Frigul din spațiu
Această descoperire fu ca o lovitură de trăsnet. Cine s-ar fi așteptat la o asemenea eroare de calcul? Barbicane nu voia, pur și simplu, să creadă așa ceva. Nicholl își revăzu calculele. Erau exacte. În ceea ce privește formula pe care o determinase, nu se putea pune la îndoială justețea sa și, făcându-și verificarea, se constată că era necesară o viteză inițială de șaisprezece mii cinci sute șaptezeci și șase de metri în prima secundă, pentru a atinge punctul neutru.
Cei trei prieteni se priviră în tăcere. Nici vorbă măcar de mâncare. Barbicane, cu dinții încleștați, cu sprâncenele încruntate, cu pumnii strânși convulsiv, observa prin hublou. Nicholl își încrucișase brațele, examinându-și calculele, Michel Ardan murmura:
— Ia te uită ce savanți! Numai pozne de-astea fac! Aș da douăzeci de pistoli ca să cădem peste Observatorul din Cambridge și să-l zdrobim, cu toți speculanții de cifre care sunt în el!
Deodată, căpitanul făcu o observație care-i merse lui Barbicane drept la inimă.
— Vai, zise el, este ora șapte dimineața! Suntem, așadar, plecați de treizeci și două de ore. Mai mult de jumătate din traseul nostru este străbătut și totuși n-am căzut, după câte văd.
Barbicane nu zise nimic. Dar, după o privire rapidă aruncată căpitanului, luă un compas care-i servi la măsurarea distanței unghiulare a globului pământesc. Apoi, prin geamul inferior, făcu o observație foarte exactă, ținând seama de imobilitatea aparentă a proiectilului. Se ridică apoi, ștergându-și fruntea îmbrobonată de sudoare, și așternu câteva cifre pe hârtie. Nicholl înțelegea că președintele voia să deducă, prin măsurarea diametrului terestru, distanța de la proiectil la Pământ. El îl privea cu neliniște.
— Nu, strigă Barbicane după câteva clipe, nu, nu cădem! Suntem deja la peste cincizeci de mii de leghe de Pământ! Am depășit acest punct unde proiectilul ar fi trebuit să se oprească, dacă viteza sa n-ar fi fost decât de unsprezece mii de metri la plecare! Urcăm mereu!
— Este evident, răspunse Nicholl, și trebuie să tragem concluzia că viteza noastră inițială, sub puterea celor patru sute de mii de livre de fulmicoton, a depășit cei unsprezece mii de metri indicați. Îmi explic atunci de ce numai după treisprezece minute am întâlnit al doilea satelit care gravitează la mai mult de două mii de leghe de Pământ.
— Și această explicație este cu atât mai probabilă, adăugă Barbicane, cu cât, aruncând apa închisă între pereții despărțitori, proiectilul s-a găsit deodată ușurat de-o greutate importantă.
— Just! făcu Nicholl.
— Ah, bunul meu Nicholl, strigă Barbicane, suntem salvați!
— Ei bine, răspunse cu calm Michel Ardan, pentru că suntem salvați, haideți să mâncăm.
Într-adevăr, Nicholl nu se înșela. Viteza inițială fusese din fericire superioară vitezei indicate de Observatorul din Cambridge, dar Observatorul din Cambridge se înșelase, totuși.
Călătorii, restabiliți după această alarmă, se așezară la masă și prânziră cu veselie. Dacă s-a mâncat mult, de vorbit s-a vorbit și mai mult. Încrederea era și mai mare după, decât înainte de „incidentul algebric”.
— Pentru ce n-am izbuti? repeta Michel Ardan. Pentru ce n-am ajunge? Doar suntem lansați. Nu avem niciun fel de obstacol înaintea noastră. Nicio piatră în drumul nostru. Calea e liberă, mai liberă decât aceea a unei nave care se luptă cu marea, mai liberă decât aceea a unui balon care luptă contra vântului! Or, dacă o navă ajunge acolo unde vrea, dacă un balon se ridică unde-i place, pentru ce proiectilul nostru n-ar atinge ținta pe care și-a propus-o?
— O va atinge, zise Barbicane.
— Chiar dacă ar face-o numai pentru onoarea poporului american, adăugă Michel Ardan, singurul popor care a fost capabil să ducă la bun sfârșit o asemenea experiență, singurul care a putut da naștere unui președinte Barbicane. Ah! Mă gândesc, acum că nu mai avem nicio frământare, ce vom mai face? Ne vom plictisi regește!
Barbicane și Nicholl făcură un gest de tăgadă.
— Dar eu am prevăzut această situație, reluă Michel Ardan. N-aveți decât să alegeți. Am la dispoziția voastră șah, table, cărți, domino. Nu-mi lipsește decât biliardul.
