Întrebări și răspunsuri
În ziua de 4 decembrie, când ceasurile arătau ora cinci dimineața pe Pământ, călătorii se treziră după cincizeci și patru de ore de călătorie. Ca timp, ei nu depășiseră decât cu cinci ore și patruzeci de minute jumătatea duratei fixate pentru șederea lor în proiectil, dar, ca traiectorie, ei parcurseseră aproape șapte zecimi din drum. Această particularitate se datora descreșterii uniforme a vitezei proiectilului.
Când priviră Pământul prin geamul de jos, el nu le apăru decât ca o pată închisă, scăldată în razele solare. Nici urmă de seceră, nici de lumină cenușie. A doua zi, la ora douăsprezece noaptea, Pământul trebuia să fie în faza nouă, exact în momentul în care Luna ar fi fost plină. Deasupra, astrul nopților se apropia din ce în ce mai mult de linia urmată de proiectil, în așa fel încât să se poată întâlni cu el la ora fixată.
De jur împrejur, bolta neagră era acoperită de puncte strălucitoare care păreau că se deplasează cu încetineală. Dar la distanța considerabilă unde ele se găseau, mărimea lor relativă nu părea să fie modificată. Soarele și stelele apăreau exact așa cum se vedeau de pe Pământ.
În ce privește Luna, ea era în mod simțitor mărită, dar lunetele călătorilor, nu prea puternice, încă nu permiteau să se facă observațiile necesare pe suprafața ei și să se recunoască particularitățile sale topografice sau geologice.
Astfel, timpul se scurgea în discuții interminabile. Se vorbea mai ales despre Lună. Fiecare își aducea contribuția sa de cunoștințe speciale. Barbicane și Nicholl, întotdeauna serioși, Michel Ardan, întotdeauna fantezist. Proiectilul, poziția sa, direcția sa, incidentele care s-ar fi putut ivi, precauțiile care ar fi fost necesitate de căderea sa pe Lună, toate acestea constituiau o sursă inepuizabilă de ipoteze. Exact în timpul dejunului, o întrebare de-a lui Michel, referitoare la proiectil, provocă un răspuns destul de curios din partea lui Barbicane și demn de a fi relatat.
Michel, presupunând că proiectilul s-ar fi oprit brusc, pe când era încă animat de formidabila sa viteză inițială, voia să știe care ar fi fost consecințele acestei opriri.
— Dar, răspunse Barbicane, nu văd cum proiectilul ar fi putut fi oprit.
— Să presupunem, răspunse Michel.
— Presupunere irealizabilă, replică practicul Barbicane. Doar dacă forța de impulsie ar fi fost insuficientă. Dar atunci, viteza sa ar fi descrescut puțin câte puțin și el nu s-ar fi oprit brusc.
— Admite că s-ar fi ciocnit cu un corp în spațiu.
— Care?
— Acel bolid uriaș pe care l-am întâlnit.
— Atunci, zise Nicholl, proiectilul ar fi fost zdrobit în mii de bucăți, și noi odată cu el.
— Mai mult decât atât, răspunse Barbicane, noi am fi fost arși de vii.
— Arși! strigă Michel Ardan. Pe legea mea! Regret că n-am avut prilejul, ca „să văd” dacă-i așa.
— Și ai fi văzut, zise Barbicane. Se știe acum despre căldură că nu-i decât o modificare a mișcării. Când se încălzește apa, cu alte cuvinte, când i se adaugă căldură, aceasta înseamnă că se produce o mișcare a moleculelor sale.
— Iată, făcu Michel, o teorie ingenioasă.
— Și adevărată, vrednicul meu prieten, căci ea explică toate fenomenele calorice. Căldura nu-i decât o mișcare moleculară, o simplă oscilație de particule a unui corp. Atunci când tragi frâna unui tren, trenul se oprește. Dar ce devine mișcarea de care el era animat? Se transformă în căldură și frâna se încălzește. Pentru ce se ung osiile de la roți? Pentru a le împiedica să se încălzească, dat fiind că această căldură ar fi mișcare pierdută prin transformarea ei. Înțelegi?
