Problema pulberii
Rămânea de discutat problema pulberii. Publicul aștepta cu îngrijorare această ultimă decizie. Grosimea proiectilului, lungimea tunului fiind stabilite, care va fi cantitatea de pulbere necesară pentru a produce impulsia? Acest factor teribil, ale cărui efecte omul le-a stăpânit totuși, era chemat să-și joace rolul în proporții neobișnuite.
În general se știe și se susține fără ezitare că pulberea a fost inventată în secolul al XIV-lea de călugărul Schwartz, care și-a sacrificat viața marii sale descoperiri. Dar este aproape dovedit acum că această istorie trebuie să fie clasată printre legendele Evului Mediu. Pulberea n-a fost inventată de nimeni; ea provine direct din focurile grecești, compuse ca și ea din sulf și salpetru. Mai târziu, aceste amestecuri, care nu erau decât niște amestecuri inflamabile, au fost transformate în amestecuri explozive.
Dar dacă învățații cunosc perfect falsa legendă a pulberii, puțini oameni își dau seama de puterea sa mecanică. Or, ea trebuie cunoscută pentru a înțelege importanța problemei examinate de comitet.
Astfel, un litru de pulbere cântărește aproximativ două livre (900 grame)[48]; produce, aprinzându-se, patru sute litri de gaze; aceste gaze, lăsate libere și sub acțiunea unei temperaturi de două mii patru sute de grade, ocupă spațiul a patru mii de litri. Așadar, raportul dintre volumul pulberii și volumul de gaze produse prin arderea sa este de unu la patru mii. În cazul acesta, imaginați-vă nemaipomenita putere de propulsie, atunci când aceste gaze sunt comprimate într-un spațiu de patru mii de ori mai mic.
Iată ce știau perfect membrii comitetului când, a doua zi, intrară în ședință. Barbicane dădu cuvântul maiorului Elphiston, care fusese director al pulberăriilor în timpul războiului.
— Dragii mei camarazi, zise acest chimist distins, vreau să încep cu cifre de netăgăduit care ne vor servi ca bază de discuții. Proiectilul de douăzeci și patru despre care ne vorbea alaltăieri onorabilul J. T. Maston, în termeni atât de poetici, poate fi aruncat din gura de foc cu numai șaisprezece livre de pulbere.
— Sunteți sigur de cifră? întrebă Barbicane.
— Absolut sigur, răspunse maiorul. Tunul Armstrong nu folosește decât șaptezeci și cinci de livre de pulbere pentru un proiectil de opt sute de livre, și Columbiadul Rodman nu depășește o sută șaizeci de livre de pulbere pentru a trimite la 6 mile ghiuleaua sa de o jumătate de tonă. Aceste fapte nu pot fi puse la îndoială, căci eu însumi le-am trecut în procesele-verbale ale comitetului de artilerie.
— Perfect adevărat, întări generalul.
— Ei bine, reluă maiorul, concluzia pe care trebuie s-o tragem din aceste cifre este următoarea: cantitatea de pulbere nu crește odată cu greutatea proiectilului; într-adevăr, ne-ar trebui șaisprezece livre de pulbere pentru un proiectil de douăzeci și patru; cu alte cuvinte, în tunurile obișnuite se întrebuințează o cantitate de pulbere cântărind două treimi din greutatea proiectilului; dar această proporționalitate nu este constantă. Calculați și veți vedea că pentru un proiectil de o jumătate de tonă, în loc de trei sute treizeci și trei de livre de pulbere, această cantitate a fost redusă la o sută șaizeci de livre.
— Unde vreți să ajungeți? întrebă președintele.
— Dacă duceți la extrem teoria dumneavoastră, dragul meu maior, zise J. T. Maston, veți ajunge la concluzia că, atunci când proiectilul va fi suficient de greu, nu veți mai pune pulbere deloc.
— Prietenul meu Maston este glumeț chiar și în lucrurile serioase, replică maiorul, dar îl rog să se calmeze; voi propune îndată cantități de pulbere care vor satisface amorul său propriu de artilerist. Atât doar, țin să constat că, în timpul războiului, și pentru cele mai groase tunuri greutatea pulberii a fost redusă, după experiențe, la o zecime din greutatea proiectilului.
— Nimic mai exact, zise Morgan. Dar înainte de a decide cantitatea de pulbere necesară pentru a da impulsie, eu mă gândesc că e bine să cădem de acord asupra naturii sale.
