Foc!
Sosi prima zi a lunii decembrie, zi fatală, căci dacă plecarea proiectilului nu se efectua în aceeași seară la ora zece patruzeci și șase minute și patruzeci secunde, s-ar fi scurs peste optsprezece ani până când Luna s-ar fi găsit exact în aceleași condiții simultane de zenit și perigeu.
Timpul era splendid; în ciuda apropierii iernii, soarele strălucea și scălda cu luminoasa lui revărsare acest Pământ, pe care trei din locuitorii săi aveau să-l părăsească pentru o lume nouă.
Câți oameni nu dormiseră prost în timpul nopții care precedase această zi dorită cu atâta nerăbdare! Câte piepturi nu fură apăsate de povara grea a așteptării! Toate inimile palpitau de îngrijorare, în afară de inima lui Michel Ardan. Acest nepăsător personaj mergea și venea agitat ca de obicei, dar nimic nu vădea în el o preocupare neobișnuită. Somnul său fusese tihnit, la fel ca somnul lui Turenne înaintea bătăliei, pe afetul unui tun.
Începând de dimineață, o mulțime fără număr acoperea pajiștile ce se întindeau cât vedeai cu ochii în jurul Stone's-Hill-ului. Din sfert în sfert de oră, calea ferată din Tampa aducea noi curioși; această imigrație luă curând proporții fabuloase și potrivit statisticilor din Tampa-Town Observer, în timpul acestei zile memorabile, cinci milioane de spectatori călcară pe pământul Floridei.
De vreo lună, cea mai mare parte a acestei mulțimi era așezată în corturi, în jurul incintei, și punea temeliile unui nou oraș, care s-a numit de atunci Ardan's-Town. Barăci, cabane mai mari sau mai mici, corturi acopereau câmpia, și aceste locuințe temporare adăposteau o populație destul de numeroasă pentru a trezi invidia celor mai mari orașe ale Europei.
Toate popoarele Pământului aveau reprezentanți, se vorbeau în același timp toate dialectele lumii. S-ar fi zis că este încurcătura limbilor, ca în timpurile biblice ale turnului Babel. Diferitele pături ale societății americane se amestecau într-o egalitate absolută. Bancheri, cultivatori, marinari, comisionari, misiți, plantatori de bumbac, negustori, luntrași, magistrați se îmbulzeau laolaltă cu o dezinvoltură primitivă. Creolii din Louisiana fraternizau cu fermierii din Indiana, domnii din Kentucky și Tennessee, Virginienii eleganți și semeți dădeau replica traperilor pe jumătate sălbatici din regiunea Lacurilor și negustorilor de vite din Cincinnati. Pe cap cu pălării de castor alb cu boruri largi sau cu panamaua clasică, îmbrăcați cu pantaloni de bumbac albaștri fabricați în Opelousas, purtând bluze elegante din pânză de culoarea nisipului, încălțați cu cizmulițe de culori stridente, ei se făleau cu extravagante jabouri din batist și făceau să strălucească la cămașă, la manșete, la cravate, la cele zece degete și chiar și la urechi, un întreg sortiment de inele, ace, briliante, lanțuri, catarame, brelocuri, al căror preț ridicat era la fel de mare cu prostul gust. Femei, copii, servitori, în toalete nu mai puțin bogate, îi însoțeau, îi urmau, îi precedau, îi înconjurau pe acești soți, pe acești tați, pe acești stăpâni, care se asemănau cu șefii unui trib în mijlocul familiilor lor numeroase.
La ora prânzului, trebuia să vezi toată această lume care se azvârlea asupra mâncărurilor specifice statelor din sud și înghițea pe nerăsuflate, cu o poftă ce punea în pericol aprovizionarea Floridei, alimente care ar fi stârnit dezgustul unui stomac european, ca de pildă, tocană de broaște, friptură de maimuță, fish-chowder[99], sarigă friptă, oposum în sânge sau grătar de raton.
De asemenea, câte feluri de lichioruri sau băuturi veneau în ajutorul acestei alimentații indigeste! Ce strigăte ațâțătoare, ce vociferări îmbietoare răsunau în barurile sau tavernele împodobite cu pahare, halbe de bere, flacoane, clondire, sticle cu forme ciudate, piulițe pentru pisat zahărul și pachete de paie pentru sorbit.
— Serviți julep de mentă! striga, cu o voce răsunătoare, unul dintre negustori.
— Serviți sangaree-ul din vin de Bordeaux, replica un altul, cu un ton ascuțit.
— Și gin-sling! îmbia unul.
— Și cocktail! Brandy-smash! urla altul.
— Cine vrea să guste adevăratul mint-julep, după ultima modă? strigau dibacii negustori, făcând să treacă cu repeziciune dintr-un pahar într-altul, ca un scamator cu o mingiuță, zahărul, lămâia, menta verde, gheața pisată, apa, coniacul și ananasul proaspăt care compun această băutură răcoritoare.
De obicei, aceste invitații adresate gâtlejurilor însetate sub acțiunea arzătoare a mirodeniilor, se repetau, se încrucișau în aer și produceau o larmă asurzitoare. Dar în acea zi, prima din decembrie, asemenea strigăte erau rare. Negustorii în zadar ar fi răgușit provocând clienții. Nimeni nu se gândea nici să mănânce, nici să bea și la ora patru după-amiază mulți dintre spectatorii care circulau în mulțime nu-și luaseră încă dejunul lor obișnuit. Simptom și mai semnificativ, pasiunea puternică a americanului pentru jocurile de noroc fusese învinsă de emoție. Văzând popicele culcate pe o parte, zarurile dormind în cornetele lor, ruleta nemișcată, cribbage-ul abandonat, cărțile de whist, de douăzeci și unu, de roșu și negru, de monte și faraon închise liniștit în pachetele lor neatinse, se putea înțelege că evenimentul zilei absorbea orice altă preocupare și nu lăsa loc niciunei distracții.
