Peisaje lunare
La ora două și jumătate dimineața, proiectilul se găsea în fața celei de-a treizecea paralele lunare și la o distanță efectivă de o mie de km, redusă la zece de către instrumentele optice. Părea în continuare imposibil ca el să atingă un punct oarecare al discului. Viteza sa de translație, relativ mediocră, era inexplicabilă pentru președintele Barbicane. La această distanță de Lună, ea ar fi trebuit să fie mare pentru a menține proiectilul contra forței de atracție. Era, așadar, un fenomen căruia îi lipsea încă explicația. Dealtfel, timpul nu era suficient pentru a-i cerceta cauza. Relieful lunar se desfășura sub ochii călătorilor și ei nu voiau să piardă niciun amănunt.
Discul apărea, prin urmare, în lunete, la o distanță de două leghe și jumătate. Un aeronaut, transportat la această distanță față de Pământ, ce-ar fi distins pe suprafața sa? Nu s-ar putea spune, fiindcă cele mai înalte ascensiuni n-au depășit opt mii de metri.
Iată, totuși, o descriere exactă a ceea ce vedeau, de la această înălțime, Barbicane și tovarășii săi.
Colorațiuni destul de diverse apăreau ca niște plăci mari pe disc. Selenografii nu sunt de acord asupra naturii acestor colorațiuni. Ele sunt diferite și destul de viu contrastante. Julius Schmidt pretinde că dacă oceanele terestre ar seca, un observator selenit n-ar distinge pe glob, între oceanele și câmpiile continentale, nuanțe atât de divers accentuate ca acelea care se arată pe Lună unui observator terestru. După părerea lui, culoarea comună a acestor întinse câmpii, cunoscute sub numele de „mări”, este griul închis amestecat cu verde și cafeniu închis. Câteva mari cratere prezentau de asemenea această colorație. Barbicane cunoștea această părere a selenografului german, părere împărțită și de domnii Beer și Moedler. El constată că observația lor era justă față de aceea a unor astronomi care nu admiteau decât colorația cenușie la suprafața Lunii. În anumite spații, culoarea verde era viu pronunțată, așa cum arată ea, după spusele lui Julius Schmidt, în Mările Seninătății și Capriciilor. Barbicane remarcă, de asemenea, largi cratere lipsite de conuri interioare, care aruncau o culoare albăstruie, asemănătoare reflexelor unei table de oțel proaspăt lustruită. Aceste colorații aparțineau cu adevărat discului lunar și ele nu se datorau, conform celor spuse de unii astronomi, fie imperfecțiunii obiectivului lunetelor, fie interpunerii atmosferei terestre. Pentru Barbicane, nu exista nicio îndoială în această privință. El observa prin vid și nu putea comite vreo greșeală de optică. El consideră existența acestor colorațiuni diverse ca o cucerire a științei. Acum se punea problema dacă aceste nuanțe de verde erau datorate unei vegetații tropicale, întreținute de o atmosferă densă și joasă. Nu se putea pronunța încă.
Mai departe, el observă o nuanță roșiatică, foarte accentuată. O nuanță asemănătoare fusese observată deja pe fundul unei împrejmuiri izolate, cunoscută sub numele de circul lui Lichtenberg, care este situat lângă munții Hercinici, la marginea Lunii, dar nu-i putu recunoaște natura.
Nu fu mai norocos nici în ceea ce privește o altă particularitate a discului, căci nu putu să-i precizeze în mod exact cauza. Iată această particularitate.
Michel Ardan se afla lângă președinte, când zări lungi linii albe, viu luminate de razele directe ale Soarelui. Era o succesiune de dâre luminoase, foarte diferite de radierea pe care o prezenta cândva Copernic. Ele se alungeau paralel unele cu altele. Michel, cu obișnuita-i siguranță de sine, nu se putu stăpâni să nu strige:
— Ia uite! Câmpuri cultivate!
— Câmpuri cultivate? făcu Nicholl ridicând din umeri.