— Cum? întrebă Barbicane. Ai luat asemenea nimicuri?
— Fără îndoială, răspunse Michel, și nu numai pentru a ne distra, dar și cu intenția lăudabilă de a înzestra cafenelele selenite.
— Dragul meu, zise Barbicane, dacă Luna este locuită, locuitorii săi au apărut cu câteva mii de ani înaintea celor de pe Pământ, căci nu se poate pune la îndoială că acest astru e mai bătrân decât al nostru. Deci, dacă seleniții există de sute de mii de ani și creierul lor este organizat cum e cel uman, ei au inventat tot ceea ce am inventat și noi, ba chiar poate ceea ce noi vom inventa în următoarele secole. Ei n-ar avea nimic de învățat de la noi și noi am avea totul de învățat de la ei.
— Cum așa! făcu Michel Ardan. Crezi că ei au avut artiști ca Fidias, Michelangelo sau Rafael?
— Da.
— Poeți ca Homer, Virgiliu, Milton, Lamartine, Hugo?
— Sunt sigur.
— Filozofi ca Platon, Aristotel, Descartes, Kant?
— Nu mă îndoiesc.
— Savanți ca Arhimede, Euclid, Pascal, Newton?
— Aș fi în stare să jur.
— Comici ca Arnal și fotografi ca... Nadar?
— Sunt sigur.
— Atunci, scumpe Barbicane, dacă ei sunt tot atât de tari ca noi, ba chiar mai tari, acești seleniți, de ce n-or fi fost tentați să comunice cu Pământul? Pentru ce n-au lansat un proiectil lunar până-n regiunile terestre?
— Cine ți-a spus că n-au făcut-o? răspunse cu seriozitate Barbicane.
— Într-adevăr, adăugă Nicholl, le-ar fi fost mai ușor decât nouă, și din două motive: în primul rând pentru că atracția este de șase ori mai mică pe suprafața Lunii decât pe suprafața Pământului, ceea ce permite proiectilului de a se ridica mult mai ușor, în al doilea rând pentru că era suficient să trimită acest proiectil numai la opt mii de leghe în loc de optzeci de mii, ceea ce ar cere o forță de lansare de zece ori mai slabă.
— Atunci, reluă Michel, repet: pentru ce n-au făcut-o până acum?
— Și eu, replică Barbicane, repet: cine ți-a spus că n-au făcut-o?
— Când?
— Cu mii de ani înainte de apariția omului pe Pământ.
— Și proiectilul? Unde este proiectilul? Vreau să văd proiectilul.
— Dragul meu prieten, răspunse Barbicane, marea acoperă cinci șesimi din globul nostru. De aici, cinci motive întemeiate pentru a presupune că proiectilul lunar, dacă a fost lansat, este acum scufundat, pe fundul Atlanticului sau al Pacificului. Numai dacă nu s-o fi vârât în vreo crăpătură în perioada când scoarța terestră nu era încă suficient formată.
— Bătrânul meu Barbicane, răspunse Michel, tu ai răspuns la toate și mă înclin în fața deșteptăciunii tale. Cu toate astea, există o ipoteză care îmi surâde mai mult decât altele, aceea că seleniții, fiind mai bătrâni decât noi, sunt mai cuminți și nu s-au apucat să inventeze praful de pușcă.
În acest moment, Diana se amestecă în convorbire printr-un lătrat puternic. Își cerea prânzul.
— Ah, făcu Michel Ardan, tot discutând, am uitat de Diana și Satelit.
Imediat, o respectabilă porție de mâncare fu oferită cățelei, care o înghiți cu mare poftă.
— Vezi, Barbicane, zise Michel, ar fi trebuit să facem din acest proiectil o a doua corabie a lui Noe și să ducem cu noi în Lună câte o pereche din toate animalele domestice!
— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar am fi dus lipsă de spațiu.
— Bun, zise Michel, dar dacă ne-am mai fi strâns un pic...
— Fapt este, răspunse Nicholl, că boul, vaca, taurul, calul, toate aceste rumegătoare ne-ar fi fost de mare folos pe continentul lunar. Dar, din păcate, acest vagon nu putea deveni nici grajd și nici staul de vite.
— Dar, cel puțin, zise Michel Ardan, am fi putut lua cu noi un măgar, nimic mai mult decât un măgăruș, acest curajos și calm animal, pe care bătrânului Silen îi plăcea să-l încalece! Eu îi iubesc pe acești bieți măgari! Sunt cele mai puțin favorizate dobitoace ale creațiunii. Nu numai că sunt lovite în timpul vieții lor, dar mai sunt bătute și după moarte!
— Ce înțelegi prin asta? întrebă Barbicane.
— Păi, făcu Michel, pentru că se fac tobe din pielea lor.