— Dacă înțeleg? răspunse Michel. Admirabil! Astfel, de exemplu, atunci când eu am alergat mai mult timp, când sunt nădușit leoarcă și curg de pe mine broboane mari de sudoare, de ce sunt obligat să mă opresc? Foarte simplu, pentru că mișcarea mea s-a transformat în căldură.
Barbicane nu se putu stăpâni să nu surâdă la această replică a lui Michel. Apoi, își reluă teoria:
— Așadar, zise el, în cazul unei ciocniri, proiectilul nostru ar fi fost ca un glonte încins ce cade după ce a lovit o placă de metal. Mișcarea sa s-ar fi transformat în căldură. În consecință, eu afirm că dacă proiectilul nostru s-ar fi izbit de bolid, viteza sa, brusc anulată, ar fi produs o căldură capabilă să-l volatilizeze pe loc.
— Atunci, întrebă Nicholl, ce s-ar întâmpla dacă Pământul s-ar opri deodată din mișcarea sa de translație?
— Temperatura sa s-ar ridica la un asemenea punct, răspunse Barbicane, încât ar fi imediat prefăcut în vapori.
— Bun, făcu Michel, iată un mijloc de a sfârși lumea, ceea ce ar simplifica mult lucrurile.
— Și dacă Pământul ar cădea pe Soare? zise Nicholl.
— Potrivit calculelor făcute, răspunse Barbicane, această cădere ar dezvolta o căldură egală cu căldura produsă de o mie șase sute de globuri de cărbune cu un volum egal cu globul pământesc.
— Binevenit spor de temperatură pentru Soare, n-am ce zice, replică Michel Ardan, și de care locuitorii de pe Uranus sau Neptun nu s-ar plânge, fără îndoială, căci trebuie să moară de frig pe planetele lor.
— Astfel, deci, dragii mei prieteni, reluă Barbicane, orice mișcare oprită brusc produce căldură. Și această teorie a permis să se admită, în ce privește căldura discului solar, că ea este alimentată de o grindină de bolizi care cad neîncetat pe suprafața sa. S-a calculat chiar...
— Ferește, murmură Michel, iată că năvălesc cifrele!
— S-a calculat, chiar, reluă netulburat Barbicane, că fiecare bolid când cade pe Soare trebuie să producă o căldură egală cu aceea a patru mii de mase de huilă cu un volum egal.
— Și care-i temperatura solară? întrebă Michel.
— Ea este egală cu aceea care ar fi produsă de arderea unui strat de cărbune care ar înconjura Soarele pe o grosime de douăzeci și șapte de kilometri.
— Și această căldură?
— Ea ar fi capabilă să facă să fiarbă pe oră două miliarde nouă sute milioane de miriametri cubi de apă.
— Și nu ne frige? strigă Michel.
— Nu, răspunse Barbicane, pentru că atmosfera terestră absoarbe patru zecimi din căldura solară. Dealtfel, cantitatea de căldură interceptată de Pământ nu-i decât a două miliarda parte din radiația totală.
— Văd că totul este cât se poate de bine, replică Michel, și că această atmosferă este o invenție utilă, căci nu numai că ea ne permite să respirăm, dar ne împiedică să ne coacem.
— Da, zise Nicholl, și din păcate nu tot așa va fi și-n Lună.
— Aș, făcu Michel, totdeauna încrezător, dacă acolo se află locuitori, ei respiră. Dacă nu mai sunt, or fi lăsat destul oxigen pentru trei persoane, chiar dacă numai în fundul râpelor unde greutatea lui l-o fi adunat. Ei bine! Nu ne vom sui în munți! Asta-i tot!
Și Michel, ridicându-se, merse să admire discul lunar care strălucea cu o lumină orbitoare.