— Arate, cel puțin, replică Michel Ardan. Dar ce agricultori mai sunt și seleniții ăștia și ce boi uriași trebuie să înjuge la plugul lor pentru a face astfel de brazde!
— Astea nu sunt brazde, zise Barbicane, sunt șanțuri.
— Fie și șanțuri, răspunse cu supunere Michel. Numai că ce se înțelege prin șanțuri în lumea științifică?
Barbicane îl învăță imediat pe prietenul său ceea ce știa despre șanțurile lunare. El știa că erau niște dâre care se puteau observa pe toate părțile nemuntoase ale discului, că aceste dâre, cel mai adesea izolate, măsoară de la patru la cincizeci de leghe în lungime, că lățimea lor variază de la o mie la o mie cinci sute de metri și că malurile lor sunt perfect paralele, dar nu știa mai mult nici despre formarea, nici despre natura lor.
Barbicane, înarmat cu luneta, cercetă aceste șanțuri cu o extremă atenție. El observă că marginile lor erau formate din pante foarte abrupte. Erau lungi întărituri paralele și, cu oarecare imaginație, se putea admite existența unor lungi linii de fortificații ridicate de inginerii seleniți.
Printre aceste diferite întărituri, unele erau cu desăvârșire drepte și parcă trase cu o sfoară. Altele prezentau o ușoară curbură, menținându-se totuși paralelismul malurilor. Unele se încrucișau între ele, altele tăiau de-a dreptul prin cratere. Aici, ele străbăteau în lung și-n lat cavități obișnuite, ca Posidonius sau Petavius, dincolo brăzdau mările, ca de exemplu Marea Seninătății.
Aceste neregularități naturale ale solului au stârnit bineînțeles imaginația astronomilor tereștri. Primele observații nu descoperiseră aceste șanțuri. Nici Hevelius, nici Cassini, nici La Hire, nici Herschell nu păreau să le fi cunoscut. Abia Schroeter, în anul 1789, le semnală pentru prima oară atenției savanților. Urmară alții care le studiară, ca Pastorff, Gruithuysen, Beer și Moedler. Astăzi numărul lor se ridică la șaptezeci. Dar dacă ele au fost numărate, nu li s-a determinat încă natura. Acestea nu sunt fortificații, fără îndoială, nici vechi albii ale unor râuri ce-au secat, căci pe de o parte apele, atât de ușoare la suprafața Lunii, n-ar fi putut scobi asemenea adâncituri, iar pe de altă parte, aceste șanțuri străbat adesea cratere existente la o mare înălțime.
Trebuie cu toate acestea să recunoaștem că Michel avu o idee și că, fără să știe măcar, el se întâlni în această privință cu Julius Schmidt.
— Pentru ce, zise el, aceste nelămurite apariții n-ar fi simple fenomene de vegetație?
— Ce vrei să spui? întrebă brusc Barbicane.
— Nu te mânia, demnul meu președinte, răspunse Michel. Nu s-ar putea ca aceste linii întunecate care formează un parapet să fie niște șiruri de arbori așezați cu regularitate?
— Ții cu tot dinadinsul la vegetația ta? zise Barbicane.
— Țin, ripostă Michel Ardan, să explic ceea ce voi, savanții, nu lămuriți! Cel puțin, ipoteza mea ar avea avantajul de a indica pentru ce aceste șanțuri dispar sau doar în aparență dispar la perioade regulate.
— Și pentru care motiv?
— Pentru motivul că acești copaci devin de neobservat atunci când își pierd frunzele și vizibili atunci când înfrunzesc.
— Explicația ta este cât se poate de ingenioasă, dragul meu tovarăș, răspunse Barbicane, dar este inadmisibilă.
— De ce?
— Pentru că nu există, spre a spune astfel, anotimp pe suprafața Lunii și, în consecință, fenomenele de vegetație de care vorbești nu pot să se producă.
Într-adevăr, oblicitatea mică a axei lunare menține Soarele la o înălțime aproape constantă, la orice latitudine. Deasupra regiunilor ecuatoriale, astrul radios se află aproape întotdeauna la zenit, iar în regiunile polare abia depășește limita orizontului. Așadar, de-a lungul fiecărei regiuni stăpânește o iarnă, o primăvară, o vară sau o toamnă veșnică, la fel ca pe planeta Jupiter, a cărei axă este și ea destul de puțin înclinată pe orbita sa.
