. Apele conținute de acest înveliș gazos nu puteau să se evapore. Sub influența aerului, a apei, a luminii, a căldurii solare, a căldurii centrale, vegetația punea stăpânire pe continentele gata să o primească și desigur că viața se manifesta cam în această epocă, întrucât natura nu se irosește în mod inutil și o lume atât de minunat locuibilă a trebuit în mod necesar să fie locuită.
— Totuși, răspunse Nicholl, fenomene inerente mișcării satelitului nostru trebuiau să stingherească expansiunea regnului vegetal și animal. Aceste zile și aceste nopți de trei sute cincizeci și patru de ore, de exemplu.
— La polii pământești, zise Michel, ele durează șase luni.
— Argument de mică valoare, pentru că polii nu sunt locuiți.
— Să remarcăm, prieteni, reluă Barbicane, că, dacă în stadiul actual al Lunii, aceste nopți lungi și aceste zile lungi creează diferențe de temperatură de nesuportat pentru organism, nu era așa în acea epocă a timpurilor istorice! Atmosfera învelea discul cu o manta fluidă. Vaporii se dispuneau sub formă de nori. Acest ecran natural micșora arșița razelor solare și oprea radiația nocturnă. Lumina ca și căldura puteau să se difuzeze în aer. De aici, un echilibru între aceste influențe care nu mai există acum, când această atmosferă a dispărut aproape în întregime. Dealtfel, am să vă uimesc...
— Uimește-ne, zise Michel Ardan.
— Cred că în acea epocă, pe când Luna era locuită, nopțile și zilele nu durau trei sute cincizeci și patru de ore!
— Și de ce? întrebă cu interes Nicholl.
— Pentru că e foarte probabil că, pe atunci, mișcarea de rotație a Lunii în jurul axei sale nu era egală cu mișcarea sa de revoluție, egalitate care prezintă fiecare punct al discului, timp de cincisprezece zile, acțiunii razelor solare.
— De acord, răspunse Nicholl, dar de ce aceste două mișcări n-ar fi fost egale, dacă actualmente ele sunt?
— Pentru că această egalitate n-a fost determinată decât de atracția terestră. Or, cine ne spune că această atracție va fi fost destul de puternică pentru a modifica mișcările Lunii, în epoca în care Pământul nu era încă decât fluid?
— În fond, replică Nicholl, cine poate spune dacă Luna a fost întotdeauna satelitul Pământului?
— Și cine ne poate spune, strigă Michel Ardan, că Luna n-a existat înaintea Pământului?
Imaginațiile o luau razna în câmpul nesfârșit al ipotezelor. Barbicane vru să le oprească.
— Acestea sunt speculații prea înalte, probleme cu adevărat de nerezolvat. Să nu ne antrenăm în ele. Să admitem numai insuficiența atracției primordiale și atunci, prin inegalitatea celor două mișcări, de rotație și revoluție, zilele și nopțile au putut să se succeadă pe Lună așa cum se succed și pe Pământ. Dealtfel, chiar fără aceste condiții, viața era posibilă.
— Astfel deci, întrebă Michel Ardan, umanitatea ar fi dispărut de pe Lună?
— Da, răspunse Barbicane, după ce fără îndoială a durat timp de mii de secole. Apoi, puțin câte puțin, atmosfera s-a rarefiat, discul a devenit de nelocuit, așa cum și globul pământesc va ajunge într-o zi, prin răcire.
— Prin răcire?
— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Pe măsură ce focurile din interior s-au stins, iar materia incandescentă s-a concentrat, scoarța lunară s-a răcit. Puțin câte puțin, s-au produs consecințele acestui fenomen: dispariția ființelor organizate, dispariția vegetației. În curând atmosfera s-a rarefiat, foarte probabil sustrasă de atracția terestră, aerul respirabil a dispărut, apoi și apa, pe calea evaporării. În această epocă Luna, devenită de nelocuit, nu mai era locuită. Era o lume moartă, așa cum ni se arată astăzi.
— Și tu spui că o asemenea soartă îi este rezervată și Pământului?
— Foarte probabil.
— Dar când?
— Când răcirea scoarței sale îl va face de nelocuit.
— Și s-a calculat timpul de care nefericitul nostru sferoid va avea nevoie ca să se răcească?
— Fără îndoială.
— Și tu cunoști aceste calcule?
— Perfect.
— Dar vorbește odată, savant morocănos, strigă Michel Ardan, că mă faci să fierb de nerăbdare!
— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse liniștit Barbicane, se știe ce micșorare a temperaturii suportă Pământul în intervalul de timp al unui secol. Or, după anumite calcule, această temperatură medie va ajunge la zero după o perioadă de patru sute de mii de ani!
— Patru sute de mii de ani! strigă Michel. Ah! În sfârșit respir! Eram cu adevărat speriat! Ascultându-te, îmi imaginam că nu mai avem decât cincizeci de mii de ani de trăit!
Barbicane și Nicholl nu putură să se oprească să nu râdă de îngrijorarea tovarășului lor. Apoi Nicholl, care voia să încheie, puse din nou a doua problemă care fusese discutată.
— Luna a fost locuită? întrebă el.
Răspunsul fu afirmativ, în unanimitate.
Dar în timpul acestei discuții, rodnică în teorii puțin cam hazardate, deși rezuma ideile generale cucerite de știință în acest domeniu, proiectilul alergase repede spre ecuatorul lunar, îndepărtându-se în mod regulat de disc. El depășise circul Willem și a 40-a paralelă, la o distanță de opt sute de km. Acum, lăsând în dreapta Pitatus, pe al 30-lea grad, trecea deasupra sudului acelei Mări a Norilor, de al cărei nord se apropiase deja. Diferite circuri apărură confuz în albeața orbitoare a Lunii pline: Bouillaud, Purbach, de formă aproape pătrată, cu un crater central, apoi Arzachel, al cărui munte din interior lucește cu o sclipire de nedescris.
În sfârșit, proiectilul îndepărtându-se mereu, contururile se șterseră din ochii călătorilor, munții se pierdură în depărtare și, din tot acest ansamblu minunat, straniu, bizar, al satelitului Pământului, nu le mai rămase în curând decât o amintire nepieritoare.