— Vom folosi o pulbere cu boabe mari, răspunse maiorul; aprinderea și explozia sunt mai rapide decât acelea ale pulberii mărunte.
— Fără îndoială, replică Morgan, dar ea este foarte brizantă și sfârșește prin a degrada interiorul pieselor.
— Bine! Acesta este un inconvenient pentru un tun destinat a face un lung serviciu, dar nu pentru Columbiadul nostru. Nu ne expunem niciunui pericol de explozie, trebuie doar ca pulberea să se aprindă brusc, pentru ca efectul său mecanic să fie complet.
— Am putea, zise J. T. Maston, să facem mai multe găuri, în așa fel, încât să ia foc în diferite puncte simultan.
— Fără îndoială, răspunse Elphiston, dar aceasta ar face manevrarea prea dificilă. Revin așadar, la pulberea mea cu boabe mari, care elimină aceste dificultăți.
— Fie, răspunse generalul.
— Pentru a încărca Columbiadul, reluă maiorul, Rodman întrebuința o pulbere cu boabe mari cât castanele, făcută din cărbune de salcie arsă, pur și simplu, în cazane de fontă. Această pulbere era dură și lucioasă, nu lăsa nicio urmă pe mână, conținea într-o mare proporție hidrogen și oxigen, se aprindea instantaneu și, cu toate că era foarte brizantă, nu degrada simțitor gurile de foc.
— Ei bine, mi se pare, răspunse J. T. Maston, că nu mai avem de ce să ezităm și că alegerea noastră este gata făcută.
— Doar dacă nu preferați pulberea de aur, replică maiorul râzând, ceea ce îi aduse un gest amenințător cu cârligul din partea prietenului său supărăcios.
Până atunci, Barbicane nu se amestecase în discuție. Îi lăsa să vorbească și asculta. Avea desigur o idee. De aceea se mulțumi să zică doar:
— Acum, prieteni, ce cantitate de pulbere propuneți?
Cei trei membri ai Gun-Clubului se priviră o clipă.
— Două sute de mii de livre, zise în sfârșit Morgan.
— Cinci sute de mii, replică maiorul.
— Opt sute de mii! strigă J. T. Maston.
De data aceasta, Elphiston nu îndrăzni să-l acuze pe colegul său de exagerare. Într-adevăr, trebuia să se trimită până la Lună un proiectil cântărind douăzeci de mii de livre și să i se dea o forță inițială de douăsprezece mii yarzi pe secundă. Un moment de liniște urmă deci triplei propuneri făcută de cei trei colegi. El fu în sfârșit întrerupt de președintele Barbicane.
— Bravii mei camarazi, zise el cu o voce liniștită, plec de la principiul că rezistența tunului nostru, construit în condițiile dorite, este nelimitată. Vreau, ca urmare, să-l uimesc pe onorabilul J. T. Maston spunându-i că a fost timid în calculele sale și îi propun să dublăm cele opt sute de mii de livre de pulbere.
— Un milion șase sute de mii de livre? făcu J. T. Maston, sărind de pe scaun.
— Exact.
— Dar atunci va trebui să revenim la tunul meu de o jumătate de milă lungime.
— Este evident, zise maiorul.
— Un milion șase sute de mii de livre de pulbere, reluă secretarul comitetului, va ocupa un spațiu de douăzeci și două de mii de picioare cubice[49], aproximativ; or, cum tunul dumitale nu are decât o capacitate de cincizeci și patru de mii de picioare cubice[50], el va fi umplut pe jumătate și gura de foc a tunului nu va fi destul de lungă pentru ca detenta gazelor să imprime proiectilului o impulsie suficientă.
Nu aveai ce răspunde. J. T. Maston spunea adevărul. Se uitară la Barbicane.
— Totuși, reluă președintele, eu țin la această cantitate de pulbere. Gândiți-vă, un milion șase sute de mii de livre de pulbere vor da naștere la șase miliarde de litri de gaz. Șase miliarde! Ați auzit bine?
— Dar atunci cum procedăm? întrebă generalul.
— Foarte simplu; trebuie redusă această enormă cantitate de pulbere, păstrându-i totuși puterea mecanică.
— Bine, dar prin ce mijloc?
— Am să vă spun, grăi simplu Barbicane.
Interlocutorii săi îl devorau din priviri.