Ce origine se atribuie acestor șanțuri? Problemă greu de rezolvat. Ele au apărut în mod sigur ulterior formării craterelor și a circurilor, căci multe au răzbătut prin întăriturile lor circulare, spărgându-le. Se poate deci ca, datând din ultimele epoci geologice, ele să nu se fi datorat decât unei expansiuni a forțelor naturii.
Între timp, proiectilul atinsese înălțimea celui de-al patruzecilea grad al latitudinii lunare, la o distanță care nu depășea opt sute de km. Priveliștile apăreau în câmpul lunetelor, ca și cum ar fi fost plasate la numai două leghe. La acest punct, sub picioarele lor, se ridica Heliconul, înalt de cinci sute cinci metri, iar în partea stângă se rotunjeau acele înălțimi mijlocii care închideau o mică porțiune a Mării Ploilor, sub numele de Golful Irișilor.
Atmosfera terestră ar trebui să fie de o sută șaptezeci de ori mai transparentă decât este, pentru a permite astronomilor să facă observații complete la suprafața Lunii. Dar în acest vid unde plutea proiectilul, niciun fluid nu se interpunea între ochiul observatorului și obiectul observat. Mai mult, Barbicane se găsea la o distanță pe care niciodată n-o dăduseră cele mai puternice telescoape, nici cel al lui John Ross, nici cel de pe Munții Stâncoși. Era, deci, în condiții deosebit de prielnice pentru a rezolva această importantă problemă a posibilității de locuire a Lunii. Totuși, soluția îi era încă necunoscută. El nu distingea decât întinsul deșert al imenselor câmpii și, spre nord, munți sterpi. Nicio lucrare nu trăda mâna omului. Nicio ruină nu dovedea trecerea sa. Nicio turmă de animale nu arăta că viața s-ar fi dezvoltat nici chiar la un grad inferior.
Niciun fel de mișcare, niciun fel de apariție a vegetației. Din cele trei regnuri care-și împart sferoidul terestru, unul singur era reprezentat pe globul lunar: regnul mineral.
— Ah, zise Michel Ardan cu un aer puțin descumpănit, nu există, prin urmare, nimeni?
— Nu, răspunse Nicholl, nimeni până acum. Niciun om, niciun animal, niciun pom. În definitiv, dacă atmosfera s-a refugiat în fundul cavităților, în interiorul circurilor, sau măcar pe fața opusă a Lunii, nu putem presupune nimic.
— Dealtfel, adăugă Barbicane, chiar pentru privirea cea mai pătrunzătoare, un om n-ar putea fi văzut la o distanță mai mare de șapte km. Prin urmare, dacă există seleniți, ei pot vedea proiectilul nostru, dar noi nu-i putem vedea.
Spre orele patru dimineața, la înălțimea celei de-a cincizecea paralele, distanța era redusă la șase sute de kilometri. Spre stânga se desfășură o linie de munți cu contur capricios, apărând în plină lumină. Spre dreapta, din contră, se căsca o groapă neagră ca un enorm puț, de nepătruns și întunecos, săpat în solul lunar.
Această groapă era Lacul Negru, era Platon, circ adânc ce s-ar fi putut studia în mod satisfăcător și de pe Pământ, între ultimul pătrar și Luna nouă, când umbrele se proiectau de la vest spre est.
Această colorație neagră se întâlnea rar pe suprafața satelitului. Ea nu a fost recunoscută deocamdată decât în adâncurile circului Endymion, la est de Marea Frigului, în emisfera nordică, și în fundul circului Grimaldi, la ecuator, spre țărmul oriental al astrului.
