Consecințele unei deviații
Barbicane nu mai avea nicio grijă, dacă nu în ce privește rezultatul călătoriei, cel puțin în ce privește forța de impulsie a proiectilului.
Viteza sa virtuală îl antrena dincolo de linia neutră. Așadar, nu se va mai întoarce pe Pământ. Prin urmare, nu va fi imobilizat la punctul de atracție egală. O singură ipoteză rămânea să se realizeze – sosirea proiectilului la ținta sa, sub acțiunea atracției lunare.
În realitate, era o cădere de la opt mii două sute nouăzeci și șase leghe înălțime, pe un astru, ce-i drept, unde greutatea nu trebuia să fie mai mare decât a șasea parte din greutatea de pe Pământ. Cu toate acestea, era o cădere formidabilă și trebuiau luate toate precauțiile, fără întârziere.
Aceste precauții erau de două feluri: unele trebuiau să amortizeze lovitura în momentul în care proiectilul va atinge solul lunar, celelalte trebuiau să întârzie căderea și, în consecință, s-o facă mai puțin violentă.
Pentru amortizarea loviturii, era neplăcut că Barbicane nu mai era în stare să întrebuințeze aceleași mijloace care micșoraseră atât de bine șocul din momentul plecării, cu alte cuvinte apa folosită ca resort și pereții despărțitori.
Pereții existau încă, dar apa lipsea, căci nu se putea întrebuința în acest scop rezerva, rezervă prețioasă pentru cazul în care, în timpul primelor zile, elementul lichid ar lipsi pe solul lunar.
Dealtfel, această rezervă ar fi fost insuficientă pentru a fi folosită ca resort. Stratul de apă înmagazinat în proiectil la plecare, și pe care era așezat discul etanș, ocupa nu mai puțin de trei picioare înălțime pe o suprafață de cincizeci și patru picioare pătrate. El măsura ca volum șase metri cubi și în greutate cinci mii șapte sute cincizeci kilograme. Or, recipientele nu conțineau nici a cincea parte. Trebuia, așadar, să se renunțe la acest mijloc atât de bun pentru a amortiza șocul sosirii.
Din fericire, Barbicane nu contase doar pe folosirea apei; înzestrase discul mobil cu tampoane puternice pe arcuri, destinate să micșoreze șocul produs asupra părții de jos a proiectilului după distrugerea pereților orizontali. Aceste tampoane existau încă, era suficient să le potrivești și să pui la loc discul mobil. Toate aceste piese erau ușor de mânuit, pentru că greutatea lor era destul de mică, putând fi remontate repede.
Așa se și făcu. Diversele bucăți fură reajustate fără dificultate. Puseră bulonii și piulițele. Uneltele nu lipseau. Curând discul, astfel aranjat, se odihnea pe tampoanele de oțel, ca o masă pe picioarele sale. Dar un inconvenient rezulta din așezarea acestui disc. Geamul inferior era astupat. Prin urmare, imposibilitatea pentru călători de a observa Luna prin această deschizătură, când vor fi azvârliți perpendicular pe ea. Dar trebuia renunțat. Dealtfel, prin deschizăturile laterale, se puteau încă zări întinsele regiuni lunare, așa cum se vede Pământul din nacela unui aerostat.
Această așezare a discului ceru o oră de muncă. Era trecut de douăsprezece când pregătirile fură terminate. Barbicane făcu noi observații în ceea ce privește înclinația proiectilului, dar, spre marea lui neplăcere, acesta nu era întors suficient pentru o cădere; părea că urmează o curbă paralelă cu discul lunar. Astrul nopților strălucea cu splendoare în spațiu, în timp ce, în partea opusă, astrul zilei îl incendia cu focurile sale. Această situație nu putea fi decât îngrijorătoare.
— Vom ajunge oare? spuse Nicholl.
— Să facem totul ca și cum ar trebui să ajungem, răspunse Barbicane.
— Sunteți fricoși, replică Michel Ardan. Vom sosi, bineînțeles, și poate chiar mai repede decât am dori.
Acest răspuns îi dădu imbold lui Barbicane să continue pregătirile și el se ocupă de așezarea instrumentelor destinate să întârzie căderea.
Vă amintiți de seara mitingului ținut la Tampa-Town în Florida, atunci când căpitanul Nicholl se declarase dușman al lui Barbicane și adversar al lui Michel Ardan. Când căpitanul Nicholl susținuse că proiectilul se va sfărâma ca sticla, Michel îi răspunsese că-i va întârzia căderea cu ajutorul unor rachete așezate în chipul cel mai nimerit.