— Nimic nu-i mai ușor, într-adevăr, reluă el, decât să micșorezi această masă de pulbere la un volum de patru ori mai mic. Cunoașteți cu toții acea materie curioasă care formează țesuturile elementare ale vegetalelor și care se cheamă celuloză.
— Ah, făcu maiorul, te înțeleg, dragul meu Barbicane!
— Această materie, spuse președintele, se obține într-o stare de perfectă puritate din diferite corpuri și mai ales din vată de bumbac, care nu-i altceva decât puful din capsulele bumbacului. Or, bumbacul, combinat cu acid azotic la rece, se transformă într-o substanță cât se poate de insolubilă, de combustibilă și de explozivă. Acum câțiva ani, în 1832, un chimist francez, Braconnot, a descoperit această substanță pe care a numit-o xiloidină. În 1838, un alt francez, Pelouze, i-a studiat diferitele proprietăți, și, în sfârșit, în 1846, Shonbein, profesor de chimie la Bâle, a propus-o ca pulbere de război. Această pulbere este bumbacul azotic...
— Sau pyroxilul, răspunse Elphiston.
— Sau fulmicotonul, replică Morgan.
— Nu s-a aflat niciun nume de american care să-și pună semnătura pe această descoperire? strigă J. T. Maston, împins de un puternic sentiment de amor-propriu național.
— Niciunul, din nenorocire, răspunse maiorul.
— Totuși, pentru a-l satisface pe Maston, reluă președintele, îi voi spune că lucrările unuia dintre concetățenii noștri pot fi legate de studiul celulozei, căci colodiul, care este unul din principalii agenți în tehnica fotografiei, este tot pyroxil dizolvat în eter, cu adaos de alcool, și el a fost descoperit de Maynard, pe atunci student în medicină la Boston.
— Ei bine! Ura pentru Maynard și pentru fulmicoton! strigă gălăgiosul secretar al Gun-Clubului.
— Revin la pyroxil, reluă Barbicane. Cunoașteți proprietățile sale, care ni-l fac atât de prețios; el se prepară cu cea mai mare ușurință; bumbac cufundat în acid azotic fumegând[51] timp de 15 minute, apoi spălat cu multă apă, pe urmă uscat și asta-i totul.
— Nimic mai simplu, într-adevăr, zise Morgan.
— Ba, mai mult, pyroxilul este inalterabil la umiditate, calitate prețioasă în ochii noștri, pentru că vor trebui mai multe zile pentru a se umple tunul; inflamabilitatea sa are loc la 170 de grade în loc de 240 grade și aprinderea sa este atât de bruscă, încât poate să fie aprins pe o pulbere obișnuită, fără ca ea să aibă timp să ia foc.
— Perfect, răspunse maiorul.
— Atât doar că este mai scump.
— Ce contează! făcu J. T. Maston.
— În sfârșit, el dă proiectilelor o viteză de patru ori mai mare decât aceea a pulberii. Voi adăuga, totuși, că dacă i se adaugă nitrat de potasiu cât opt zecimi din greutatea sa, puterea sa de expansiune va fi sporită în mare proporție.
— Va fi necesar? întrebă maiorul.
— Nu cred, răspunse Barbicane. Astfel, în loc de un milion șase sute de mii de livre de pulbere, nu vom avea decât patru sute de mii de livre de fulmicoton și, cum cinci sute de livre de bumbac se pot comprima fără pericol în douăzeci și șapte picioare cubice, această materie nu va ocupa decât o înălțime de treizeci de stânjeni în Columbiad. În felul acesta, proiectilul va avea de parcurs mai mult de șapte sute de picioare de-a lungul țevii, sub presiunea a șase miliarde de litri de gaz, înainte de a-și lua zborul spre astrul nopților.
În acest moment, J. T. Maston nu-și mai putu înfrâna emoția; el se aruncă în brațele prietenului său cu violența unui proiectil, și l-ar fi dărâmat dacă Barbicane n-ar fi fost clădit să reziste și unei bombe.
Acest incident încheie cea de-a treia ședință a comitetului. Barbicane și îndrăzneții săi colegi, cărora nimic nu li se părea imposibil, rezolvaseră problema atât de complexă a proiectilului, a tunului și a pulberii.
Planul lor fiind întocmit, nu le mai rămânea decât să-l execute.
— Un simplu detaliu, o bagatelă! zise J. T. Maston[52].