Timp înnourat
În momentul când jerba incandescentă se ridică spre cer la o înălțime formidabilă, această țâșnire de flăcări lumină întreaga Floridă și timp de o clipă imensă ziua înlocui noaptea pe o întindere considerabilă a țării. Enorma trâmbă de foc fu zărită de la o sută de mile pe mare spre golf ca și spre Atlantic și mulți dintre căpitanii de navă notară în jurnalul lor de bord apariția acestui meteor gigantic.
Detunătura Columbiadului fu însoțită de un adevărat cutremur de pământ. Florida se simți scuturată până în adâncurile sale. Gazele pulberii, dilatate de căldură, împinseră cu o neasemuită violență straturile atmosferice și acest uragan artificial, de o sută de ori mai rapid decât uraganul furtunilor, trecu ca o trombă prin aer.
Niciun spectator nu rămăsese în picioare; bărbați, femei, copii, toți fură culcați ca spicele sub vijelie; fu un vacarm de nedescris, un mare număr de persoane fură grav rănite și J. T. Maston, care, împotriva oricărei prudențe, se ținea prea în față, se văzu aruncat la douăzeci de stânjeni înapoi și trecu ca o ghiulea pe deasupra capetelor concetățenilor săi. Trei sute de mii de persoane rămaseră pentru moment surde și ca lovite de stupoare.
Curentul atmosferic, după ce răsturnase barăcile, dăduse peste cap cabanele, dezrădăcinase arborii pe o rază de douăzeci de mile, gonise trenurile pe calea ferată până la Tampa, se năpusti asupra acestui oraș ca o avalanșă și distruse vreo sută de case, între care biserica Sfânta Maria și noul edificiu al Bursei, care se crăpă pe toată lungimea sa. Unele vapoare din port, izbite unele de altele, se scufundară și vreo zece nave ancorate în radă ajunseră pe țărm, după ce li se rupseră lanțurile ca niște fire de bumbac.
Dar sfera de cuprindere a acestor devastări se întinse încă și mai departe, dincolo de granițele Statelor Unite. Efectul reculului, ajutat de vânturile din vest, fu resimțit pe Oceanul Atlantic, la peste trei sute de mile de țărmurile americane. O furtună artificială, o furtună neașteptată, pe care n-o putuse prevedea amiralul Fitz-Roy, se năpusti asupra navelor cu o violență extraordinară; mai multe vase, înhățate în aceste vârtejuri înfiorătoare fără a avea timp să strângă pânzele, se scufundară cu pânzele sus, între altele, Childe-Harold din Liverpool, regretabilă catastrofă care deveni obiectul celor mai vii proteste din partea Angliei.
În sfârșit, și pentru a spune totul, deși nu avem altă garanție decât afirmația câtorva indigeni, la o jumătate de oră după plecarea proiectilului locuitorii din Gorée și Sierra-Leone pretinseră că ar fi auzit o zguduire surdă, ultimă deplasare a undelor sonore, care, după ce traversaseră Atlanticul, se stinseseră pe coasta africană.
Dar trebuie să revenim în Florida. Primul moment de larmă trecu, răniții, asurziții, în sfârșit întreaga mulțime își reveni și strigăte puternice: „Ura pentru Ardan! Ura pentru Barbicane! Ura pentru Nicholl!” se ridicară până în văzduhuri. Mai multe milioane de oameni, cu nasul în sus, înarmați cu telescoape, lunete, binocluri, scrutau spațiul, uitând rănile și emoțiile, pentru a nu se preocupa decât de proiectil. Dar ei îl căutau în zadar. Nu se mai putea zări și trebuiau să se hotărască să aștepte telegramele din Long's Peak. Directorul Observatorului din Cambridge[100] se găsea la postul său în Munții Stâncoși; lui, ca astronom iscusit și perseverent, i se încredințaseră observațiile.
Dar un fenomen neașteptat, cu toate că era ușor să fie prevăzut și împotriva căruia nu se putea face nimic, puse curând la o grea încercare nerăbdarea publică.
Timpul, atât de frumos până atunci, se schimbă deodată, cerul se întunecă și se acoperi de nori. Putea fi altfel, după acea înspăimântătoare deplasare a straturilor atmosferice și acea răspândire a uriașei cantități de vapori care proveneau de la aprinderea a patru sute de mii de livre de pyroxil? Toată ordinea naturii fusese tulburată. Aceasta nu trebuie să mire, pentru că în luptele pe mare s-a văzut adesea starea atmosferică brusc schimbată de descărcările artileriei.
