J. T. Maston rechemat
Emoția la bordul Susquehannei fu mare. Ofițerii și marinarii uitară pericolul groaznic prin care trecuseră, posibilitatea de-a fi sfărâmați și scufundați. Ei nu se gândeau decât la catastrofa cu care se sfârșea călătoria în Lună. Astfel, deci, cea mai îndrăzneață acțiune a timpurilor trecute și prezente costa viața îndrăzneților aventurieri care au întreprins-o.
„Sunt «ei», s-au întors”, spusese tânărul aspirant de marină și toți îl înțeleseseră. Nimeni nu punea la îndoială că acest bolid nu era altul decât proiectilul Gun-Clubului. În ceea ce privește călătorii pe care-i închidea în el, părerile asupra soartei lor erau împărțite.
— Sunt morți! zicea unul.
— Trăiesc! zicea un altul. Stratul de apă este adânc și căderea lor a fost amortizată.
— Dar le lipsește aerul, reluă celălalt, și probabil că au murit asfixiați.
— Arși! răspundea altul. Proiectilul nu era decât o masă incandescentă străbătând atmosfera.
— Ce contează! se răspundea în unanimitate. Vii sau morți, trebuie să-i scoatem de acolo.
Între timp, căpitanul Blomsberry își adunase ofițerii și, „cu permisiunea lor”, ținea sfat. Era vorba de a se lua numaidecât o hotărâre.
Cel mai grabnic era să se scoată proiectilul. Operațiune complicată, dar, cu toate acestea, nu imposibilă. Însă corvetei îi lipseau instrumentele necesare, care trebuiau să fie în același timp puternice și precise. Hotărâră, prin urmare, să se ducă până-n portul cel mai apropiat și să dea de știre Gun-Clubului de căderea proiectilului.
Această hotărâre fu luată în unanimitate. Alegerea portului trebuia să fie discutată. Coasta învecinată nu prezenta niciun loc de acostare pe cel de-al douăzeci și șaptelea grad latitudine. Mai sus, deasupra peninsulei Monterey, se afla importantul oraș care-i dăduse numele. Dar, așezat la marginea unui adevărat deșert, el nu era legat cu interiorul printr-o rețea telegrafică, și singură electricitatea putea să răspândească destul de repede această știre importantă.
La câteva grade mai sus se deschidea micul golf San-Francisco. Prin capitala țării de aur, vor fi mai ușoare comunicațiile cu centrul Uniunii. În mai puțin de două zile, Susquehanna, forțând presiunea, putea sosi în portul San-Francisco. Ea trebuia, așadar, să plece fără întârziere.
Focurile erau ațițate. Se puteau pregăti de drum imediat. Două mii de brațe de sondă rămâneau încă în apă. Căpitanul Blomsberry, nevrând să piardă un timp prețios pentru a le trage, hotărî să taie linia.
— Vom fixa capătul pe o geamandură, zise el, și această geamandură ne va indica punctul precis unde a căzut proiectilul.
— Dealtfel, răspunse locotenentul Bronsfield, noi avem poziția exactă: 27° 7' latitudine nordică și 41°37' longitudine vestică.
— Bine, domnule Bronsfield, răspunse căpitanul, și, cu permisiunea dumneavoastră, dați ordin să se taie linia.
O puternică geamandură, întărită prin cuplarea cu un mănunchi de prăjini, fu aruncată la suprafața oceanului. Capătul liniei fu solid bătut deasupra și, supusă doar mișcării valurilor, geamandura nu trebuia să devieze prea mult.
În acest moment, inginerul îl preveni pe căpitan că avea presiune și că puteau pleca. Căpitanul îi mulțumi pentru această grozavă comunicare. Apoi dădu direcția spre nord-nord-est. Corveta pornind se îndreptă cu toată viteza spre micul golf San-Francisco.
Era ora trei dimineața.
Două sute douăzeci de leghe de străbătut nu era mare lucru pentru o bună alergătoare ca Susquehanna. În treizeci și șase de ore ea parcurse această distanță și la 14 decembrie, ora unu și douăzeci și șapte de minute după-amiază, intra în golful San-Francisco.
Vederea acestei nave a marinei naționale, sosind cu mare viteză, cu bompresul retezat, cu catargul din față proptit, stârni în mod deosebit curiozitatea publică. O mulțime deasă se adună curând pe cheiuri, așteptând debarcarea.
După ce nava ancoră, căpitanul Blomsberry și locotenentul Bronsfield coborâră într-o barcă înarmată cu opt vâsle, care-i transportă repede pe uscat.
Săriră pe chei.
— Telegraful! cerură ei, fără a răspunde la niciuna din miile de întrebări care le erau adresate.
Ofițerul portului îi conduse el însuși la biroul telegrafic, prin mijlocul unei uriașe mulțimi de curioși.