— Ei drăcie, zise el, trebuie să fie cald acolo sus!
— Fără să mai punem la socoteală, răspunse Nicholl, că acolo ziua durează trei sute șaizeci de ore!
— Prin compensare, zise Barbicane, nopțile au aceeași durată și, cum căldura este restituită prin radiație, temperatura lor nu trebuie să fie decât aceea a spațiilor planetare.
— Frumos ținut, ce să mai vorbim! zise Michel. Nu contează. Aș vrea să fiu acolo! Hei! Dragii mei camarazi, va fi destul de curios să avem Pământul în chip de Lună și să-l vedem ridicându-se la orizont, să-i recunoaștem configurația continentelor, să spunem: acolo este America, acolo este Europa, apoi să-l urmărim până când este estompat de lumina Soarelui. Apropo, Barbicane, există eclipse pentru seleniți?
— Da, eclipsele de Soare, răspunse Barbicane, când centrele celor trei aștri se găsesc pe aceeași linie, Pământul fiind la mijloc. Dar acestea nu sunt decât eclipse inelare, în timpul cărora Pământul, proiectat ca un ecran pe discul solar, lasă să se zărească cea mai mare parte a lui.
— Și de ce, întrebă Nicholl, nu există eclipsă totală? Oare conul de umbră proiectat de Pământ nu se întinde dincolo de Lună?
— Da, dacă nu se ține cont de refracția produsă de atmosfera terestră. Nu, dacă se ține cont de această refracție. Astfel, fie delta prim paralaxa orizontală și p prim jumătatea diametrului aparent...
— Uf! făcu Michel, jumătatea lui v zero pătrat...! Vorbește clar pentru toată lumea, om algebric ce ești!
— Ei bine, în limbajul obișnuit, răspunse Barbicane, distanța medie dintre Lună și Pământ fiind de șaizeci de raze terestre, lungimea conului de umbră, în urma refracției, se reduce la mai puțin de patruzeci și două de raze. Rezultă, prin urmare, că, în momentul eclipselor, Luna se găsește dincolo de conul de umbră pură și că Soarele îi trimite nu numai razele marginilor sale, dar chiar și razele centrului său.
— Atunci, zise Michel cu un ton ironic, de ce este eclipsă, de vreme ce n-ar trebui să fie?
— Doar pentru că aceste raze solare sunt slăbite de această refracție și că atmosfera pe care o străbat stinge cel mai mare număr dintre ele!
— Acest motiv mă satisface, răspunse Michel. Dealtfel, vom vedea când vom fi acolo.
— Acum, spune-mi, Barbicane, crezi că Luna este o veche cometă?
— Ce idee!
— Da, replică Michel amabil, dar cu înfumurare, am câteva idei de genul acesta.
— Dar această idee nu-i a lui Michel, răspunse Nicholl.
— Bine! Nu sunt, prin urmare, decât un plagiator!
— Fără îndoială, răspunse Nicholl. După mărturia anticilor, arcadienii pretind că strămoșii lor au locuit pe Pământ înainte ca Luna să devină satelitul său. Pornind de la acest fapt, unii învățați au văzut în Lună o cometă, a cărei orbită a adus-o într-o zi destul de aproape de Pământ pentru ca să fie reținută de atracția terestră.
— Și ce-i adevărat în această ipoteză? întrebă Michel.
— Nimic, răspunse Barbicane, și, ca dovadă, Luna n-a păstrat nicio urmă din învelișul gazos care însoțește întotdeauna cometele.
— Dar, reluă Nicholl, Luna, înainte de a deveni satelitul Pământului, n-ar fi putut, în periheliul său, să treacă destul de aproape de Soare și să piardă prin evaporare toate aceste substanțe gazoase?
— Asta se poate, prietene Nicholl, dar nu-i probabil.
— De ce?
— Pentru că... Pe legea mea, nu știu nimic în privința asta.
— Ah, câte sute de volume, strigă Michel, s-ar putea întocmi cu tot ceea ce nu se știe încă!
