Ultimele amănunte
Era în ziua de 22 noiembrie. Plecarea cea mare trebuia să aibă loc peste zece zile. Mai rămânea o singură operațiune care trebuia dusă la bun sfârșit, operațiune delicată, primejdioasă, cerând prudențe infinite și contra căreia căpitanul Nicholl angajase cel de-al treilea pariu al său. Era vorba, într-adevăr, de a încărca Columbiadul, și anume, de-a introduce cele patru sute de mii de livre de fulmicoton. Nicholl gândise, poate nu fără motiv, că manipularea unei asemenea cantități enorme de pyroxil va avea drept consecință grave catastrofe și că, oricum, această masă eminamente explozivă se va aprinde de la ea însăși sub presiunea proiectilului.
Acestea erau pericole grave, sporite și mai mult de nepăsarea și ușurătatea americanilor, care nu se jenau în timpul războiului de secesiune să-și încarce bombele cu țigara în gură. Dar Barbicane voia din toată inima să reușească și nu să se înece tocmai la mal; el alese deci pe cei mai buni lucrători, îi puse să lucreze sub ochii săi, nu-i părăsi din priviri nicio clipă și, luându-și cu grijă toate măsurile de precauție, știu să atragă de partea sa toți sorții de izbândă.
Mai întâi se feri să aducă toată încărcătura în incinta Stone's-Hill-ului. O aduse puțin câte puțin, în lăzi perfect închise. Cele patru sute de mii de livre pyroxil fuseseră împărțite în pachete de cinci sute de livre, ceea ce făcea opt sute tuburi groase de carton, confecționate cu grijă de cei mai pricepuți artificieri din Pensacola. Fiecare ladă conținea zece tuburi și ajungeau una după alta pe calea ferată din Tampa-Town, astfel încât nu se aflau niciodată în incintă mai mult de cinci mii de livre de pyroxil deodată. Imediat ce sosea, fiecare ladă era descărcată de muncitori, care mergeau desculți, și fiecare tub transportat la orificiul Columbiadului, în care îl coborau cu ajutorul macaralelor manevrate cu mâna. Orice mașină cu aburi fusese îndepărtată și cele mai mici focuri stinse la două mile depărtare de jur împrejur. Era destul de greu să păzești aceste mase de fulmicoton împotriva arșiței soarelui, chiar și în noiembrie. Așa încât se muncea de preferință în timpul nopții, sub strălucirea luminii produse în vid și care, cu ajutorul aparatelor Ruhmkorff, crea o zi artificială până în adâncimea Columbiadului. Acolo, tuburile erau rânduite într-o ordine perfectă și legate între ele cu ajutorul unui fir metalic, destinat să transmită simultan scânteia electrică în centrul fiecăruia dintre ele.
Într-adevăr, cu ajutorul pilei electrice, focul trebuia să fie transmis acestei mase de fulmicoton. Toate aceste fire, înconjurate de-o materie izolantă, veneau să se reunească într-unul singur, aflat într-un orificiu îngust, găurit la înălțimea unde trebuia să fie menținut proiectilul; acolo el traversa grosimea peretelui de fontă și urca până la sol printr-o deschizătură a căptușelii de piatră păstrată în acest scop. Odată ajuns în vârful Stone's-Hill-ului, firul, susținut de stâlpi pe o lungime de două mile, întâlnea o puternică pilă a lui Bunzen, trecând printr-un aparat întrerupător. Era suficient, deci, să apeși cu degetul butonul aparatului pentru ca să fie restabilit pe loc circuitul și să dea foc celor patru sute de mii de livre de fulmicoton. E de la sine înțeles că pila nu trebuia să intre în activitate decât în ultima clipă.
La 28 noiembrie, opt sute de tuburi erau așezate în adâncimea Columbiadului. Această fază a operației reușise. Dar câte griji, câtă neliniște, ce lupte îndurase președintele Barbicane! Degeaba interzisese intrarea la Stone's-Hill: în fiecare zi curioșii asaltau zăplazurile și câțiva, împingând imprudența până la nebunie, veneau să fumeze în mijlocul baloturilor de fulmicoton. Barbicane se-nfuria zilnic, iar J. T. Maston îl seconda cât mai bine, izgonind intrușii cu multă vigoare și strângând mucurile de țigări încă aprinse, pe care yankeii le azvârleau ici și colo. Grea corvoadă, căci mai mult de trei sute de mii de oameni se înghesuiau în jurul zăplazurilor. Michel Ardan se oferise să însoțească lăzile până la gura Columbiadului, dar, fiind surprins el însuși cu o enormă țigară în gură, în timp ce-i urmărea pe imprudenții cărora le dădea acest nefast exemplu, președintele Gun-Clubului văzu bine că nu putea conta pe acest fumător neînfricat și fu nevoit să-l supravegheze în mod deosebit.
