Emisfera sudică
Proiectilul scăpase de un pericol pe atât de îngrozitor, pe cât fusese de neprevăzut. Cine oare și-ar fi închipuit o asemenea întâlnire cu bolizii? Aceste corpuri rătăcitoare puteau să provoace călătorilor noștri pericole serioase. Erau pentru ei tot atâtea stânci presărate pe această mare eterată, și, mai puțin fericiți decât navigatorii, nu puteau fugi de ele. Se plângeau, oare, acești aventurieri ai spațiului? Nu, pentru că natura le dăruise acest splendid spectacol al unui meteor cosmic explodând printr-o formidabilă expansiune, pentru că acest neasemuit foc de artificii, pe care niciun Ruggieri nu l-ar fi imitat, luminase timp de câteva secunde nimbul invizibil al Lunii. În această rapidă iluminare, continentele, mările, pădurile apăruseră. Atmosfera aducea, așadar, acestei fețe necunoscute moleculele dătătoare de viață? Probleme încă nesoluționate, veșnic puse în fața curiozității omenești!
Era atunci ora trei și jumătate seara. Proiectilul își urma direcția sa curbilinie în jurul Lunii. Traiectoria sa fusese oare încă o dată schimbată de către meteor? Era de temut. Proiectilul trebuia, totuși, să descrie o curbă invariabil determinată de legile mecanicii raționale. Barbicane înclina să creadă că această curbă ar fi mai degrabă o parabolă decât o hiperbolă. Totuși, admițând parabola, proiectilul ar fi trebuit să iasă destul de repede din conul de umbră proiectat în spațiu, în partea opusă Soarelui. Acest con, într-adevăr, este foarte strâmt, într-atât este de mic diametrul unghiular al Lunii, dacă este comparat cu diametrul astrului zilei. Or, până aici, proiectilul plutea în beznă profundă. Oricare ar fi fost viteza lui – și ea nu putea fi mediocră – perioada sa de ocultație continua. Acesta era un fapt evident, dar poate n-ar fi trebuit să fie, în cazul presupus al unei traiectorii riguros parabolice. Iată noua problemă care frământa creierul lui Barbicane, întemnițat cu adevărat într-un cerc de necunoscute pe care nu le putea limpezi. Niciunul dintre călători nu se gândea să ia o clipă de repaus. Fiecare pândea cu nerăbdare vreun fapt neașteptat care ar fi aruncat o licărire nouă asupra studiilor uranografice. Spre orele cinci, Michel Ardan împărți, sub numele de cină, câteva bucăți de pâine și de carne rece, care fură repede mâncate, fără ca nimeni să fi părăsit hubloul său, al cărui geam se acoperea neîncetat cu o crustă de gheață prin condensarea vaporilor.
Spre orele cinci și patruzeci și cinci de minute seara, Nicholl, înarmat cu luneta, semnală spre partea sudică a Lunii și în direcția urmată de proiectil câteva puncte strălucitoare care se desprindeau pe ecranul întunecat al cerului. S-ar fi zis că este o succesiune de piscuri ascuțite, ce se profilau ca o linie tremurătoare. Ele se luminau destul de viu. Astfel apare conturul terminal al Lunii, atunci când ea se prezintă într-unul din octanții săi. Nu te poți înșela. Nu mai era vorba de un simplu meteor, deoarece această creastă luminoasă nu avea nici culoarea, nici mișcarea unui meteor. Nici de un vulcan în erupție. De aceea, Barbicane nu ezită să se pronunțe.
— Soarele! strigă el.
— Ce? Soarele? răspunseră Nicholl și Michel Ardan.
— Da, dragi prieteni, astrul radios însuși luminează culmea acestor munți situați în partea meridională a Lunii. Ne apropiem în mod evident de polul sud!
— După ce am trecut pe la polul nord, răspunse Michel. Am făcut, prin urmare, înconjurul satelitului nostru.
— Da, dragul meu Michel.
— Atunci, nu mai sunt de temut nici hiperbole, nici parabole, nici curbe deschise!
— Nu, doar o curbă închisă.
— Care se cheamă?
— O elipsă. În loc să meargă să se piardă în spațiile interplanetare, este probabil că proiectilul va descrie o orbită eliptică în jurul Lunii.
— Adevărat!
— Și va deveni satelitul ei.
— Luna Lunii! strigă Michel Ardan.
— Vreau să-ți atrag atenția, onorabilul meu prieten, replică Barbicane, că asta nu înseamnă că noi vom fi mai puțin pierduți.
— Da, dar în alt chip, și mult mai distractiv, răspunse nepăsătorul francez cu cel mai amabil surâs.
Președintele Barbicane avea dreptate. Descriind această orbită eliptică, proiectilul avea fără îndoială să graviteze veșnic în jurul Lunii, ca un subsatelit. Era un nou astru adăugat lumii solare, un microcosmos populat de trei locuitori, pe care lipsa de aer îi va omorî peste puțin timp. Barbicane nu putea, prin urmare, să se bucure de această situație definitivă, impusă proiectilului prin dubla influență a forțelor centripetă și centrifugă. Tovarășii săi și el aveau să revadă fața luminată a discului lunar. Poate chiar că existența lor se va prelungi destul pentru a mai zări ultima dată Pământul în faza plină, superb luminat de razele Soarelui! Poate că vor putea să arunce un ultim salut acestui glob, pe care nu aveau să-l mai revadă! Apoi, proiectilul lor nu va mai fi decât o masă stinsă, moartă, asemănătoare cu acei asteroizi inerți care circulă în spațiul cosmic. O singură alinare mai aveau, că vor părăsi în sfârșit aceste tenebre de nepătruns, că vor reveni la lumină, intrând în zonele scăldate de iradiația solară.
