Povestea tunului
Hotărârile luate în această ședință produseră un mare efect în afară. Câțiva oameni fricoși s-au înspăimântat puțin la ideea unui proiectil, cântărind douăzeci de mii de livre, lansat prin spațiu. Se punea întrebarea ce tun ar putea vreodată să transmită o viteză inițială suficientă unei asemenea mase. Procesul verbal al celei de-a doua ședințe a comitetului trebuia să răspundă victorios la aceste întrebări.
În seara zilei următoare, cei patru membri ai Gun-Clubului s-au instalat la masă în fața unor noi munți de sandvișuri și la țărmul unui adevărat ocean de ceai. Discuția își reluă de îndată cursul, și de astă dată fără introducere.
— Dragii mei colegi, zise Barbicane, ne vom ocupa de mașina pe care trebuie să o construim, de lungimea, de forma, de compoziția și de greutatea ei. Este probabil că vom ajunge să-i dăm dimensiuni gigantice, dar, oricât de mari ar fi greutățile, geniul nostru industrial le va birui destul de ușor. Vă rog, deci, să mă ascultați și să nu mă scutiți de obiecții, spunându-mi-le pe șleau. Nu mă tem de ele.
Această declarație fu primită cu un mormăit aprobator.
— Să nu uităm, reluă Barbicane, la ce concluzii ne-a condus discuția de ieri; problema se prezintă acum sub această formă: cum să imprimăm o viteză inițială de douăsprezece mii yarzi pe secundă unui obuz de o sută opt degete diametru și de douăzeci de mii de livre?
— Iată, într-adevăr, problema, răspunse maiorul Elphiston.
— Să continui, reluă Barbicane. Când un proiectil este lansat în spațiu ce se întâmplă cu el? El este solicitat de trei forțe independente: rezistența mediului, atracția Pământului și forța de impulsie de care este animat. Să examinăm aceste trei forțe. Rezistența mediului, cu alte cuvinte rezistența aerului, va fi mai puțin importantă. Într-adevăr, atmosfera terestră nu are decât patruzeci de mile (16 leghe, aproximativ). Or, cu o viteză de douăsprezece mii de yarzi, proiectilul o va traversa în cinci secunde și acest timp este destul de scurt pentru ca rezistența mediului să fie privită ca fără importanță. Să trecem atunci la atracția Pământului, altfel spus, la greutatea obuzului. Noi știm că această greutate se va diminua în raport invers cu pătratul distanțelor; într-adevăr, iată ce ne învață fizica: dacă un corp, lăsat în voia lui, cade pe suprafața Pământului, căderea sa este de cincisprezece picioare[45] în prima secundă, și dacă același corp ar fi deplasat la două sute cincizeci și șapte mii o sută patruzeci și două de mile, altfel spus, la distanța unde se găsește Luna, căderea sa ar fi redusă la aproximativ o jumătate linie, în prima secundă. Este aproape nemișcarea. Este vorba, deci, să învingem progresiv această acțiune a gravitației. Cum vom proceda? Prin forța de impulsie.
— Iată dificultatea! răspunse maiorul.
— Într-adevăr, iat-o, reluă președintele, dar noi o vom înfrânge, căci această forță de impulsie care ne este necesară va rezulta din lungimea mașinii și a cantității de pulbere folosită, aceasta nefiind limitată decât de rezistența mașinii. Așadar, să ne ocupăm astăzi de dimensiunile care trebuiesc date tunului. Bineînțeles că noi putem să-l construim în condiții de rezistență așa-zis infinită, pentru că el nu-i destinat să fie manevrat.
— Toate acestea sunt evidente, răspunse generalul.
— Până astăzi, zise Barbicane, tunurile cele mai lungi, enormele noastre Columbiad, n-au depășit douăzeci și cinci de picioare în lungime; așadar, vom uimi pe mulți prin dimensiunile pe care vom fi nevoiți să le adoptăm.
— Ei, fără îndoială! strigă J. T. Maston. După mine, e nevoie de un tun de o jumătate de milă, pe puțin.
— O jumătate de milă! exclamară în același timp maiorul și generalul.
— Da, o jumătate de milă, și încă va fi prea scurt, jumătate din ceea ce ar trebui să fie.
— Haide, haide, Maston, răspunse Morgan, exagerezi!
— Nu, replică clocotitorul secretar, și nu știu, zău, de ce mă acuzi de exagerare.
— Pentru că mergi prea departe!
— Să știi, domnule, spuse J. T. Maston, făcând pe grozavul, să știi că un artilerist e ca și un proiectil, nu poate merge niciodată prea departe.
Discuția se încinse, dar președintele interveni.
— Potoliți-vă, prieteni, și gândiți-vă; e nevoie, de bună seamă, de un tun cu o țeavă lungă, pentru că lungimea piesei va mări detenta gazelor acumulate sub proiectil, dar e inutil să depășim anumite limite.
— Întocmai, spuse maiorul.
— Care sunt regulile întrebuințate într-un asemenea caz? De obicei, lungimea tunului este de douăzeci până la douăzeci și cinci de ori diametrul proiectilului și cântărește de la două sute treizeci și cinci până la două sute patruzeci de ori greutatea lui.
— Nu-i suficient! strigă J. T. Maston cu impetuozitate.
— Recunosc, onorabilul meu prieten, și, într-adevăr, ca urmare a acestei proporții, pentru un proiectil de nouă picioare cântărind douăzeci de mii de livre, mașina nu va avea decât o lungime de două sute douăzeci și cinci picioare și o greutate de șapte milioane două sute de mii de livre.
— E ridicol! izbucni J. T. Maston. Mai bine luăm un pistol.
— Sunt de aceeași părere, răspunse Barbicane; iată de ce propun să împătrim această lungime și să construim un tun de nouă sute de picioare.
