Imnul proiectilului
Observatorul din Cambridge tratase, în memorabila sa scrisoare din 7 octombrie, problema din punct de vedere astronomic; de acum înainte era necesară rezolvarea ei din punct de vedere mecanic.
Dificultăți practice ar fi părut de neînvins în orice altă țară decât America.
Aici, însă, nu fu decât un joc.
Președintele Barbicane, fără a pierde timpul, numise în sânul Gun-Clubului un comitet de execuție. Acest comitet trebuia ca în trei ședințe să clarifice cele trei mari probleme: ale tunului, proiectilului și pulberii. Comitetul era compus din 4 membri, foarte învățați în aceste materii: Barbicane, cu vot hotărâtor în caz de balotaj, generalul Morgan, maiorul Elphiston și, în sfârșit, inevitabilul J. T. Maston, căruia îi fură încredințate funcțiile de secretar-raportor.
La 8 octombrie, comitetul se reuni la președintele Barbicane, în casa din strada Republicii nr. 3. Cum era important ca stomacul să nu tulbure cu strigătele sale o astfel de discuție serioasă, cei patru membri ai Gun-Clubului luară loc la o masă acoperită cu sandvișuri și căni cu ceai de proporții considerabile.
De îndată ce J. T. Maston înșurubă penița la cârligul său de fier, ședința începu.
Barbicane luă cuvântul:
— Dragii mei colegi, zise el, avem de rezolvat una dintre cele mai importante probleme ale balisticii, această știință prin excelență, care studiază mișcarea proiectilelor, cu alte cuvinte, a corpurilor lansate în spațiu printr-o forță de impulsie oarecare, iar apoi lăsate în voia lor.
— Oh! Balistica! Balistica! strigă J. T. Maston cu o voce emoționată.
— Poate ar fi părut mai logic, reluă Barbicane, să consacrăm această primă ședință discutării mașinii...
— Într-adevăr, răspunse generalul Morgan.
— Totuși, reluă Barbicane, după ce am chibzuit serios, mi s-a părut că problema proiectilului trebuie să aibă întâietate față de aceea a tunului și că dimensiunile acestuia trebuie să depindă de ale celuilalt.
— Cer cuvântul, strigă J. T. Maston.
I se acordă cuvântul cu amabilitatea pe care o merita trecutul său măreț.
— Bravii mei prieteni, zise el cu un accent inspirat, președintele nostru are dreptate când dă întâietate problemei proiectilului față de toate celelalte! Acest proiectil, pe care noi îl lansăm spre Lună, este mesagerul nostru, ambasadorul nostru, și eu vă cer permisiunea de a-l aprecia din punct de vedere pur moral.
Această nouă perspectivă în considerarea unui proiectil trezi în mod deosebit curiozitatea membrilor comitetului; ei acordară deci cea mai vie atenție cuvintelor lui J. T. Maston.
— Dragii mei colegi, reluă acesta din urmă, voi fi concis; las deoparte proiectilul fizic, proiectilul care ucide, pentru a considera un proiectil matematic, un proiectil moral. Proiectilul este pentru mine cea mai strălucitoare manifestare a puterii omenești; aici se rezumă ea în întregime; creându-l, omul s-a apropiat cel mai mult de Creator!
— Foarte bine! zise maiorul Elphiston.
— Într-adevăr, izbucni oratorul, dacă Dumnezeu a făcut stelele și planetele, omul a făcut proiectilul, acest criteriu al vitezelor terestre, această reducție a aștrilor rătăcitori în spațiu, și care nu sunt, la drept vorbind, decât niște proiectile! Dumnezeu are viteza electricității, viteza luminii, viteza stelelor, viteza cometelor, viteza planetelor, viteza sateliților, viteza sunetului, viteza vântului! A noastră este, însă, viteza proiectilului, de o sută de ori superioară vitezei trenurilor și a cailor celor mai rapizi!
