Atac și ripostă
Această intervenție părea că trebuie să încheie discuția. Era „ultimul cuvânt” și nu s-ar fi găsit ceva mai bun. Totuși, când agitația se calmă, se auziră vorbele următoare, rostite de-o voce puternică și severă:
— Acum, când oratorul a dat în mare parte frâu liber fanteziei, n-ar vrea oare să reintre în subiectul său, făcând mai puțină teorie și discutând partea practică a expediției sale?
Toate privirile se îndreptară spre persoana ce vorbise astfel. Era un bărbat uscățiv, slab, cu o figură energică, cu o barbă tăiată după moda americană, mai deasă sub bărbie. Profitând de agitația produsă în mulțime, el înaintă puțin câte puțin și ajunse în primul rând al spectatorilor. Acolo, cu brațele încrucișate, cu ochii sclipitori și îndrăzneți, îl fixa imperturbabil pe eroul mitingului. După ce-și formulă cererea, tăcu și nu păru să se emoționeze de miile de priviri care se îndreptară spre el, nici de murmurul dezaprobator stârnit de cuvintele sale.
Răspunsul lăsându-se așteptat, el puse din nou întrebarea cu aceeași intonație clară și precisă, apoi adăugă:
— Ne aflăm aici pentru a ne ocupa de Lună și nu de Pământ.
— Aveți dreptate, domnule, răspunse Michel Ardan, discuția a deviat. Să revenim la Lună.
— Domnule, reluă necunoscutul, pretindeți că satelitul nostru este locuit. Bine. Dar dacă există seleniți, aceia, negreșit, trăiesc fără să respire, căci – vă previn în interesul dumneavoastră – nu se află nici cea mai mică moleculă de aer pe suprafața Lunii.
La această afirmație, Ardan își aranjă coama sălbatică. Înțelese că lupta cu acest om va începe pornind de la miezul problemei. Îl privi fix la rândul său și zise:
— Ah! Care va să zică, nu se află aer pe Lună. Și cine pretinde aceasta, mă rog?
— Savanții.
— Adevărat?
— Adevărat.
— Domnule, reluă Michel, lăsând gluma la o parte, eu am o profundă stimă pentru savanții care știu, dar un profund dispreț pentru savanții care nu știu.
— Cunoașteți pe unii care aparțin acestei ultime categorii?
— Fără doar și poate. În Franța există unul care susține că, din punct de vedere matematic, pasărea nu poate să zboare, și altul ale cărui teorii demonstrează că peștele nu a fost făcut pentru a trăi în apă.
— Nu-i vorba de aceștia, domnule, și aș putea să citez în sprijinul afirmației mele nume pe care nu le veți nega.
— Atunci, domnule, veți pune în încurcătură un biet neștiutor, care, dealtfel, nu cere mai mult decât să se instruiască.
— Atunci de ce abordați problemele științifice, dacă nu le-ați studiat? întrebă necunoscutul cu destulă brutalitate.
— De ce? răspunse Ardan. Din cauză că este totdeauna viteaz acela care nu bănuiește pericolul! Eu nu știu nimic, este adevărat, dar tocmai slăbiciunea mea îmi dă tărie.
— Slăbiciunea dumneavoastră merge până la nebunie! strigă necunoscutul, prost dispus.
— Ei! Cu atât mai bine, ripostă francezul, dacă nebunia mea mă va duce până la Lună.
Barbicane și colegii săi îl sfâșiau din ochi pe acest intrus care venea cu atâta nerușinare să se pună de-a curmezișul experienței.
Nimeni nu-l cunoștea și președintele, mai puțin liniștit în privința urmărilor unei discuții atât de deschise, îl privea pe noul său prieten cu oarecare teamă.
Adunarea era atentă și serios îngrijorată, căci această luptă putea, în consecință, să atragă atenția asupra primejdiilor sau chiar a imposibilităților reale ale expediției.
— Domnule, reluă adversarul lui Michel Ardan, există teorii numeroase și indiscutabile, care demonstrează absența oricărei atmosfere în jurul Lunii. Eu aș zice chiar a priori că, dacă această atmosferă a existat vreodată, ea trebuie să fi fost atrasă de Pământ. Dar prefer să vă opun fapte indiscutabile.
— Opuneți-le, domnule, răspunse Michel Ardan cu o galanterie desăvârșită, opuneți-le atât cât vă face plăcere.
