Sondajele Susquehannei
— Ei bine, locotenente, cum stăm cu sondajul?
— Eu cred, domnule, că operațiunea se apropie de sfârșit, răspunse locotenentul Bronsfield. Dar cine s-ar fi așteptat să găsească o asemenea adâncime atât de aproape de pământ, la vreo sută de leghe doar de coasta americană?
— Într-adevăr, Bronsfield, este o depresiune mare, zise căpitanul Blomsberry. Există în acest loc o vale submarină săpată de curentul Humboldt, care prelungește coastele Americii până-n dreptul strâmtorii Magellan.
— Aceste mari abisuri, reluă locotenentul, sunt puțin prielnice așezării cablurilor telegrafice. Mai bun ar fi un podiș neted, asemănător celui care susține cablul american între Valentia și Terra-Nova.
— Sunt de acord, Bronsfield. Și, cu permisiunea dumitale, locotenente, unde ne aflăm acum?
— Domnule, răspunse Bronsfield, noi avem în acest moment douăzeci și una de mii cinci sute picioare de linie peste bord, și ghiuleaua care antrenează sonda încă n-a atins fundul, căci sonda s-ar fi ridicat de la sine.
— Este ingenios acest aparat Brook, zise căpitanul Blomsberry. El permite să se obțină sondaje de-o mare precizie.
— Atinge! strigă în acest moment unul dintre timonierii din față, care supraveghea operațiunea.
Căpitanul și locotenentul se înapoiară pe teugă.
— Ce adâncime avem? întrebă căpitanul.
— Douăzeci și una de mii șapte sute șaizeci și două de picioare, răspunse locotenentul, înscriind acest număr în carnetul său.
— Bine, Bronsfield, zise căpitanul, vreau să trec acest rezultat pe harta mea. Acum, trageți sonda la bord. Este o muncă de mai multe ore. În timpul acesta, inginerul va aprinde cuptoarele și vom fi gata de plecare imediat ce veți fi terminat. Este ora zece seara și, cu permisiunea dumitale, locotenente, mă duc să mă culc.
— Cum doriți, domnule, cum doriți! răspunse îndatoritor locotenentul Bronsfield.
Căpitanul de pe Susquehanna, un om de treabă, preasmerit slujitor al ofițerilor săi, se întoarse în cabină, luă un grog cu brandy, care provocă nesfârșite manifestări de satisfacție din partea maître d'hotelului, se culcă nu fără a complimenta pe servitorul său asupra felului în care face paturile și căzu într-un somn liniștit.
Era ora zece seara. A unsprezecea zi a lunii decembrie se termina cu o noapte minunată.
Susquehanna, corvetă de cinci sute de cai putere, a marinei naționale a Statelor Unite, se ocupa cu efectuarea de sondaje în Pacific, la aproximativ o sută de leghe de coasta americană, în fața acelei peninsule alungite care se desenează pe coasta Noului Mexic.
Vântul slăbise puțin câte puțin. Nicio agitație nu tulbura straturile de aer. Fanionul corvetei, imobil, inert, atârna pe catarg.
Căpitanul Jonathan Blomsberry, văr primar cu colonelul Blomsberry – unul dintre cei mai înfocați membri ai Gun-Clubului, care se căsătorise cu o Horschbidden, mătușa căpitanului și fiica unui onorabil negustor din Kentucky – așadar, căpitanul Blomsberry, n-ar fi putut să-și dorească un timp mai bun pentru a duce la capăt minuțioasele operațiuni de sondaj. Corveta sa nu se resimțise cu nimic după acea puternică furtună care, izgonind norii adunați deasupra Munților Stâncoși, trebuia să permită observarea drumului faimosului proiectil. Totul mergea după dorința sa și el nu uita să mulțumească Cerului cu zelul unui prezbiterian.
Seria de sondaje efectuate de Susquehanna avea drept scop să recunoască fundurile cele mai potrivite pentru instalarea unui cablu submarin care trebuia să lege insulele Hawai de coasta americană.