J. T. Maston era entuziasmat; vocea sa căpăta accente lirice, cântând acest imn sacru al proiectilului.
— Vreți cifre? reluă el. Iată unele grăitoare! E suficient să luați modestul proiectil de douăzeci și patru[37]; dacă viteza sa este de opt sute de mii de ori mai mică decât a electricității, de șase sute patruzeci de ori mai redusă decât a luminii, de șaptezeci și șase ori mai înceată decât a Pământului în mișcarea sa de translație în jurul Soarelui, totuși, la ieșirea din tun, el depășește viteza sunetului[38]; el face două sute stânjeni pe secundă, două mii de stânjeni în zece secunde, paisprezece mile pe minut (6 leghe), opt sute patruzeci de mile pe oră (360 leghe), douăzeci de mii una sută mile pe zi (8.640 leghe), cu alte cuvinte, atinge viteza punctelor de la ecuator în mișcarea de rotație a globului, adică șapte milioane trei sute treizeci și șase de mii cinci sute de mile pe an (3.155.760 leghe). El ajunge, deci, până la Lună, în unsprezece zile, în doisprezece ani până la Soare și în trei sute șaizeci de ani până la Neptun, la limitele sistemului solar. Iată ce-ar putea face acest modest proiectil, opera mâinilor noastre! Ce va fi dacă am înzeci dublul acestei viteze și l-am lansa cu o viteză de șapte mile pe secundă! Ah! Superb proiectil. Splendid proiectil! Îmi place să mă gândesc că vei fi primit, acolo sus, cu onorurile datorate unui ambasador terestru!
Urale întâmpinară această perorație sforăitoare și J. T. Maston, foarte emoționat, se așeză, copleșit de felicitări.
— Și acum, spuse Barbicane, după ce am dat un tribut mare poeziei, să trecem direct la problemă.
— Suntem gata, răspunseră membrii comitetului înfulecând fiecare câte o jumătate de duzină de sandvișuri.
— Știți care este problema ce trebuie rezolvată, reluă președintele; de a imprima unui proiectil viteza de douăsprezece mii de yarzi pe secundă. Eu am convingerea că vom reuși. Dar să examinăm acum vitezele obținute până astăzi; generalul Morgan poate ne va lămuri în această privință.
— Cu atât mai ușor, răspunse generalul, cu cât în timpul războiului eram membru al comisiei de experimentare. Vă voi spune deci că tunurile de o sută ale lui Dahlgreen, care băteau la două mii cinci sute de stânjeni, imprimau proiectilului lor o viteză inițială de cinci sute yarzi pe secundă.
— Bine. Și Columbiadul Rodman[39]? întrebă președintele.
— Columbiad Rodman, încercat în fortul Hamilton, lângă New-York, lansa o ghiulea cântărind o jumătate de tonă la o distanță de șase mile, cu o viteză de opt sute yarzi pe secundă, rezultat pe care nu l-au obținut niciodată Armstrong și Palliser în Anglia.
— Oh, Englezii! făcu J. T. Maston învârtind în aer, spre est, temutul său cârlig.
— Prin urmare, reluă Barbicane, acești opt sute yarzi ar fi viteza maximă atinsă până acum?
— Da, răspunse Morgan.
— Voi spune, totuși, replică J. T. Maston, că dacă mortierul meu n-ar fi explodat...
— Da, dar el a explodat, răspunse Barbicane cu un gest binevoitor. Să luăm deci ca punct de plecare această viteză de opt sute yarzi. Va trebui să înzecim dublul ei. Astfel, rezervând pentru o altă ședință discutarea mijloacelor destinate să producă această viteză, vă atrag atenția, dragii mei colegi, asupra dimensiunilor pe care trebuie să le aibă proiectilul. Vă închipuiți că nu-i vorba aici de proiectile cântărind cel mult o jumătate de tonă.
— De ce nu? întrebă maiorul.
— Pentru că proiectilul nostru, răspunse cu promptitudine J. T. Maston, trebuie să fie destul de mare pentru a atrage atenția locuitorilor Lunii, în caz că ei există.
— Da, răspunse Barbicane, și dintr-un alt motiv mai important.
— Ce vrei să spui, Barbicane? întrebă maiorul.
— Vreau să spun că nu-i suficient să trimiți un proiectil și să nu te mai ocupi de el; trebuie ca noi să-l putem urmări în timpul parcursului său până în momentul când își va atinge ținta.
— Ai! făcură generalul și maiorul, puțin surprinși de această propunere.
— Fără îndoială, reluă Barbicane ca un om sigur de el, fără îndoială, sau experiența noastră nu va avea niciun rezultat.
— Dar atunci, replică maiorul, vreți să dați acestui proiectil niște dimensiuni enorme?
— Nu. Binevoiți să mă ascultați. Știți că instrumentele optice au dobândit o mare perfecțiune; cu unele telescoape s-a ajuns să se obțină măriri de șase mii de ori și aducerea Lunii la aproximativ patruzeci de mile (16 leghe). Or, la această distanță, obiectele având șaizeci de picioare latură sunt perfect vizibile. Dacă nu s-a extins mai departe puterea de pătrundere a telescoapelor, e din cauză că această putere a lor nu se exercită decât în detrimentul clarității. Și Luna, care nu-i decât o oglindă reflectoare, nu trimite o lumină destul de intensă pentru a se putea ajunge la măriri deasupra acestei limite.