— Știți, spuse necunoscutul, că atunci când razele luminoase străbat un mediu cum e aerul, ele sunt deviate de la linia dreaptă sau, în alți termeni, ele suferă o refracție. Ei bine! Când stelele sunt ascunse de Lună, niciodată razele lor, tangente cu marginile discului, n-au avut nici cea mai mică deviere și nici n-au arătat cel mai ușor indiciu de refracție. De aici, concluzia clară că Luna nu este învelită de atmosferă.
Toți se uitară la francez, căci, odată admisă observația, consecințele ei erau riguroase.
— Într-adevăr, răspunse Michel Ardan, iată argumentul dumneavoastră cel mai bun, pentru a nu spune singurul, și care ar pune poate în încurcătură un savant; eu vă spun, însă, că acest argument n-are o valoare absolută, pentru că el presupune diametrul unghiular al Lunii determinat cu precizie, ceea ce nu e cazul. Dar să trecem mai departe și spuneți-mi, dragul meu domn, dacă admiteți existența vulcanilor pe suprafața Lunii.
— Vulcani stinși, da; activi, nu.
— Lăsați-mă să cred, cu toate acestea și fără a depăși limitele logicii, că acești vulcani au fost totuși în activitate o oarecare perioadă!
— Aceasta este sigur, dar cum puteau să furnizeze ei înșiși oxigenul necesar arderii, erupția lor nu dovedește nicidecum prezența unei atmosfere lunare.
— Atunci, răspunse Michel Ardan, să lăsăm deoparte acest fel de argumente, pentru a ajunge la observații directe. Dar vă previn că vreau să citez nume.
— Spuneți.
— În 1715, astronomii Louville și Halley, urmărind eclipsa de la trei mai, remarcară unele explozii de-o natură bizară. Aceste fulgerări rapide și des repetate fură atribuite de către ei furtunilor care se dezlănțuiau în atmosfera Lunii.
— În 1715, replică necunoscutul, astronomii Louville și Halley au luat drept fenomene lunare fenomene pur terestre, asemănătoare cu bolizii sau altele, care se produceau în atmosfera noastră. Iată ce au răspuns savanții la enunțarea acestor fapte și ce răspund și eu, alături de ei.
— Să trecem mai departe, răspunse Ardan, fără a fi tulburat de ripostă. Herschell n-a observat, în 1787, un număr mare de puncte luminoase pe suprafața Lunii?
— Fără îndoială, dar, neputând să-și explice care este originea acestor puncte luminoase, Herschell, el însuși, n-a tras concluzia din apariția lor că ar exista o atmosferă lunară.
— Bun răspuns, zise Michel Ardan, complimentându-și adversarul, văd că sunteți foarte tare în selenografie.
— Foarte tare, domnule, și voi adăuga că cei mai iscusiți observatori, Beer și Moelder, care au studiat mai bine astrul nopților, sunt de acord asupra lipsei absolute de aer pe suprafața lui.
O mișcare se produse printre cei prezenți, ce păreau tulburați de argumentele acestei ciudate persoane.
— Să trecem totuși mai departe, răspunse Michel Ardan cu cel mai mare calm, și să ajungem acum la un fapt important. Un priceput astronom francez, domnul Laussedat, observând eclipsa de la 18 iulie 1860, a constatat că vârfurile cornului solar erau rotunjite și ciuntite. Or, acest fenomen nu putea fi produs decât de o deviație a razelor Soarelui, care străbat atmosfera Lunii, și el nu are altă explicație posibilă.
— Dar faptul este sigur? întrebă cu promptitudine necunoscutul.
— Absolut sigur.
O mișcare inversă întoarse adunarea din nou către eroul său favorit, al cărui adversar rămase tăcut. Ardan reluă cuvântul și, fără a se împăuna cu ultimul său avantaj, zise cu simplitate:
— Vedeți, așadar, bine, dragul meu domn, că nu trebuie să vă pronunțați într-un mod absolut contra existenței unei atmosfere la suprafața Lunii; această atmosferă este probabil puțin densă, destul de subțire, dar astăzi știința admite în general că ea există.
— Nu pe munți, nu vă fie cu supărare, ripostă necunoscutul, care nu voia să renunțe.
— Nu, dar în fundul văilor și nedepășind în înălțime câteva sute de picioare.
— În tot cazul, ați face bine să vă luați măsuri de precauție, căci acest aer va fi îngrozitor de rarefiat.