Într-adevăr, puternice artificii, având punctul de sprijin în partea de jos a proiectilului și explodând în exterior, puteau, producând o mișcare de recul, să încetinească într-o anumită măsură viteza proiectilului. Aceste rachete trebuiau să ardă în vid, ce-i drept, dar oxigenul nu le lipsea, căci ele și-l furnizau singure, precum vulcanii lunari a căror erupție n-a fost niciodată oprită de lipsa atmosferei în jurul Lunii.
Barbicane se înarmase, deci, cu rachete închise în mici tunuri de oțel filetate, care se puteau înșuruba în partea de jos a proiectilului. În interior, aceste tunulețe atingeau podeaua. În exterior, ele nu depășeau mai mult de o jumătate de picior. În total erau douăzeci.
O deschizătură făcută în disc permitea aprinderea feștilei cu care fiecare era prevăzut. Tot efectul se producea în afară. Amestecurile explozive fuseseră introduse dinainte în fiecare tun. Era suficient, prin urmare, să se ridice obturatoarele metalice așezate în partea de jos a proiectilului și să fie înlocuite cu aceste tunuri care intrau exact în lăcașul lor.
Noua îndeletnicire se sfârși pe la ora trei și, toate aceste măsuri fiind luate, nu le mai rămânea decât să se aștepte.
Între timp, proiectilul se apropia vizibil de Lună. Suferea în mod evident, într-o oarecare proporție, influența sa, dar propria sa viteză îl antrena de asemenea, pe o linie oblică. Ca urmare a acestor două influențe, rezultatul era o linie care devenea poate o tangentă.
Dar era clar că proiectilul nu cădea în mod normal pe suprafața Lunii, căci partea sa inferioară, datorită greutății sale, ar fi trebuit să fie întoarsă spre ea.
Îngrijorarea lui Barbicane creștea, văzând că proiectilul său rezista influențelor gravitației. În fața sa se deschidea necunoscutul spațiilor interstelare. El, savantul, credea că prevăzuse cele trei ipoteze posibile: căderea pe Pământ, căderea pe Lună, stagnarea la linia neutră; și iată că o a patra ipoteză, plină de toate spaimele infinitului, se ivea pe neașteptate. Pentru a nu o privi fără a te crede pierdut, trebuia să fii un savant îndrăzneț ca Barbicane, să fii flegmatic ca Nicholl sau un aventurier curajos ca Michel Ardan.
Convorbirea fu îndreptată spre acest subiect. Alți oameni ar fi privit problema din punct de vedere practic. Ei s-ar fi întrebat unde îi târa vagonul lor proiectil. Dar călătorii noștri, nu. Ei căutau cauza care produsese acest efect.
— Înseamnă că am deraiat? zise Michel. De ce oare?
— Mă tem că da, răspunse Nicholl, că, în pofida tuturor măsurilor de precauție luate, Columbiadul a greșit ținta. O eroare, cât de neînsemnată ar fi ea, trebuie să fie suficientă pentru a ne arunca în afara atracției lunare.
— Așadar, să se fi țintit rău? întrebă Michel.
— Nu-mi vine să cred, răspunse Barbicane. Perpendicularitatea tunului a fost riguroasă, direcția sa pe zenitul locului incontestabilă. Or, Luna trecând la zenit, noi trebuia s-o atingem în plin. Există o altă cauză, dar ea îmi scapă.
— Nu sosim prea târziu? întrebă Nicholl.
— Prea târziu? făcu Barbicane.
— Da, reluă Nicholl. Nota Observatorului din Cambridge susține că traiectoria trebuie efectuată în nouăzeci și șapte de ore treisprezece minute și douăzeci de secunde. Ceea ce vrea să spună că, mai devreme, Luna nu ar fi încă la punctul indicat, și mai târziu n-ar mai fi acolo.
— De acord, răspunse Barbicane. Dar noi am plecat la întâi decembrie, la ora unsprezece fără treisprezece minute și douăzeci și cinci de secunde seara și trebuie să ajungem în data de 5 decembrie la miezul nopții, exact în momentul când Luna va fi plină. Or, suntem în cinci decembrie. Este ora trei și jumătate după-amiază și opt ore și jumătate ar trebui să fie suficiente pentru a ne duce la țintă. De ce nu ajungem?