A doua zi, soarele se ridică deasupra unui orizont încărcat de nori groși, perdea grea și de nepătruns între cer și pământ și care din nefericire se întindea până în regiunile Munților Stâncoși. Era o soartă nenorocită. Un cor de nemulțumiri se ridică din toate părțile globului. Dar natura nu prea se sinchisea și, în mod hotărâtor, pentru că oamenii tulburaseră atmosfera prin detunătura lor, ei trebuiau să suporte urmările.
În timpul acestei prime zile, fiecare căuta să pătrundă vălul opac al norilor, dar degeaba se trudiră. Dealtfel, se înșelau purtându-și privirile spre cer, căci, ca urmare a mișcării diurne a globului, proiectilul zbura acum pe linia antipozilor.
Chiar și după ce se lăsă noaptea, o noapte adâncă, de nepătruns, când Luna se urcă la orizont, fu imposibil s-o zărești; s-ar fi zis că ea se ferea intenționat de privirile îndrăzneților care trăseseră asupra ei. Prin urmare, nu mai fu posibilă nicio observație, și telegramele din Long's Peak confirmară acest impediment supărător.
Totuși, dacă experiența reușise, călătorii plecați la întâi decembrie, la orele zece patruzeci și șase de minute și patruzeci de secunde seara, trebuiau să sosească pe data de patru, la miezul nopții. Așadar, până-n acea clipă, și cum în fond ar fi fost foarte dificil să observi în aceste condiții un corp atât de mic ca obuzul, lumea avu răbdare fără a protesta prea mult.
La 4 decembrie, de la orele opt seara până la douăsprezece noaptea, ar fi fost posibil să vezi urma proiectilului, care ar fi apărut ca un punct negru pe discul strălucitor al Lunii. Dar cerul rămânea fără cruțare acoperit, ceea ce ducea la culme exasperarea publică. Se ajunse să fie înjurată Luna care nu se arăta deloc. Cum se mai schimbă lucrurile pe lumea asta!
J. T. Maston, deznădăjduit, plecă la Long's Peak. Vroia să cerceteze el însuși. Nu se îndoia că prietenii săi sosiseră la capătul călătoriei lor. Dealtfel, nu se auzise ca proiectilul să fi căzut în vreun punct pe insulele și continentele terestre și J. T. Maston nu admitea niciun moment o cădere posibilă în oceanele cu care globul este pe trei sferturi acoperit.
În 5 decembrie, același timp noros. Marile telescoape din Lumea veche, acelea ale lui Herschell, Rosse, Foucault, erau statornic îndreptate spre astrul nopților, căci timpul era de-a dreptul splendid în Europa, dar slăbiciunea relativă a acestor instrumente împiedica orice observație folositoare.
În 6 decembrie, același cer înnourat. Nerăbdarea măcina trei sferturi din glob. Se propuseră mijloacele cele mai nesăbuite pentru a risipi norii adunați în aer.
În 7 decembrie, cerul păru să se schimbe puțin. Se speră, dar speranța fu de scurtă durată și, seara, nori groși apărară bolta cerească de orice privire.
Atunci problema deveni gravă. Într-adevăr, în 11 decembrie, la orele nouă, unsprezece minute dimineața, Luna trebuia să intre în ultimul său pătrar. După această dată, ea ar fi mers în descreștere și, chiar în cazul când cerul ar fi fost senin, ocaziile favorabile de observare ar fi fost extrem de micșorate. Într-adevăr, Luna n-ar fi arătat atunci decât o porțiune totdeauna descrescătoare din discul său și ar fi sfârșit prin a deveni Lună nouă, cu alte cuvinte ar fi apus și ar fi răsărit odată cu Soarele, ale cărui raze ar fi făcut-o cu desăvârșire invizibilă. Ar fi trebuit, așadar, să se aștepte până la 3 ianuarie, la ora douăsprezece și patruzeci și patru de minute, pentru a o regăsi plină și a începe observațiile.
Ziarele publicau aceste reflecții însoțite de mii de comentarii și nu ascundeau deloc publicului că trebuia să se înarmeze cu o răbdare îngerească.
A doua zi nimic. În ziua de 9, soarele reapăru o clipă, ca și cum voia să-și bată joc de americani. Fu acoperit de huiduieli și, ofensat fără îndoială de o asemenea întâmpinare, se arătă foarte zgârcit cu razele sale.
În 10 decembrie, nicio schimbare. J. T. Maston fu cât pe ce să înnebunească și te puteai teme pentru creierul acestui om de treabă, atât de bine păstrat până atunci sub craniul său de gutapercă.
Dar în ziua de 11, una dintre acele îngrozitoare furtuni ale regiunilor dintre tropice se dezlănțui în atmosferă. Puternice vânturi din est izgoniră norii îngrămădiți de atâta timp și, seara, discul pe jumătate mâncat al astrului nopții trecu impunător prin mijlocul strălucitoarelor constelații cerești.