— Așa-i! Cât e ceasul? întrebă Barbicane.
— Este ora trei, răspunse Nicholl.
— Cum trece timpul, zise Michel, în conversația unor savanți ca noi! Hotărât lucru, simt că mă instruiesc din cale-afară! Și că devin tobă de carte.
Acestea fiind zise, Michel se cocoță până în vârful proiectilului, „pentru a observa mai bine Luna”, pretindea el. În acest timp, însoțitorii săi cercetau spațiul prin geamul din partea de jos. Nu se semnala nimic nou.
Când Michel Ardan coborî, el se apropie de hubloul lateral și deodată îi scăpă o exclamație de surpriză.
— Ce-i? făcu Barbicane.
Președintele se apropie de fereastră și zări un fel de sac turtit care plutea în exterior, doar la câțiva metri de proiectil. Acest obiect părea imobil ca și proiectilul și, în consecință, era animat de aceeași mișcare ascensională ca și el.
— Ce-o fi drăcia asta? repetă Michel Ardan. Să fie oare unul dintre corpusculii din spațiu pe care proiectilul nostru îl reține în raza sa de atracție și care-l va însoți până-n Lună?
— Ceea ce mă miră, răspunse Nicholl, este că greutatea specifică a acestui corp, care este foarte sigur inferioară celei a proiectilului, îi permite să se mențină atât de riguros la nivelul său.
— Nicholl, răspunse Barbicane după un moment de reflecție, nu știu ce-ar putea fi acel obiect, dar știu perfect de ce se menține lângă proiectil.
— De ce?
— Pentru că noi plutim în vid, dragul meu căpitan, și în vid corpurile cad sau se mișcă – ceea ce este același lucru – cu o viteză egală, indiferent care le-ar fi greutatea sau forma. Aerul, prin rezistența sa, creează diferențe de greutate. Când se face în mod pneumatic vid într-un tub, obiectele care sunt aruncate în el, fire de praf sau granule de plumb, cad cu aceeași viteză. Aici, în spațiu, aceeași cauză are același efect.
— Foarte just, zise Nicholl, și tot ceea ce noi vom azvârli afară din proiectil nu va înceta să-l însoțească în călătoria sa până-n Lună.
— Ah! Proști mai suntem! strigă Michel.
— De ce acest calificativ? întrebă Barbicane.
— Pentru că ar fi trebuit să încărcăm proiectilul cu obiecte utile – cărți, instrumente, unelte etc. Am fi aruncat totul și totul ne-ar fi urmat ca o coadă. Dar mă gândesc la altceva. De ce nu ne plimbăm și noi pe afară, ca acest bolid? Pentru ce nu ne aruncăm în spațiu pe fereastră? Ce plăcere ar fi să ne simțim astfel suspendați în eter, mai favorizați decât pasărea care trebuie să bată mereu din aripi pentru a se susține!
— De acord, zise Barbicane, dar cum respirăm?
— Blestematul ăsta de aer care lipsește la momentul cel mai nepotrivit!
— Dar dacă el n-ar lipsi, Michel, densitatea ta fiind inferioară acestui proiectil, ai rămâne foarte repejor în urmă.
— Atunci, este un cerc vicios.
— Tot ceea ce poate fi mai vicios.
— Și trebuie să rămânem închiși în vagon.
— Trebuie.
— Ah! strigă Michel cu o voce formidabilă.
— Ce ai? întrebă Nicholl.
— Știu, ghicesc ce poate fi acest presupus bolid. Nu-i deloc un asteroid care ne însoțește! Nu-i deloc o bucățică de planetă!
— Ce-i atunci? întrebă Barbicane.
— Este nefericitul nostru câine! Este bărbatul Dianei!
Într-adevăr, acest obiect deformat, de nerecunoscut, redus la nimic, era cadavrul lui Satelit, turtit precum un cimpoi dezumflat și care urca, urca mereu.