Era un mare proiect, datorat inițiativei unei puternice societăți. Directorul ei, inteligentul Cyrus Field, pretindea chiar să acopere toate insulele Oceaniei cu o uriașă rețea electrică, acțiune imensă și demnă de geniul american.
Primele operațiuni de sondaj fuseseră încredințate corvetei Susquehanna. În timpul acestei nopți de 11 spre 12 decembrie, ea se găsea exact la 27°7' latitudine nordică și 41°37' longitudine vestică față de meridianul Washington-ului[104].
Luna, atunci în ultimul său pătrar, începea să se arate deasupra orizontului.
După plecarea căpitanului Blomsberry, locotenentul Bronsfield și câțiva ofițeri se întruniră pe dunetă. La apariția Lunii, gândurile lor îi purtară spre acest astru pe care ochii unei întregi emisfere îl contemplau atunci. Cele mai bune lunete marinărești n-ar fi putut să descopere proiectilul rătăcitor în jurul semiglobului, și totuși toate se îndreptară spre discul strălucitor pe care milioane de priviri îl examinau în aceeași clipă.
— Sunt plecați de zece zile, zise atunci locotenentul Bronsfield. Ce s-o fi întâmplat cu ei?
— Au sosit, domnule locotenent, strigă un tânăr midshipman, și fac ceea ce ar face orice călător care sosește într-o țară nouă: se plimbă!
— Sunt sigur, mai ales dacă-mi spui dumneata, tânărul meu prieten, răspunse surâzând locotenentul Bronsfield.
— Totuși, reluă un alt ofițer, nu se poate pune la îndoială sosirea lor. Proiectilul trebuia să atingă Luna în clipa când ea era plină, adică în ziua de cinci, la miezul nopții. Iată-ne în ziua de unsprezece, ceea ce face șase zile. Or, în răstimpul de șase ori douăzeci și patru de ore, fără întunecime, e timp destul să te instalezi confortabil. Mi se pare că-i și văd pe bravii noștri compatrioți așezați în fundul unei văi, pe malul unui râu selenit, în apropierea proiectilului, pe jumătate înfundat datorită căderii sale în mijlocul rămășițelor vulcanice, căpitanul Nicholl începând operațiunile sale de nivelare, președintele Barbicane punând la punct însemnările sale de călătorie, Michel Ardan înmiresmând singurătățile lunare cu parfumul havanelor sale...
— Da, astfel trebuie să fie, desigur! strigă tânărul aspirant de marină, entuziasmat de descrierea ideală a superiorului său.
— Vreau să cred că-i așa, răspunse locotenentul Bronsfield, care nu se înflăcăra prea ușor. Din nefericire, știrile directe din lumea lunară ne vor lipsi totdeauna.
— Iertare, domnule locotenent, zise aspirantul de marină, dar președintele Barbicane nu ne poate scrie?
Un hohot de râs întâmpină acest răspuns.
— Nu scrisori, reluă cu vioiciune tânărul. Administrația poștelor n-are nimic a face aici.
— Poate administrația liniilor telegrafice? întrebă ironic unul dintre ofițeri.
— Cu atât mai puțin, răspunse aspirantul de marină, care nu se descuraja. Dar este foarte ușor să stabilești o legătură grafică cu Pământul.
— Și cum?
— Cu ajutorul telescopului din Long's Peak. Știți că el aduce Luna la numai două leghe de Munții Stâncoși și că permite să se vadă la suprafața sa obiectele având un diametru de nouă picioare. Ei bine! Ingenioșii noștri prieteni să construiască un alfabet uriaș. Să scrie cuvinte lungi de o sută de stânjeni și propoziții lungi de o leghe și vor putea astfel să ne trimită știrile lor.