Generalul și maiorul făcură câteva obiecții; dar cu toate acestea propunerea, viu susținută de secretarul Gun-Clubului, fu definitiv adoptată.
— Acum, zise Elphiston, ce grosime dăm pereților tunului?
— O grosime de șase picioare, răspunse Barbicane.
— Presupun că n-ai de gând să ridici o asemenea masă pe afet? întrebă maiorul.
— Ar fi totuși superb! zise J. T. Maston.
— Dar imposibil, răspunse Barbicane. Nu, eu intenționez să torn această mașină în sol, să o ferec cu cercuri de fier forjat, și, în sfârșit, s-o înconjur cu zidărie groasă din piatră și var, în așa fel încât să se sprijine pe toată rezistența terenului înconjurător. Odată piesa turnată, interiorul va fi cu minuțiozitate strunjit și calibrat, în așa fel încât să împiedice vântul proiectilului[46], astfel că nu va fi nicio pierdere de gaz și toată forța expansivă a pulberii va fi folosită pentru impulsie.
— Ura, ura, strigă J. T. Maston, avem tunul!
— Nu încă! răspunse Barbicane, calmând cu un gest pe prietenul său nerăbdător.
— Și de ce?
— Pentru că nu i-am stabilit forma. Va fi un tun, un obuzier sau un mortier?
— Un tun, replică Morgan.
— Un obuzier, interveni maiorul.
— Un mortier! strigă J. T. Maston.
Erau gata să se ia din nou la ceartă, fiecare propunând arma sa favorită, dar președintele le-o tăie din scurt.
— Prieteni, zise el, am să vă pun pe toți de acord: Columbiadul nostru va avea câte ceva din fiecare dintre aceste trei guri de foc. Va fi un tun, deoarece camera de explozie a pulberii trebuie să aibă același diametru cu interiorul țevii. Va fi un obuzier pentru că va lansa un obuz. În sfârșit, va fi un mortier pentru că va fi orientat sub un unghi de 90° și fiindcă, lipsit de posibilitatea de recul, solid fixat în sol, va transmite proiectilului toată puterea de impulsie acumulată în carapacea sa.
— De acord, de acord! răspunseră membrii comitetului.
— O simplă reflecție, zise Elphiston, acest tun-obuz-mortier va fi ghintuit?
— Nu, răspunse Barbicane, nu! Ne trebuie o viteză inițială enormă și știți prea bine că proiectilul iese mai puțin repede din tunurile ghintuite decât din tunurile cu interiorul neted.
— Este adevărat.
— În sfârșit, de data aceasta îl avem! repetă J. T. Maston.
— Nu încă, replică președintele.
— De ce?
— Pentru că nu știm încă din ce metal va fi făcut.
— Să decidem fără întârziere.
— Asta voiam să vă propun și eu.
Cei patru membri ai comitetului înghițiră fiecare o duzină de sandvișuri urmată de o ceașcă de ceai și discuția reîncepu.
— Bravii mei colegi, zise Barbicane, tunul nostru trebuie să fie de o mare rezistență, de o mare duritate, infuzibil la căldură, indisolubil și inoxidabil la acțiunea corozivă a acizilor.
— Nu-i niciun dubiu în această privință, răspunse maiorul, și cum va trebui întrebuințată o cantitate considerabilă de metal, nu prea avem mult de ales.
— Ei bine, atunci, zise Morgan, propun pentru fabricarea Columbiadului cel mai bun aliaj cunoscut până acum, cu alte cuvinte o sută de părți aramă, douăsprezece părți cositor și șase părți alamă.
— Prieteni, răspunse președintele, recunosc că această compoziție a dat rezultate excelente; dar, în acest caz, ar costa prea scump și ar fi tare dificil de întrebuințat. Mă gândesc, așadar, că trebuie găsită o materie excelentă, dar la preț scăzut, cum ar fi, de exemplu, fonta. Nu-i și părerea ta, maiorule?
— Ba da, zise Elphiston.
— Într-adevăr, reluă Barbicane, fonta costă de zece ori mai puțin decât bronzul; se topește ușor, curge lesne în forme de nisip și se manipulează repede. Reprezintă, în același timp, o economie de bani și de timp. Dealtfel, această materie este excelentă și îmi amintesc că în timpul războiului, la asediul Atlantei, tunurile de fontă au tras câte o mie de lovituri fiecare, din douăzeci în douăzeci de minute, fără a avea de suferit.
— Totuși, fonta se crapă foarte ușor, răspunse Morgan.
— Da, dar e de asemenea foarte rezistentă; dealtfel, nu vom sări în aer, vă garantez.
— Poți sări în aer și să fii totuși om cinstit, replică sentențios J. T. Maston.
— Evident, răspunse Barbicane. Vreau, așadar, să-l rog pe onorabilul nostru secretar să calculeze greutatea unui tun de fontă lung de nouă sute de picioare, cu un diametru interior de nouă picioare, cu pereții de șase picioare grosime.
— Numaidecât, glăsui J. T. Maston.
Și, așa cum făcuse în ajun, înșiră formulele sale cu o ușurință admirabilă și zise după un minut:
— Acest tun va cântări șaizeci și opt de mii patruzeci de tone (68.040.000 kg).
— Și la doi cenți livra (10 centime), cât va costa?
— Două milioane, cinci sute zece mii, șapte sute unu dolari[47].
J. T. Maston, maiorul și generalul îl priviră pe Barbicane cu un aer neliniștit.
— Ei bine, domnilor, zise președintele, vă repet ceea ce v-am spus și ieri, fiți liniștiți, milioanele nu ne vor lipsi!
După această asigurare a președintelui lor, membrii comitetului se despărțiră, după ce fixară cea de-a treia ședință, pentru seara următoare.