Barbicane și Nicholl nu se putură opri să nu râdă la această reflecție caraghioasă. Dar un strigăt al veselului lor tovarăș îi opri. Acesta se aplecase spre cușca lui Satelit și se ridică zicând:
— Ei bine! Satelit nu mai e bolnav.
— Ah! făcu Nicholl.
— Nu, reluă Michel, a murit. Iată, adăugă el cu un ton trist, iată ceva foarte neplăcut. Mă tem, biata mea Diana, că n-o să mai lași urmași în regiunile lunare.
Într-adevăr, nefericitul Satelit nu putuse supraviețui rănii sale.
Era mort, și mort de-a binelea. Michel Ardan, foarte descumpănit, își privea prietenii.
— Se ivește o problemă, zise Barbicane. Nu putem să păstrăm cu noi, timp de încă patruzeci și opt de ore, leșul acestui câine.
— Nu, fără îndoială, răspunse Nicholl, dar hublourile noastre sunt fixate cu balamale. Se pot deschide. Vom deschide unul din cele două și vom arunca acest corp în spațiu.
Președintele chibzui timp de câteva minute și zise:
— Da, va trebui să procedăm astfel, dar luând cele mai amănunțite precauții.
— De ce? întrebă Michel.
— Pentru două motive, pe care tu le vei înțelege, răspunse Barbicane. Primul este referitor la aerul închis în proiectil și din care trebuie să pierdem cât mai puțin posibil.
— Dar din moment ce noi refacem acest aer!
— Numai în parte. Noi nu refacem decât oxigenul, scumpul meu Michel, și în această privință trebuie să veghem bine ca aparatul să nu ne furnizeze acest oxigen în cantitate exagerată, căci acest exces ne-ar aduce tulburări fiziologice foarte grave. Dar dacă refacem oxigenul, nu refacem și azotul, acest element pe care plămânii nu-l absorb și care trebuie să rămână intact. Or, acest azot iese repede prin hublourile deschise.
— Oh! Cât poate să dureze să-l aruncăm pe sărmanul Satelit! zise Michel.
— De acord, dar să acționăm cât se poate de repede.
— Și al doilea motiv? întrebă Michel.
— Al doilea motiv este că, dacă vrem să nu fim înghețați de vii, nu trebuie lăsat să pătrundă în proiectil frigul mare din exterior.
— Totuși, Soarele...
— Soarele încălzește proiectilul nostru care absoarbe razele sale, dar el nu încălzește vidul unde zburăm în acest moment. Acolo unde nu există aer și unde razele Soarelui nu ajung direct, nu există căldură, nici lumină difuză, și așa cum este întuneric, este și frig. Această temperatură nu este așadar decât temperatura produsă de radiația stelară, cu alte cuvinte aceea pe care ar suporta-o globul terestru dacă Soarele s-ar stinge într-o bună zi.
— Ceea ce nu e de temut, răspunse Nicholl.
— Cine știe? zise Michel Ardan. Dealtfel, admițând că Soarele nu se stinge, nu se poate întâmpla ca Pământul să se îndepărteze de el?
— Bun, făcu Barbicane, iată-l și pe Michel cu ideile sale!
— Eh, reluă Michel, nu se știe că Pământul a străbătut coada unei comete în 1861? Or, să presupunem o cometă a cărei atracție ar fi superioară atracției solare; orbita terestră se va curba spre astrul rătăcitor și Pământul, devenind satelitul său, va fi dus la o asemenea distanță, încât razele Soarelui nu vor mai avea nicio acțiune pe suprafața sa.
— Aceasta se poate produce, într-adevăr, răspunse Barbicane, dar consecințele unei astfel de deplasări ar putea să nu fie atât de temute precum susții.
— De ce?
— Pentru că frigul și căldura s-ar echilibra chiar pe globul nostru. S-a calculat că dacă Pământul ar fi fost antrenat de cometa din 1861, el n-ar fi simțit, la cea mai mare depărtare a sa de Soare, decât o căldură de șaisprezece ori superioară celei pe care ne-o trimite Luna, căldură care, concentrată în focarul celor mai puternice lentile, nu produce niciun efect apreciabil.
— Ei bine? făcu Michel.
— Așteaptă puțin, răspunse Barbicane. S-a calculat, de asemenea, că la periheliul său, la distanța cea mai apropiată de Soare, Pământul ar fi suportat o căldură egală cu douăzeci și opt de mii de ori aceea a verii. Dar această căldură, capabilă să topească și să prefacă în sticlă materiile terestre și să vaporizeze apele, ar fi format un inel gros de nori care ar fi micșorat această temperatură excesivă. De aici compensarea între gerurile de la afeliu și căldurile de la periheliu și o temperatură medie probabil suportabilă.