Tânărul aspirant de marină, care nu era lipsit de oarecare imaginație, fu aplaudat zgomotos. Locotenentul Bronsfield recunoscu că ideea putea fi executată. El adăugă că prin trimiterea razelor luminoase, grupate în fascicole cu ajutorul oglinzilor parabolice, s-ar putea, de asemenea, să se stabilească comunicații directe; într-adevăr, aceste raze ar fi tot atât de vizibile pe suprafața lui Venus sau Marte, cum e planeta Neptun pentru Pământ. El sfârși spunând că punctele strălucitoare, deja observate pe planetele apropiate, puteau fi prea bine semnale făcute Pământului. Dar făcu observația că dacă, prin acest mijloc, se puteau avea noutăți din lumea lunară, nu se puteau trimite din lumea terestră, decât dacă seleniții ar avea la dispoziția lor instrumente proprii pentru a face observații la mari distanțe.
— Evident, răspunse unul dintre ofițeri, dar ce-au devenit călătorii, ce au făcut ei, ce-au văzut ei, iată deocamdată ceea ce trebuie să ne intereseze. Dealtfel, dacă experiența a reușit, ceea ce nu pun la îndoială, ea va reîncepe. Columbiadul mai este fixat în solul Floridei. Prin urmare, nu rămâne decât problema proiectilului și a pulberii, și de fiecare dată când Luna va trece la zenit, i se va putea trimite o încărcătură cu vizitatori.
— Este clar, răspunse locotenentul Bronsfield, că J. T. Maston va merge într-una din asemenea zile să-și întâlnească bunii lui prieteni.
— Dacă vrea să mă ia, strigă aspirantul de marină, sunt gata să-l urmez!
— Oh! Amatorii nu vor lipsi, replică Bronsfield, și dacă îi vom lăsa, jumătate din locuitorii Pământului vor zbura în curând în Lună!
Această conversație între ofițerii de pe Susquehanna continuă până la aproximativ ora unu noaptea. Nu s-ar putea spune ce sisteme amețitoare, ce teorii tulburătoare fură emise de către aceste spirite înfierbântate. După încercarea lui Barbicane, părea că nimic nu este cu neputință americanilor. Ei proiectau deja să expedieze nu numai o comisie de savanți, dar o întreagă colonie spre țărmurile selenite și o întreagă armată cu infanterie, artilerie și cavalerie, pentru a cuceri lumea lunară.
La ora unu dimineața, remorcarea sondei nu era încă isprăvită.
Mai rămâneau încă zece mii de picioare peste bord, ceea ce necesita o muncă de mai multe ore.
La ordinele comandantului, focurile fuseseră aprinse și presiunea creștea. Susquehanna putea pleca în orice clipă.
În acel moment – era ora unu și șaptesprezece minute noaptea – locotenentul Bronsfield se pregătea să părăsească în cele din urmă cartul și să se reîntoarcă în cabină, când atenția sa fu atrasă de un șuierat îndepărtat și cu totul neașteptat.
Camarazii săi și el crezură mai întâi că acest șuierat era produs de o pierdere de aburi, dar, ridicând capul, putură constata că acest zgomot venea dinspre straturile cele mai îndepărtate ale aerului.
Nu avură răgazul să se întrebe ce este, căci șuieratul dobândi o intensitate cumplită și deodată, în fața ochilor lor uluiți, apăru un bolid uriaș, aprins, datorită repeziciunii cursei sale, prin frecarea de straturile atmosferice.
Această masă arzândă se mări sub privirile lor, se prăvăli cu zgomotul unui tunet asupra bompresului corvetei, pe care-l zdrobi până la etravă, și se scufundă în valuri cu un vuiet asurzitor.
Câteva picioare mai aproape, și Susquehanna s-ar fi scufundat cu totul.
În acel moment, căpitanul Blomsberry se arătă pe jumătate îmbrăcat și se repezi spre puntea din față spre care se grăbeau ofițerii săi.
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnilor, ce s-a întâmplat? îi întrebă el.
Și aspirantul de marină, făcându-se, ca să zicem așa, ecoul tuturor, strigă:
— Comandante, sunt „ei”, s-au întors!