În sfârșit, întrucât există un Dumnezeu al artileriștilor, nimic nu sări în aer și încărcarea fu dusă la bun sfârșit. Al treilea pariu al căpitanului Nicholl era, prin urmare, compromis. Rămânea să fie introdus proiectilul în Columbiad și așezat pe stratul gros de fulmicoton.
Dar, înainte de a se purcede la această operație, obiectele necesare călătoriei fură așezate în ordine în interiorul vagonului proiectil. Erau în număr destul de mare și dacă Michel Ardan ar fi fost lăsat de capul lui, ele ar fi ocupat în curând întreg locul rezervat călătorilor. E greu să-ți imaginezi câte nu voia să ia pe Lună acest simpatic francez. O adevărată grămadă de obiecte inutile. Dar Barbicane interveni și trebui să se rezume la strictul necesar.
Mai multe termometre, barometre și lunete fură așezate în lada instrumentelor.
Călătorii erau curioși să cerceteze Luna în timpul parcursului și, pentru a ușura cunoașterea acestei lumi noi, luau cu ei o excelentă hartă de Beer și Moedler, „Mapa selenografică”, publicată în patru planșe, care trecea pe bună dreptate drept o adevărată capodoperă de observație și răbdare. Ea reproducea cu o scrupuloasă exactitate cele mai mici detalii ale acestei fețe a astrului, întoarsă spre Pământ: munți, văi, depresiuni, cratere, piscuri, canale se vedeau cu dimensiunile lor exacte, cu orientarea lor exactă, cu denumirea lor, începând de la munții Doerfel și Leibnitz, al căror vârf se înalță în partea orientală a discului, până la Mare frigoris, care se întinde în regiunile circumpolare ale nordului.
Era, așadar, un document prețios pentru călători, căci puteau să studieze regiunea înainte de a pune piciorul pe ea.
Ei luau de asemenea trei puști și trei carabine de vânătoare, cu gloanțe explozive: în plus, pulbere și plumb în cantitate foarte mare.
— Nu se știe ce încurcături vom avea, zicea Michel Ardan. Oameni sau animale, poate găsesc nelalocul ei vizita pe care noi le-o vom face! Prin urmare, trebuie să ne luăm toate precauțiile.
În rest, instrumentele de apărare personală erau însoțite de târnăcoape, cazmale, fierăstraie de mână și alte unelte neapărat trebuincioase, fără a mai vorbi de veșminte potrivite pentru toate temperaturile, începând de la frigul regiunilor polare până la căldurile din zona dogoritoare.
Michel Ardan ar fi vrut să ia în expediția sa un oarecare număr de animale, nu câte o pereche din toate speciile, căci el nu vedea necesitatea de-a aclimatiza pe Lună șerpi, tigri, crocodili și alte animale dăunătoare.
— Nu, îi zicea lui Barbicane, doar câteva vite de povară, bou sau vacă, măgar sau cal, care ar face o impresie bună și ne-ar fi de un mare folos.
— Sunt de acord, dragul meu Ardan, răspundea președintele Gun-Clubului, dar vagonul nostru proiectil nu-i arca lui Noe. N-are nici capacitatea, nici destinația aceasta. Să rămânem în limitele posibilului.
În sfârșit, după lungi discuții, se decise: călătorii se vor mulțumi să ia o excelentă cățea de vânătoare aparținând lui Nicholl și un viguros Terra-Nova de o forță uimitoare. Mai multe lăzi cu semințele cele mai folositoare fură incluse în numărul obiectelor neapărat necesare. Dacă l-ar fi lăsat pe Michel Ardan de capul lui, el ar fi luat câțiva saci cu pământ pentru a-l presăra pe Lună. În orice caz, el luă o duzină de arbuști care fură înfășurați cu grijă în paie și așezați într-un colț al proiectilului.