— Ei bine, ce veți face atunci? întrebă generalul. Veți da proiectilului un diametru de șaizeci picioare?
— Nu!
— Vă veți asuma misiunea să faceți Luna mai luminoasă?
— Desigur.
— E cam tare! strigă J. T. Maston.
— Da, tare simplu, răspunse Barbicane. Într-adevăr, dacă eu izbutesc să micșorez grosimea atmosferei pe care o traversează lumina Lunii, nu voi face această lumină mai intensă?
— Evident.
— Ei bine, pentru a obține acest rezultat, îmi va fi suficient să așez un telescop pe unul dintre cei mai înalți munți. Ceea ce vom și face.
— Mă predau, mă predau! răspunse maiorul. Aveți un fel de-a simplifica lucrurile... Și ce mărire sperați să obțineți astfel?
— O mărire de patruzeci și opt de mii de ori, care va apropia Luna la numai cinci mile și, pentru a fi vizibile, obiectele nu vor mai avea nevoie decât să aibă un diametru de nouă picioare.
— Perfect, strigă J. T. Maston, proiectilul nostru va avea deci un diametru de nouă picioare?
— Întocmai.
— Permiteți-mi să spun că, totuși, reluă maiorul Elphiston, va fi ca atare destul de mare în greutate și că...
— Oh, maiorule, răspunse Barbicane, înainte de a discuta greutatea lui, lăsați-mă să vă amintesc că tații noștri făceau minuni în acest sens. Departe de mine gândul de a pretinde că balistica n-a progresat, dar este bine să se știe că încă din Evul Mediu s-au obținut rezultate surprinzătoare – îndrăznesc să adaug, mai surprinzătoare decât ale noastre.
— Asta-i bună! replică Morgan.
— Justificați-vă afirmațiile! strigă pătimaș J. T. Maston.
— Nimic mai ușor, răspunse Barbicane; eu am exemple în sprijinul propunerii mele. Astfel, la asediul Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, în 1453, s-au lansat ghiulele de piatră care cântăreau o mie nouă sute livre și care trebuiau să fi fost de o mărime apreciabilă.
— Oh! Oh! făcu maiorul. O mie nouă sute de livre este o cifră mare!
— În Malta, pe timpul cavalerilor, un oarecare tun al fortăreței Saint-Elme a lansat proiectile cântărind două mii cinci sute livre.
— Imposibil!
— În sfârșit, după un istoric francez, în timpul lui Ludovic al XI-lea, un mortier a lansat o ghiulea de numai cinci sute de livre; dar această bombă, pornită de la Bastilia, un loc unde nebunii îi închideau pe înțelepți, căzu la Charenton, un loc unde înțelepții îi închid pe nebuni.
— Foarte bine! zise J. T. Maston.
— În definitiv, ce-am văzut noi de atunci? Tunurile lui Armstrong lansând ghiulele de cinci sute livre, Columbiadele Rodman, cu proiectile de o jumătate de tonă. Se pare, așadar, că dacă proiectilele au câștigat în bătaie, ele au pierdut în greutate. Or, dacă ne îndreptăm eforturile în această direcție, trebuie să ajungem, prin progresul științei, la a înzeci greutatea proiectilelor lui Mahomed al II-lea și ale cavalerilor de Malta.
— Este evident, răspunse maiorul, dar ce metal socotiți să întrebuințați pentru proiectil?
— Fonta, pur și simplu, zise generalul Morgan.
— Ph! Fonta, strigă J. T. Maston cu un profund dispreț, este prea comună pentru un proiectil destinat să ajungă pe Lună.
— Să nu exagerăm, onorabile prieten, răspunse Morgan, fonta va fi de-ajuns.
— Ei bine, în cazul acesta, reluă maiorul Elphiston, de vreme ce greutatea este proporțională cu volumul, un proiectil de fontă, măsurând nouă picioare în diametru, va fi de o greutate îngrozitoare!
— Da, dacă este plin; nu, dacă este gol, zise Barbicane.
— Gol? Va fi deci un obuz?
— Unde am putea pune scrisori, replică J. T. Maston, și eșantioane ale producției terestre!
— Da, un obuz, răspunse Barbicane; trebuie neapărat să fie un obuz; un proiectil plin de o sută opt degete va cântări mai mult de două sute de mii de livre; greutate, evident, mult prea mare; totuși, cum trebuie păstrată o anume stabilitate a proiectilului, propun să-i dăm o greutate de cinci mii de livre.