Până seara, o agitație surdă, fără gălăgie, ca aceea care precede marile catastrofe, cuprinsese această mulțime neliniștită. O tulburare de nedescris domnea în suflete, o toropeală apăsătoare, un sentiment nedefinit strângea inimile. Fiecare ar fi vrut „să se isprăvească odată”.
Totuși, spre ora șapte, această liniște grea se împrăștie brusc. Luna se ridica deasupra orizontului. Mai multe milioane de urale salutară apariția ei. Era punctuală la întâlnire. Strigătele urcară până la cer, aplauzele se auziră din toate părțile, în timp ce blonda Phoebe strălucea în tihnă pe un cer admirabil și mângâia această mulțime încântată cu razele sale cele mai afectuoase.
În acest moment se iviră cei trei călători îndrăzneți. La apariția lor strigătele sporiră în intensitate. Într-un singur glas, instantaneu, imnul național al Statelor Unite izbucni din toate piepturile care gâfâiau și „Yankee doodle”, reluat în cor de cinci milioane de voci, se înălță ca o vijelie sonoră până la ultimele limite ale atmosferei.
Apoi, după acest irezistibil avânt, imnul se curmă, ultimele armonii se stinseră puțin câte puțin, zgomotele se împrăștiară și un freamăt liniștit pluti deasupra acestei mulțimi atât de profund impresionate. Între timp, francezul și cei doi americani străbătuseră incinta rezervată în jurul căreia se înghesuia imensa mulțime. Erau însoțiți de membrii Gun-Clubului și de delegații trimise de observatoarele europene. Barbicane, rece și calm, dădea în mod liniștit ultimele sale ordine. Nicholl, cu buzele strânse, cu mâinile încrucișate la spate, mergea cu pas hotărât și măsurat. Michel Ardan, degajat ca întotdeauna, îmbrăcat ca un adevărat călător, cu jambiere de piele la picioare, cu tolba bătându-i șoldul, plutind în vastele sale veșminte din catifea maro, cu țigara în gură, împărțea în drumul său călduroase strângeri de mână cu o dărnicie princiară. Avea o vervă și o voioșie nesecate, râzând, glumind, făcându-i onorabilului J. T. Maston farse de ștrengar, într-un cuvânt, „francez” și, ce-i și mai rău, „parizian” până în ultima clipă.
Bătu ora zece. Sosise momentul de a lua loc în proiectil. Manevrele necesare pentru a se coborî, pentru a înșuruba placa de închidere, a degaja macaralele și schelele înclinate la gura Columbiadului cereau un oarecare timp.
Barbicane își potrivise cronometrul la o zecime de secundă după cel al inginerului Murchison, care avea misiunea de a da foc pulberilor cu ajutorul scânteii electrice; călătorii închiși în proiectil puteau astfel să urmărească din ochi nepăsătorul ac care va marca momentul precis al plecării lor.
Clipa despărțirii sosise, așadar. Scena fu mișcătoare. În ciuda veseliei sale febrile, Michel Ardan se simțea emoționat. J. T. Maston păstrase sub pleoapele sale uscate o veche lacrimă, fără îndoială, pentru această ocazie. El o vărsă pe fruntea scumpului și vrednicului său președinte.
— Dacă aș pleca și eu? zise el. Ar mai fi timp.
— Imposibil, bătrânul meu Maston, răspunse Barbicane.
Câteva clipe mai târziu, cei trei tovarăși de drum erau instalați în proiectil, unde înșurubaseră pe dinăuntru placa de deschidere, și gura Columbiadului, în întregime eliberată, se căsca liberă spre cer.
Nicholl, Barbicane și Michel Ardan erau definitiv zidiți în vagonul lor de metal.
Cine ar putea descrie emoția universală, ajunsă atunci la intensitate maximă!
Luna înainta pe un firmament de o puritate strălucitoare, stingând în drumul său focurile scânteietoare ale stelelor; ea străbătea atunci constelația Gemenilor și se găsea aproape la jumătatea drumului dintre orizont și zenit. Fiecare trebuia deci să înțeleagă cu ușurință că se ochea înaintea obiectivului, așa cum vânătorul țintește înaintea iepurelui pe care vrea să-l nimerească.
O liniște înfricoșătoare plutea deasupra acestei scene. Nicio suflare de vânt pe pământ! Nicio suflare în piepturi! Inimile nu îndrăzneau să mai bată. Toate privirile încremenite fixau botul căscat al Columbiadului.
Murchison urmărea cu ochiul acul cronometrului său. Numai patruzeci de secunde mai erau până să sune clipa plecării și fiecare din ele dura un secol.
La a douăzecea, se produse un freamăt general și prin mintea mulțimii trecu gândul că și curajoșii călători închiși în proiectil numărau aceste teribile secunde. Strigăte izolate se auziră:
— Treizeci și cinci! Treizeci și șase! Treizeci și șapte! Treizeci și opt! Treizeci și nouă! Patruzeci! FOC!!!
Imediat, Murchison apăsă cu degetul întrerupătorul aparatului, restabili curentul și lansă scânteia electrică în adâncurile Columbiadului. Se produse pe loc o detunătură îngrozitoare, supraomenească, nemaipomenită, care nu s-ar putea compara cu nimic, nici cu bubuitul trăsnetului, nici cu vuietul erupțiilor. O imensă jerbă de foc țâșni din măruntaiele pământului ca dintr-un crater. Pământul se ridică și doar câteva persoane putură să întrevadă o clipă proiectilul spintecând victorios aerul, în mijlocul aburilor scânteietori.