— Oh, bunul meu domn, va fi totdeauna destul pentru un singur om; dealtfel, odată ajuns acolo sus, mă voi strădui să mi-l drămuiesc cum pot mai bine și să nu respir decât la ocazii mari!
Un puternic hohot de râs bubui în urechile misteriosului interlocutor, care-și plimbă privirile asupra adunării sfidând-o cu mândrie.
— Prin urmare, reluă Michel Ardan cu un aer degajat, pentru că suntem de acord asupra prezenței unei oarecare atmosfere, iată-ne obligați să admitem prezența unei oarecare cantități de apă. Este o constatare care mă bucură grozav pentru soarta mea. Dealtfel, amabilul meu adversar, permiteți-mi să supun atenției dumneavoastră încă o observație. Noi nu cunoaștem decât o parte a discului Lunii, și dacă se găsește mai puțin aer pe fața pe care o privim, este posibil să fie mai mult pe fața opusă.
— Și pentru care motiv?
— Pentru că Luna, sub acțiunea atracției terestre, a luat forma unui ou al cărui mic vârf noi îl zărim. De aici concluzia, potrivit calculelor lui Hansen, că centrul său de gravitație este situat în cealaltă emisferă. De aici, părerea că întreaga masă de aer și de apă ar fi fost antrenată pe cealaltă față a satelitului nostru, în primele zile ale creării sale.
— Curate închipuiri!
— Nu, curate teorii, care se bazează pe legile mecanicii, și mi se pare dificil să le respingem. Mă adresez, așadar, acestei adunări și pun la vot problema dacă viața, asemenea celei care există pe Pământ, este posibilă pe suprafața Lunii?
Trei sute de mii de spectatori, în același timp, aplaudară propunerea.
Adversarul lui Michel Ardan vru să mai vorbească, dar nu se mai putu face auzit. Strigătele, amenințările cădeau asupra lui ca grindina.
— De ajuns! De ajuns! ziceau unii.
— Alungați-l pe acest intrus! repetau alții.
— Afară! Afară! striga mulțimea enervată.
Dar el, neclintit, agățându-se cu mâinile de estradă, rămase nemișcat și lăsă să treacă furtuna, care ar fi luat proporții uriașe dacă Michel Ardan n-ar fi liniștit-o cu un gest. Era prea cavaler pentru a-și părăsi adversarul într-o asemenea împrejurare.
— Vreți să adăugați câteva cuvinte? îl întrebă el cu tonul cel mai grațios.
— Da! Sute, mii! răspunse necunoscutul cu vehemență. Sau mai degrabă, nu, doar unul singur! Pentru a stărui în experiența dumneavoastră, trebuie să fiți...
— Imprudent! Cum puteți să mă considerați astfel, pe mine care am cerut un proiectil cilindric-conic prietenului meu Barbicane, pentru a nu mă învârti pe drum ca veverițele?
— Dar, nefericitule, înfiorătorul recul vă va face bucăți la plecare!
— Dragul meu adversar, ați venit să puneți degetul pe adevărata și singura dificultate; totuși, eu am o prea bună părere despre geniul industrial al americanilor, pentru a crede că ei nu vor izbuti s-o rezolve.
— Dar căldura dezvoltată de viteza proiectilului străbătând păturile de aer?
— Oh, pereții săi sunt groși, și eu voi străbate atât de repede atmosfera!
— Dar alimentele? Apa?
— Am socotit că pot să duc pentru un an, și călătoria mea va dura patru zile!
— Dar aerul pentru a respira pe drum?
— Îl voi obține prin procedee chimice.
— Dar căderea dumneavoastră pe Lună, dacă veți ajunge vreodată?
— Ea va fi de șase ori mai puțin rapidă decât o cădere pe Pământ, pentru că gravitația pe suprafața Lunii este de șase ori mai mică.
— Dar ea va fi suficientă pentru a vă face țăndări.
— Și cine mă va împiedica de a-mi încetini căderea cu ajutorul rachetelor așezate în modul cel mai potrivit și aprinse la momentul oportun?
— Dar, în sfârșit, presupunând că toate dificultățile vor fi rezolvate, toate piedicile înlăturate, grupând toate șansele în favoarea dumneavoastră, admițând că veți sosi viu și nevătămat pe Lună, cum vă veți întoarce?
— Nu mă voi întoarce.
La acest răspuns, care atingea sublimul prin simplitatea sa, adunarea rămase mută. Dar tăcerea sa fu mult mai semnificativă decât ar fi fost strigătele de entuziasm. Necunoscutul profită pentru a protesta pentru ultima dată.