— Care va fi deci grosimea pereților săi? întrebă maiorul.
— Dacă respectăm proporția reglementară, reluă Morgan, un diametru de o sută opt degete necesită pereți de cel puțin două picioare.
— Aceasta va fi prea mult, răspunse Barbicane; trebuie să țineți seamă că aici nu este vorba de un proiectil destinat să străpungă plăci de blindaj; va fi suficient, așadar, să dăm pereților lui puterea de a rezista la presiunea gazelor exploziei. Iată deci problema: ce grosime trebuie să aibă un obuz de fontă, pentru a nu cântări decât douăzeci de mii de livre? Iscusitul nostru calculator, curajosul Maston, ne va încunoștința pe loc.
— Nimic mai ușor, replică onorabilul secretar al comitetului.
Și zicând acestea, el înșiră câteva formule algebrice pe hârtie; se vedeau apărând sub peniță pi-uri și x-uri ridicate la pătrat. Avu chiar aerul că extrage în gând o rădăcină cubică. Apoi zise:
— Pereții vor avea numai două degete grosime.
— Atâta va fi suficient? întrebă maiorul cu un aer de îndoială.
— Nu, răspunse președintele Barbicane, nu, evident.
— Ei bine! Atunci, ce-i de făcut? reluă Elphiston, destul de încurcat.
— Să folosim alt metal decât fonta.
— Cuprul? zise Morgan.
— Nu, e prea greu; eu vă propun unul mai bun decât acesta.
— Care anume? întrebă maiorul.
— Aluminiul, răspunse Barbicane.
— Aluminiul! strigară cei trei colegi ai președintelui.
— Fără îndoială, dragii mei. Știți că ilustrul chimist francez, Henri Sainte-Claire Deville, a ajuns, în 1854, să obțină aluminiu într-o masă compactă. Or, acest prețios metal are albeața argintului, inalterabilitatea aurului, tenacitatea fierului, se topește ca și cuprul și-i ușor ca sticla; el se lucrează lesne, este extrem de răspândit în natură, pentru că alumina formează baza majorității rocilor; este de trei ori mai ușor decât fierul și pare să fie creat anume pentru a furniza materialul proiectilului nostru!
— Ura, pentru aluminiu! strigă secretarul comitetului, totdeauna foarte gălăgios în momentele sale de entuziasm.
— Dar, dragul meu președinte, zise maiorul, prețul aluminiului nu este extrem de ridicat?
— Era, răspunse Barbicane; în timpurile descoperirii sale, livra de aluminiu costa de la două sute șaizeci la două sute optzeci dolari[40], apoi prețul a scăzut la douăzeci și șapte dolari[41] și astăzi, în sfârșit, costă nouă dolari[42].
— Dar nouă dolari livra, replică maiorul, care nu ceda ușor, este încă un preț enorm!
— Fără îndoială, dragul meu maior, dar nu inabordabil.
— Cât va cântări, așadar, proiectilul? întrebă Morgan.
— Iată ce rezultă din calculele mele, răspunse Barbicane: un proiectil de o sută opt degete diametru și douăsprezece degete grosime[43] ar cântări, dacă ar fi din fontă, șaizeci și șapte de mii patru sute patruzeci livre; dacă ar fi din aluminiu, greutatea sa va fi redusă la nouăsprezece mii două sute cincizeci livre.
— Perfect, strigă Maston, asta intră în programul nostru!
— Perfect! Perfect! replică maiorul, dar nu știți că, la optsprezece dolari livra, acest proiectil va costa...
— O sută șaptezeci și trei mii două sute cincizeci de dolari[44], o știu perfect; dar nu aveți de ce vă teme, prieteni, banii nu vor lipsi în acțiunea noastră. Vă asigur eu de acest lucru.
— Va ploua cu bani în casele noastre de fier! spuse Maston.
— Ei bine, ce ziceți de aluminiu? întrebă președintele.
— De acord, răspunseră cei trei membri ai comitetului.
— Cât despre forma proiectilului, reluă Barbicane, ea contează mai puțin, pentru că, atmosfera odată depășită, proiectilul se va găsi în vid; propun deci un proiectil rotund care se va roti în jurul lui însuși dacă-i va place, sau se va purta după cum îl taie capul.
Astfel luă sfârșit prima ședință a comitetului; problema proiectilului era definitiv rezolvată și J. T. Maston se bucura foarte mult la gândul de-a trimite un proiectil de aluminiu seleniților „ceea ce le va da o părere grozavă despre locuitorii Pământului”.