Platon este un munte inelar, situat la 51° latitudine nordică și 9° longitudine estică. Circul său este lung de nouăzeci și doi de km și larg de șaizeci și unu. Barbicane regretă că nu poate trece perpendicular pe deasupra uriașei sale deschizături. Era acolo o prăpastie de cercetat sau poate de surprins vreun fenomen misterios. Dar mersul proiectilului nu putea fi schimbat. Situația trebuia suportată așa cum era. Nu se pot dirija baloanele, și cu atât mai puțin proiectilele, mai ales atunci când ești închis între pereții lor.
Spre orele cinci dimineața, marginea dinspre nord a Mării Ploilor era în sfârșit depășită. Munții La Condamine și Fontenelle rămâneau, unul în stânga, celălalt în dreapta. Această parte a discului, cu începere de la al șaizecilea grad, devenea cu desăvârșire muntoasă. Lunetele o apropiau la o leghe, distanță mai mică decât aceea care separă vârful Mont-Blanc de nivelul mării. Toată această regiune era plină de piscuri și circuri. Spre al șaptezecilea grad domina Philolaus, la o înălțime de trei mii șapte sute de metri, unde se deschidea un crater de formă eliptică, lung de șaisprezece leghe, larg de patru.
Atunci, discul, văzut de la această distanță, oferea un aspect deosebit de straniu. Peisajele se prezentau privirii în condiții foarte diferite de cele ale Pământului, dar și inferioare.
Luna neavând atmosferă, această absență a învelișului gazos are urmările deja demonstrate. Niciun amurg pe suprafața sa, noaptea urmând brusc după zi și ziua după noapte, ca o lampă care se stinge sau se aprinde în mijlocul unei obscurități adânci. Nu există nici trecere de la frig la cald, temperatura scăzând într-o clipă de la gradul apei clocotite la gradul frigurilor spațiului sideral.
O altă urmare a acestei absențe a aerului este aceea că bezna absolută stăpânește acolo unde nu ajung razele Soarelui. Ceea ce se cheamă lumină difuză pe Pământ, această materie luminoasă pe care aerul o ține în suspensie, care creează amurgul și revărsatul zorilor, care produce umbrele, penumbrele și tot acel farmec al clar-obscurului, nu există pe Lună. De aici o brutalitate de contraste care n-admite decât două culori: negrul și albul. Dacă un selenit și-ar adăposti ochii de razele solare, cerul i-ar apare absolut negru și stelele ar străluci în fața privirilor sale ca în nopțile cele mai întunecoase.
Să judecăm ce impresie a produs acest aspect ciudat asupra lui Barbicane și a prietenilor săi. Ochii lor erau derutați. Nu mai sesizau distanța respectivă a diverselor planuri. Un peisaj lunar, care nu e îndulcit deloc de fenomenul clar-obscurului, n-ar putea fi redat de un peisagist de pe Pământ. Pete de cerneală pe o pagină albă, asta ar fi totul.
Acest aspect nu se modifică nici chiar când proiectilul se afla la înălțimea celui de-al optzecilea grad și nu-l separa de Lună decât o distanță de o sută de km. Și nici atunci când, la ora cinci dimineața, el trecu la mai puțin de cincizeci de km de muntele Gioja, distanță pe care lunetele o reduceau la o optime de leghe. Îți făcea impresia că Luna putea fi atinsă cu mâna. Părea imposibil ca proiectilul să nu se ciocnească cu ea în curând, chiar dacă numai cu polul nord, a cărui muche strălucitoare se deslușea viguros pe fondul negru al cerului. Michel Ardan voia să deschidă unul din hublouri și să se azvârle spre suprafața lunară. O cădere de douăsprezece leghe! Nu se mai uita la asta. Încercare inutilă, dealtfel, căci, dacă proiectilul nu trebuia să atingă un punct oarecare al satelitului, Michel, antrenat de mișcarea sa, nu l-ar fi atins nici el.
În acest moment, la orele șase, polul lunar tocmai se ivea. Discul nu oferea privirii călătorilor decât o jumătate viu luminată, în timp ce cealaltă dispărea în beznă. Brusc, proiectilul depăși linia de demarcație între lumina intensă și umbra absolută și fu deodată aruncat într-o noapte adâncă.