— N-o fi din cauza excesului de viteză? întrebă Nicholl. Căci noi știm acum că viteza inițială a fost mai mare decât se credea.
— Nu! De-o sută de ori nu! replică Barbicane. Să fi fost bună direcția proiectilului, un exces de viteză nu ne-ar fi oprit să ajungem în Lună. Nu! Este o deviație. Am fost deviați.
— De ce? Prin ce? întrebă Nicholl.
— Nu pot ști, răspunse Barbicane.
— Ei bine, Barbicane, zise atunci Michel, vrei să cunoști părerea mea în această problemă, de a ști de unde provine această deviație?
— Vorbește.
— N-aș da nici măcar o jumătate de dolar ca s-o aflu! Suntem deviați, iată faptul. Unde mergem, puțin mă interesează. Vom vedea. Ce naiba! Deoarece suntem antrenați în spațiu, vom sfârși prin a cădea într-un centru oarecare de atracție!
Această indiferență a lui Michel Ardan nu putea să-l mulțumească pe Barbicane. Nu pentru că era neliniștit în privința viitorului! Dar de ce îi deviase proiectilul, asta voia să afle cu orice preț.
Între timp, proiectilul continua să se deplaseze lateral față de Lună și, împreună cu el, șirul de obiecte aruncate afară. Barbicane putu chiar să constate cu ajutorul unor puncte de reper fixate pe Lună, până la care distanța era mai mică de două mii de leghe, că viteza devenea uniformă. Nouă dovadă că nu era o cădere. Forța de impulsie învingea încă atracția lunară, dar traiectoria proiectilului îi apropia în mod sigur de discul lunar și se putea spera că, la o distanță mai apropiată, acțiunea gravitației va predomina și va provoca în mod definitiv o cădere.
Cei trei prieteni nu aveau nimic mai bun de făcut și-și continuară observațiile. Totuși, ei nu puteau încă determina dispunerile topografice ale satelitului. Toate reliefurile se nivelau sub reflecția razelor solare.
Ei priviră astfel prin geamurile laterale până la ora opt seara. Luna le apărea de o asemenea mărime, încât acoperea întreaga jumătate a bolții cerești. Soarele, pe de o parte, astrul nopților, pe de alta, inundau proiectilul cu lumină.
În acest moment, Barbicane crezu că poate să evalueze la aproximativ șapte sute de leghe, numai, distanța care-i separa de ținta lor.
Viteza proiectilului i se păru a fi de două sute de metri pe secundă, aproximativ o sută șaptezeci de leghe pe oră. Partea de jos a proiectilului tindea să se întoarcă spre Lună sub influența forței centripete, dar forța centrifugă învingând mereu, era probabil că traiectoria rectilinie se va transforma într-o curbă oarecare, căreia nu i se putea determina natura.
Barbicane căuta necontenit soluția problemei sale nerezolvabile.
Orele se scurgeau fără niciun rezultat. Proiectilul se apropia în mod vizibil de Lună, dar tot atât de vizibil era că n-o va atinge.
Cât privește cea mai scurtă distanță la care va trece, ea va fi rezultanta celor două forțe, atractive și respingătoare, care solicitau mobilul.
— Eu nu cer decât un lucru, repeta Michel: să trecem destul de aproape de Lună pentru a-i pătrunde secretele!
— Afurisită să fie atunci, strigă Nicholl, cauza care a făcut să devieze proiectilul nostru!
— Afurisit să fie atunci, zise și Barbicane, ca și cum în mintea lui s-ar fi făcut deodată lumină, bolidul pe care l-am întâlnit în drum.
— Ei! făcu Michel Ardan.
— Ce vrei să spui? strigă Nicholl.
— Vreau să spun, răspunse Barbicane cu un ton convins, vreau să spun că deviația noastră este datorată numai întâlnirii cu acest corp rătăcitor.
— Dar nu ne-a atins nici măcar în treacăt, răspunse Michel.
— Ce contează! Masa sa, comparată cu aceea a proiectilului nostru, era uriașă și atracția sa a fost suficientă pentru a influența asupra direcției noastre.
— Doar atât?! strigă Nicholl.
— Da, Nicholl, dar atât de puțin cât a fost, răspunse Barbicane, pe o distanță de optzeci și patru de mii de leghe, n-a trebuit mai mult pentru ca noi să nu mai ajungem pe Lună.