— Dar la câte grade se estimează temperatura spațiilor interplanetare? întrebă Nicholl.
— Altădată, răspunse Barbicane, se credea că această temperatură era excesiv de joasă. Calculându-se descreșterea termometrică, s-a ajuns să se cifreze la milioane de grade sub zero. Fourier, compatriot al lui Michel, un savant ilustru al Academiei de Științe, e cel care a dat acestor cifre cea mai justă estimare. După părerea lui, temperatura spațiilor interplanetare nu coboară sub șaizeci de grade.
— Ei! făcu Michel.
— Este aproape, răspunse Barbicane, cât temperatura care a fost constatată în regiunile polare, în insula Melville sau la fortul Reliance, adică aproximativ cincizeci și șase de grade centigrade sub zero.
— Rămâne să se dovedească, zise Nicholl, că Fourier nu s-a înșelat în evaluările sale. Dacă nu mă-nșel, un alt savant francez, Pouillet, estimează temperatura spațiilor la o sută șaizeci de grade sub zero, ceea ce noi vom verifica.
— Dar nu chiar în clipa asta, răspunse Barbicane, căci razele solare, bătând direct în termometrul nostru, ar arăta, din contră, o temperatură foarte ridicată. Dar atunci când vom sosi pe Lună, în timpul nopților de cincisprezece zile prin care trece alternativ fiecare din fețele sale, vom avea timp liber pentru a face această experiență, căci satelitul nostru se mișcă în vid.
— Dar ce-nțelegi tu prin vid? întrebă Michel. Este într-adevăr vidul absolut?
— Este vidul absolut, lipsit de aer.
— Și în care aerul nu este înlocuit prin nimic?
— Ba da. Prin eter, răspunse Barbicane.
— Ah! Și ce-i acest eter?
— Eterul, dragul meu prieten, este o aglomerare de atomi imponderabili care, comparativ cu dimensiunile lor, după cum zic lucrările de fizică moleculară, sunt atât de îndepărtați unii de alții precum sunt corpurile cerești în spațiu. Distanța lor, totuși, este mai mică decât a trei milioana parte dintr-un milimetru. Aceștia sunt atomii care, prin mișcarea lor vibratoare, produc lumină și căldură, făcând patru sute treizeci de trilioane de ondulații pe secundă, având o amplitudine de numai patru până la șase zecimi de miime de milimetru.
— Miliarde de miliarde! strigă Michel Ardan. Prin urmare, au fost măsurate și socotite aceste oscilații! Toate acestea, prietene Barbicane, sunt cifre de savanți, care îngrozesc urechea și nu spun nimic spiritului.
— Cu toate acestea, trebuie calculate...
— Nu. Ar fi mult mai bine să le comparăm. Un trilion nu înseamnă nimic. Un obiect pe care-l compari spune totul. Exemplu: dacă mi-ai fi repetat că volumul lui Uranus este de șaptezeci și șase de ori mai mare decât cel al Pământului, volumul lui Saturn de nouă sute de ori mai mare, volumul lui Jupiter de o mie trei sute de ori mai mare, volumul Soarelui de un milion trei sute de mii de ori mai mare, eu n-aș fi priceput mai mult. De aceea, prefer aceste vechi comparații din „Double Liégeois”, care vă spune în mod stupid: Soarele este un dovleac cu un diametru de două picioare, Jupiter, o portocală, Saturn, un măr, Neptun, o cireașă, Uranus, o cireașă mare, Pământul, un bob de mazăre, Venus, o bobiță de mazăre, Marte, o gămălie mare de ac, Mercur, un grăunte de muștar și Junona, Ceres, Vesta și Pallas, simple fire de nisip! Știi cel puțin la ce să te aștepți.
După această izbucnire a lui Michel Ardan împotriva savanților și trilioanelor pe care ei le înșiră fără să clipească, se trecu la înmormântarea lui Satelit. Era vorba doar să-l arunce în spațiu, așa cum marinarii aruncă un cadavru în mare.
Dar, după cum recomandase președintele Barbicane, trebuia să se acționeze cât mai repede, pentru a pierde cât mai puțin aer posibil, fiindcă elasticitatea sa l-ar fi împrăștiat în gol. Buloanele hubloului din dreapta, a cărui deschizătură măsura aproximativ treizeci de centimetri, fură deșurubate cu grijă, în timp ce Michel, tare amărât, se pregătea să arunce câinele său în spațiu. Geamul, mânuit cu o puternică rangă care permitea învingerea presiunii aerului din interior pe pereții proiectilului, se suci repede în balamale și Satelit fu aruncat afară. Abia dacă scăpară câteva molecule de aer și operația reuși atât de bine încât, mai târziu, Barbicane nu se temu să se debaraseze astfel de unele rămășițe inutile care umpleau vagonul.