— Vă veți omorî negreșit, strigă el, și moartea dumneavoastră, care nu va fi decât moartea unui smintit, nu va servi nici măcar științei!
— Continuați, generosul meu necunoscut, căci, într-adevăr, faceți preziceri într-un mod tare agreabil.
— Ah! Este prea mult, strigă adversarul lui Michel Ardan, și nu știu de ce mai continui o discuție atât de puțin serioasă! Urmați-vă, dacă așa vă place, această experiență nebunească. Nu de dumneavoastră trebuia să mă leg!
— Oh! Nu vă jenați!
— Nu! Un altul va purta răspunderea faptelor dumneavoastră.
— Și cine anume, mă rog? întrebă Michel Ardan cu o voce autoritară.
— Ignorantul care a organizat această încercare, pe cât de imposibilă, pe atât de ridicolă!
Atacul era direct. Barbicane, de la intervenția necunoscutului, făcea violente eforturi să se stăpânească, să nu mai fiarbă ca un cazan pe foc, dar, văzându-se vizat atât de jignitor, se ridică grăbit și merse drept spre adversar, care-l sfida în față, când deodată se văzu despărțit de el.
Estrada fu ridicată dintr-o dată de o sută de brațe viguroase și președintele Gun-Clubului trebui să împartă cu Michel Ardan onorurile triumfului. Platforma era grea, dar purtătorii se schimbau fără încetare și fiecare se certa, lupta, se bătea pentru a oferi sprijinul umerilor săi la această manifestare.
Totuși necunoscutul nu profita de larmă pentru a părăsi locul. Ar fi putut, dealtfel, din mijlocul acestei mulțimi îndesate? Nu, fără îndoială. În orice caz, el se menținea în rândul întâi cu brațele încrucișate, fulgerându-l din ochi pe președintele Barbicane.
Acesta nu-l scăpă din vedere și privirile celor doi oameni continuau să se înfrunte ca două săbii cu lama vibrând.
Strigătele imensei mulțimi se menținură la maxima lor intensitate în timpul acestui marș triumfal. Michel Ardan se complăcea evident. Fața sa radia. Câteodată estrada părea luată de tangaj și ruliu, ca o navă bătută de valuri. Dar cei doi eroi ai mitingului aveau picioare de marinar, ei nu se clinteau și vasul lor ajunse fără avarii în portul Tampa-Town. Michel Ardan reuși, din fericire, să se sustragă ultimelor îmbrățișări ale viguroșilor săi admiratori; el se refugie la hotelul Franklin, ajunse iute în camera sa și se strecură cu rapiditate în pat, în timp ce o armată de o sută de mii de oameni veghea sub ferestre.
În timpul acesta, o scenă scurtă, gravă, decisivă avu loc între personajul misterios și președintele Gun-Clubului.
Barbicane, liber în sfârșit, merse drept spre adversarul său.
— Veniți! îi zise el tăios.
Acesta îl urmă pe chei și curând amândoi se găsiră singuri la intrarea unui debarcader care dădea spre Jone’s-Fall.
Acolo, acești dușmani, încă necunoscuți unul altuia, se priviră.
— Cine sunteți? întrebă Barbicane.
— Căpitanul Nicholl.
— Nu mă-ndoiam. Până acum întâmplarea nu v-a aruncat niciodată în drumul meu...
— Am venit eu să vă ies în cale!
— M-ați insultat!
— Public.
— Și îmi veți da socoteală pentru această insultă.
— Pe loc.
— Nu. Doresc ca totul să se petreacă în secret, între noi doi. Există o pădure situată la trei mile de Tampa, pădurea Skersnaw. O cunoașteți?
— O cunosc.
— V-ar plăcea să intrați în ea mâine dimineață, la ora cinci, dintr-o parte?
— Da, dacă la aceeași oră intrați și dumneavoastră, din cealaltă parte.
— Și n-o să vă uitați pușca? spuse Barbicane.
— Nu, dacă nu veți uita-o pe a dumneavoastră, răspunse Nicholl.
După aceste cuvinte rostite cu răceală, președintele Gun-Clubului și căpitanul se despărțiră. Barbicane reveni la locuința sa, dar, în loc să profite de câteva ore de odihnă, își petrecu noaptea căutând mijloacele de evitare a reculului și de a rezolva această problemă dificilă pusă de Michel Ardan în discuție, la miting.