Între timp, munții recunoscuți de Barbicane se desprindeau din ce în ce mai mult din masa întunecoasă. Erau munții Doerfel și Leibnitz, care se ridică în sudul regiunii circumpolare a Lunii.
Toți munții emisferei vizibile au fost măsurați cu o precizie perfectă. E de mirare poate această perfecțiune și totuși, metodele hypsometrice sunt precise. Se poate chiar afirma că înălțimea piscurilor Lunii nu e cu mai puțină exactitate determinată decât aceea a munților de pe Pământ.
Metoda cel mai des folosită este aceea care măsoară umbra munților, ținând cont de înălțimea Soarelui în momentul observației. Această măsurare se obține ușor cu ajutorul unei lunete prevăzute cu un reticul cu două fire paralele, fiind admis că diametrul real al discului lunar este cunoscut cu exactitate. Această metodă permite de asemenea calcularea adâncimii craterelor și a cavităților Lunii. Galilei a utilizat-o, și apoi Beer și Moedler, care au folosit-o cu cel mai mare succes.
O altă metodă, zisă a razelor tangente, poate fi de asemenea aplicată la măsurarea reliefurilor lunare. Se aplică în momentul când munții formează puncte luminoase, desprinse de pe linia de despărțire a umbrei de lumină, care strălucesc pe partea întunecoasă a discului. Aceste puncte luminoase sunt produse de razele solare superioare celor care determină limita fazei. Așadar, măsurarea intervalului întunecos pe care-l lasă între ele punctul luminos și partea luminoasă a fazei celei mai apropiate dau exact înălțimea acestui punct. Dar se înțelege că acest procedeu nu poate fi aplicat decât munților care se învecinează liniei de separare a umbrei și luminii.
O a treia metodă ar consta în a măsura profilul munților lunari care se conturează pe fond cu ajutorul micrometrului, dar ea nu-i aplicabilă decât pentru înălțimile apropiate de marginea astrului.
În toate cazurile, se va observa că această măsurare a umbrelor, intervalelor sau profilurilor nu poate fi executată decât când razele solare lovesc oblic Luna, în raport cu observatorul. Când ele o lovesc în mod direct, într-un cuvânt, când ea este plină, orice umbră este alungată de pe discul său și observarea nu-i posibilă.
Galilei, primul, după ce a recunoscut existența munților lunari, întrebuință metoda umbrelor pentru a calcula înălțimea lor. El le atribui, după cum s-a mai spus, o înălțime medie de patru mii cinci sute de stânjeni. Hevelius micșoră mult aceste cifre, pe care Riccioli, din contră, le dublă. Aceste dimensiuni erau exagerate și de-o parte, și de alta. Herschell, înarmat cu instrumente perfecționate, se apropie mai mult de adevărul hypsometric. Dar adevărul trebuia căutat, în final, în raporturile observatorilor moderni.
Beer și Moedler, cei mai desăvârșiți selenografi din întreaga lume, au măsurat o mie nouăzeci și cinci munți lunari. Din calculele lor rezultă că șase din acești munți se ridică mai sus de cinci mii opt sute de metri, și douăzeci și doi mai sus de patru mii opt sute. Cel mai înalt pisc al Lunii măsoară șapte mii șase sute trei metri, este deci inferior celor de pe Pământ, dintre care unii îl depășesc cu cinci-șase sute de stânjeni. Dar o remarcă trebuie totuși făcută. Dacă se compară volumele respective ale celor doi aștri, munții lunari sunt relativ mai înalți decât munții tereștri. Primii formează a patru suta șaptezecea parte din diametrul Lunii și următorii numai a o mie patru suta patruzecea parte din diametrul Pământului. Pentru ca un munte terestru să atingă proporțiile relative ale unui munte lunar, ar trebui ca altitudinea sa perpendiculară să măsoare șase leghe și jumătate. Or, cel mai înalt nu are nici nouă kilometri.
Astfel, deci, pentru a proceda prin comparație, lanțul Himalaia numără trei piscuri mai înalte decât cele lunare: muntele Everest, înalt de opt mii opt sute treizeci și șapte de metri, Kunchinjuga, înalt de opt mii cinci sute optzeci și opt de metri, Dwalagiri, înalt de opt mii o sută optzeci și șapte metri. Munții Doerfel și Leibnitz de pe Lună au o altitudine egală cu aceea a muntelui Jewahir din același lanț muntos, adică șapte mii șase sute trei metri. Newton, Casatus, Curtius, Short, Tycho, Clavius, Blancanus, Endymion, principalele vârfuri ale Caucazilor și Apeninilor, sunt superioare Mont-Blancului, care măsoară patru mii opt sute zece metri. Sunt egale cu Mont-Blanc, Moret, Theophyle, Catharina; cu Mont-Rose, de numai patru mii șase sute treizeci și șase de metri, sunt egali Piccolomini, Werner, Harpalus; cu muntele Cervin, înalt de patru mii cinci sute douăzeci și doi de metri, Macrobe, Eratosthene, Albateque, Delambre; cu piscul Teneriffe, înalt de trei mii șapte sute zece metri, Bacon, Cysatus, Philolaus și vârfurile Alpilor; cu Mont-Perdu din Pirinei, de numai trei mii trei sute cincizeci și unu metri, Roemer și Boguslawski; cu Etna, înalt de trei mii două sute treizeci și șapte metri, Hercule, Atlas, Furnerius.
Acestea sunt punctele de comparație care permit să se aprecieze înălțimea munților lunari. Or, tocmai traiectoria urmată de proiectil îl atrăgea spre această regiune muntoasă din emisfera sudică, acolo unde se ridică cele mai frumoase mostre ale orografiei lunare.