Mai rămânea importanta problemă a alimentelor, căci trebuia prevăzută situația când s-ar fi oprit într-o porțiune a Lunii absolut stearpă. Barbicane se gândi bine și reuși să ia alimente pentru un an. Dar trebuie adăugat, pentru a nu mira pe nimeni, că aceste alimente constau din conserve de carne și legume reduse la cel mai mic volum sub acțiunea presei hidraulice și că ele cuprindeau o mare cantitate de elemente nutritive; nu erau prea variate, dar nu trebuia să te arăți greu de mulțumit într-o asemenea expediție. Se afla, de asemenea, o rezervă de rachiu care se ridica la cincizeci de galoane[98] și apă numai pentru două luni; într-adevăr, ca urmare a ultimelor observații ale astronomilor, nimeni nu punea la îndoială prezența unei oarecare cantități de apă la suprafața Lunii. În ce privește alimentele, ar fi fost nebunie curată să se creadă că locuitorii Pământului nu vor găsi cu ce să se hrănească acolo sus. Michel Ardan nu avea nicio îndoială în această privință. Dacă ar fi avut, nu s-ar fi decis să plece.
— Dealtfel, zise el într-o zi prietenilor săi, noi nu vom fi complet părăsiți de tovarășii noștri de pe Pământ, și ei vor avea grijă să nu ne uite.
— Nu, desigur, răspunse J. T. Maston.
— Cum se poate realiza asta? întrebă Nicholl.
— Nimic mai simplu, răspunse Ardan. Columbiadul nu va fi mereu aici? Ei bine! De fiecare dată când Luna se va prezenta în condiții favorabile de zenit sau de perigeu, cu alte cuvinte cam o dată pe an, nu se va putea oare să ni se trimită obuze încărcate cu de-ale mâncării, pe care noi să le așteptăm în ziua fixată?
— Ura! Ura! strigă J. T. Maston, ca omul care avea o idee a sa. Bine spus! Bineînțeles, bravii mei amici, noi nu vă vom uita!
— Mă bizui pe voi! Astfel, după cum vedeți, vom avea cu regularitate vești de pe glob și, în ce ne privește, am fi tare stângaci dacă n-am găsi mijlocul de a comunica cu prietenii noștri de pe Pământ!
Aceste cuvinte exprimau o asemenea încredere, încât Michel Ardan, cu aerul său hotărât, cu îndrăzneala sa admirabilă, ar fi antrenat tot Gun-Clubul pe urma sa. Ceea ce spunea el părea simplu, elementar, ușor, de un succes asigurat și ar fi trebuit cu adevărat ca cineva să țină în chip meschin la acest mizerabil glob pământesc ca să nu-i urmeze pe cei trei călători în expediția lor lunară.
Când diferitele obiecte fură așezate în proiectil, apa destinată să înlocuiască arcul fu introdusă între pereții despărțitori, și gazul de iluminat în vasul său. Cât privește cloratul de potasiu și potasa caustică, Barbicane, temându-se de întârzieri neprevăzute pe drum, luă o cantitate suficientă pentru a reînnoi oxigenul și a absorbi bioxidul de carbon timp de două luni. Un aparat foarte ingenios și funcționând automat trebuia să redea aerului calitățile sale înviorătoare și să-l purifice în mod complet. Proiectilul era așadar gata, și nu mai rămânea decât să fie coborât în Columbiad. Operațiune, dealtfel, plină de greutăți și riscuri.
Uriașul obuz fu adus pe vârful Stone's-Hill-ului. Acolo, macarale puternice îl apucară și-l ținură suspendat deasupra puțului de metal.
Fu o clipă palpitantă. Dacă lanțurile s-ar fi sfărâmat sub această enormă greutate, căderea unei asemenea mase ar fi determinat, cu siguranță, aprinderea fulmicotonului.
Din fericire nu se întâmplă nimic, și după câteva ore vagonul proiectil, coborât încetișor în țeava tunului, stătea pe stratul său de pyroxil, o adevărată plapumă de puf, explozivă. Presiunea sa nu avu alt efect decât de a îndesa mai tare încărcătura Columbiadului.
— Am pierdut, zise căpitanul, încredințând președintelui Barbicane o sumă de trei mii de dolari.
Barbicane nu voia să primească acești bani din partea unui tovarăș de călătorie, dar el trebui să cedeze în fața încăpățânării lui Nicholl, care ținea să-și îndeplinească toate îndatoririle înainte de a părăsi Pământul.
— Atunci, zise Michel Ardan, nu mai am decât un lucru să vă doresc, bravul meu căpitan.
— Care? întrebă Nicholl.
— Acela de-a pierde și celelalte două pariuri! În acest fel, vom fi siguri că nu vom rămâne în drum.