Blomsberry și Bronsfield intrară în birou, în timp ce mulțimea se înghesuia la ușă.
Câteva minute mai târziu, o telegramă în patru exemplare era trimisă la următoarele adrese: 1. Secretarului Marinei, Washington; 2. Vicepreședintelui Gun-Clubului, Baltimore; 3. Onorabilului J. T. Maston, Long's Peak, Munții Stâncoși; 4. Subdirectorului Observatorului din Cambridge, Massachussets.
Ea era concepută în acești termeni:
„La 20°7’ latitudine nordică și 41°37’ longitudine vestică, în ziua de 12 decembrie, la ora unu și șaptesprezece minute noaptea, proiectilul Columbiadului a căzut în Pacific. Trimiteți instrucțiuni. Blomsberry, comandantul de pe SUSQUEHANNA.”
După cinci minute, întregul oraș San-Francisco cunoștea știrea. Înainte de ora șase seara, diverse state ale Uniunii anunțau îngrozitoarea catastrofă. După miezul nopții, prin cablu, Europa întreagă știa rezultatul marii încercări americane.
Vom renunța să mai descriem efectul produs în lumea întreagă de acest deznodământ neașteptat.
La primirea depeșei, secretarul Marinei telegrafie Susquehannei ordinul de-a aștepta în golful San-Francisco, fără a stinge focurile. Zi și noapte, ea trebuia să fie gata pentru a porni pe mare.
Observatorul din Cambridge se întruni într-o ședință extraordinară și, cu acea seninătate ce deosebește corpul savanților, discută în mod calm punctul științific al problemei.
La Gun-Club, fu explozie. Toți artileriștii se întruniră. Tocmai atunci, vicepreședintele, onorabilul Wilcome, citea acea telegramă pripită, prin care J. T. Maston și Belfast anunțau că proiectilul fusese zărit de uriașul reflector din Long's Peak. Această comunicare mai făcea cunoscut și că proiectilul, reținut de atracția Lunii, juca rolul de subsatelit în lumea solară.
Se cunoaște acum adevărul referitor la acest punct.
Totuși, la sosirea telegramei lui Blomsberry, care contrazicea atât de formal telegrama lui J. T. Maston, se formară în sânul Gun-Clubului două partide. De-o parte, cei care admiteau căderea proiectilului și-n consecință întoarcerea călătorilor. De cealaltă parte, cei care, ținând la observațiile din Long's Peak, traseră concluzia că eroarea era de partea comandantului de pe Susquehanna. Pentru aceștia din urmă, pretinsul proiectil nu era decât un bolid, nimic altceva decât un bolid, un glob arzând care, în căderea sa, distrusese partea din față a corvetei. Nu prea se știa ce să se răspundă argumentației lor, căci viteza de care era antrenat făcuse foarte dificilă observarea acestui mobil. Comandantul de pe Susquehanna și ofițerii săi au putut desigur să se înșele, fiind de bună credință. Totuși, un argument milita în favoarea lor: anume, acela că, dacă proiectilul căzuse pe Pământ, întâlnirea sa cu sferoidul terestru nu s-ar fi putut efectua decât la 27° latitudine nordică și – ținând cont de timpul scurs și de mișcarea de rotație a Pământului – între 41° și 42° longitudine vestică.
Oricum, se hotărî în unanimitate la Gun-Club ca Blomsberry fratele, Bilsby și maiorul Elphiston să plece fără întârziere la San-Francisco și să ia toate măsurile necesare readucerii la suprafață a proiectilului din adâncimile oceanului.
Acești oameni devotați plecară fără a pierde o clipă, și trenul, care va străbate în curând toată America centrală, îi duse la Saint Louis, unde îi așteptau rapidele coachs-mails.
Aproape în aceeași clipă când secretarul Marinei, vicepreședintele Gun-Clubului și subdirectorul Observatorului primeau telegrama din San-Francisco, onorabilul J. T. Maston încerca cea mai puternică emoție din întreaga sa existență, emoție care n-o avusese nici chiar la explozia celebrului său tun și care, o dată mai mult, era cât pe ce să-l coste viața.
Ne amintim că secretarul Gun-Clubului plecase la câteva clipe după lansarea proiectilului – și aproape la fel de repede ca el – la postul său din Long's Peak de pe Munții Stâncoși. Savantul J. Belfast, directorul Observatorului din Cambridge, îl însoțea. Sosiți la stație, cei doi prieteni se instalară degrabă și nu părăsiră vârful uriașului lor telescop.
Se știe, într-adevăr, că acest gigantic instrument fusese construit în condițiile reflectoarelor care sunt numite „front view” de către englezi. Această dispunere nu oferea decât o singură reflecție a obiectelor și dădea, în consecință, o imagine mai clară. Rezultă că J. T. Maston și Belfast, când observau, erau așezați la partea superioară a instrumentului și nu la partea inferioară. Ei ajungeau acolo printr-o scară în formă de spirală, capodoperă a ușurinței urcușului, și dedesubtul lor se deschidea acel puț de metal – terminat printr-o oglindă metalică – care măsura două sute optzeci de picioare adâncime.
Pe strâmta platformă, așezată deasupra telescopului, cei doi savanți își petreceau existența blestemând ziua care ascundea Luna de privirile lor și norii care o acopereau cu îndărătnicie în timpul nopții.
Cât de mare le fu bucuria când, după câteva zile de așteptare, în noaptea de cinci decembrie, ei zăriră vehiculul care îi ducea pe prietenii lor în spațiu! Acestei bucurii îi urmă însă o adâncă dezamăgire, căci, datorită observațiilor incomplete, ei lansară în lume, cu prima lor telegramă, această afirmație greșită care făcea din proiectil satelitul Lunii ce gravita pe o orbită de neschimbat.
Din acea clipă, proiectilul nu se mai arătase privirilor lor, dispariție cu atât mai explicabilă cu cât atunci trecea deasupra discului invizibil al Lunii. Dar când trebui să reapară pe discul vizibil, închipuiți-vă nerăbdarea înflăcăratului J. T. Maston și a prietenului său, nu mai puțin nerăbdător decât el. La fiecare minut al nopții, ei credeau că revăd proiectilul și, în realitate, nu-l vedeau! De aici, între ei, o serie de discuții nesfârșite, de violente contraziceri. Belfast afirma că proiectilul nu se vedea, J. T. Maston susținea că „îi sare în ochi”.
— Uite proiectilul! repeta Maston.
— Nu! răspundea Belfast. Este o avalanșă care se desprinde dintr-un munte lunar!
— Ei bine, îl vom vedea mâine.
— Nu! Nu-l vom mai vedea! Este târât în spațiu.
— Da!
— Nu!
Și în aceste clipe, când interjecțiile cădeau ca grindina, irascibilitatea binecunoscută a secretarului Gun-Clubului constituia o primejdie permanentă pentru onorabilul Belfast.
Această existență în doi ar fi devenit în curând imposibilă, dar un eveniment neașteptat curmă scurt veșnicele discuții.
În timpul nopții de 14 spre 15 decembrie, cei doi neîmpăcați prieteni erau ocupați cu observarea discului lunar. J. T. Maston, după cum îi era obiceiul, îl jignea pe savantul Belfast, care se înfuria și el. Secretarul Gun-Clubului susținea pentru a mia oară că tocmai zărise proiectilul, adăugând chiar că în dreptul unuia dintre hublouri se arătase fața lui Michel Ardan. El își întărea argumentele printr-o serie de gesturi pe care amenințătorul său cârlig le făcea tare îngrijorătoare.
În acest moment, servitorul lui Belfast apăru pe platformă – era ora zece seara – și-i înmână o telegramă. Era telegrama comandantului de pe Susquehanna.
Belfast rupse plicul, citi și scoase un strigăt.
— Ei! făcu J. T. Maston.
— Proiectilul!
— Ei bine?
— A recăzut pe Pământ!
Un nou strigăt, de data aceasta un urlet, îi răspunse. Belfast se întoarse spre J. T. Maston. Nefericitul, aplecat imprudent deasupra tubului de metal, dispăruse în uriașul telescop. O cădere de la o înălțime de două sute optzeci de picioare! Belfast, înnebunit, se repezi spre orificiul reflectorului.
Răsuflă ușurat. J. T. Maston, agățat cu cârligul său, se ținea de una din bârnele care sprijineau deschizătura telescopului. Scotea niște strigăte nemaipomenite.
Belfast chemă ajutoare. Acestea veniră degrabă. Fură instalați scripeți și imprudentul secretar al Gun-Clubului fu ridicat, nu fără greutate.
Reapăru nevătămat la orificiul superior.
— Hei, zise el, dacă aș fi spart oglinda!
— Ai fi plătit-o, răspunse sever Belfast.
— Și acest blestemat de proiectil unde a căzut? întrebă J. T. Maston.
— În Pacific.
— Să mergem.
După un sfert de oră, cei doi savanți coborau panta Munților Stâncoși și, după două zile, în același timp cu prietenii lor de la Gun-Club, sosiră la San-Francisco, după ce cinci cai crăpară pe drum de atâta fugă.
La sosirea lor, Elphiston, Blomsberry fratele, Bilsby se grăbiră spre ei.
— Ce-i de făcut? strigară.
— Să pescuim proiectilul, răspunse J. T. Maston, și cât mai repede posibil!