Columbiadul
Operațiunea de topire reușise oare? Nu se puteau face decât simple presupuneri. Totuși, aparențele te lăsau să crezi în succes, pentru că forma absorbise întreaga masă a metalului lichefiat în cuptoare. Oricum, era nevoie de mult timp pentru a avea certitudinea directă a acestui lucru.
Într-adevăr, când maiorul Rodman și-a turnat tunul său de o sută șaizeci de mii de livre, i-au trebuit nu mai puțin de cincisprezece zile pentru răcirea lui.
Cât timp, din clipa aceea, enormul Columbiad, înconjurat de trâmbele sale de aburi și păzit de căldura sa intensă, avea să se ascundă față de privirile admiratorilor săi? Era greu de socotit.
Nerăbdarea membrilor Gun-Clubului fu pusă în acest interval de timp la o grea încercare. Dar nu se putea face nimic. J. T. Maston era cât pe ce să se prăjească din devotament. Cincisprezece zile după topire, o imensă trâmbă de fum se ridica încă în înaltul cerului și pământul ardea picioarele pe o rază de două sute de pași în jurul Stone's-Hill-ului.
Zilele se scurseră, săptămânile se înșirară una după alta. Niciun mijloc de a răci imensul cilindru. Era imposibil să te apropii. Trebuia așteptat, și membrii Gun-Clubului mureau de nerăbdare.
— Iată-ne la zece august, zise într-o dimineață J. T. Maston. Doar patru luni ne mai despart de întâi decembrie. Scoaterea formei interioare, calibrarea țevii, încărcarea Columbiadului, toate acestea mai sunt de făcut! Și noi nu vom fi gata! Nu poți nici măcar să te apropii de tun! Nu se va răci niciodată?! Asta-ar fi o cruntă păcăleală!
Ceilalți încercau să-l calmeze pe nerăbdătorul secretar, fără a izbuti. Barbicane nu zicea nimic, dar tăcerea sa ascundea o enervare înăbușită. Își vedea acțiunea total zădărnicită de un obstacol pe care numai timpul putea să-l rezolve – timpul, un dușman de temut în astfel de împrejurări – și a fi la discreția unui dușman era greu pentru niște războinici.
Totuși, observațiile zilnice permiseră să se constate o oarecare schimbare în starea solului. Spre cincisprezece august, aburii ce se ridicau scăzuseră mult în intensitate și grosime. Câteva zile mai târziu, terenul degaja doar aburi ușori, ultimul suflu al unui monstru închis în sicriul său de piatră. Puțin câte puțin, tresăririle solului se potoliră și cercul de căldură se restrânse; cei mai nerăbdători spectatori se apropiară: într-o zi înaintară cu doi stânjeni, a doua zi, cu patru; și la douăzeci și două august, Barbicane, colegii săi, inginerul putură lua loc pe întinderea de fontă care se întrezărea pe piscul Stone's-Hill-ului, un loc foarte igienic, fără îndoială, unde nu-ți era încă îngăduit să-ți fie frig la picioare.
— În sfârșit! strigă președintele Gun-Clubului cu un suspin de satisfacție.
Lucrările fură reluate în aceeași zi. Se procedă de îndată la extragerea formei interioare, în scopul de a degaja țeava tunului; târnăcopul, cazmaua, uneltele de filetat funcționară fără pauză; pământul argilos și nisipul se întăriseră sub acțiunea căldurii, dar, cu ajutorul mașinilor, izbutiră să vină de hac și acestui amestec încă arzând în contact cu pereții de fontă; materialele extrase fură repede ridicate de cărucioarele cu aburi și se făcea totul atât de bine, zelul cu care se lucra era atât de mare, intervenția lui Barbicane atât de puternică și argumentele sale, prezentate sub forma dolarilor, atât de convingătoare, încât la trei septembrie orice urmă a formei de turnare dispăruse.
Începu imediat operațiunea de strunjire interioară; mașinile fură instalate fără zăbavă și manevrară repede alezoare puternice al căror ascuțiș mușca din asperitățile de fontă. Câteva săptămâni mai târziu, suprafața interioară a uriașului tub era perfect cilindrică și țeava tunului dobândi o șlefuire perfectă.
În sfârșit, la douăzeci și două septembrie, la mai puțin de un an de la comunicarea lui Barbicane, uriașa mașină, calibrată cu precizie și de o verticalitate absolută, calculată cu ajutorul unor instrumente delicate, fu gata de funcționare. Nu mai aveau decât să aștepte Luna, dar era sigur că ea nu va lipsi de la întâlnire.
Bucuria lui J. T. Maston nu mai cunoscu margini și fu cât pe ce să facă o căzătură nemaipomenită, aruncându-și privirea în tubul de nouă sute de picioare. Fără brațul drept al lui Blomsberry, pe care onorabilul colonel îl mai avea, din fericire, secretarul Gun-Clubului, precum un nou Erostrate, și-ar fi găsit moartea în adâncimile Columbiadului.
Tunul era așadar terminat, nu mai exista nicio îndoială asupra perfecțiunii execuției sale; în consecință, la 6 octombrie, căpitanul Nicholl, de voie, de nevoie, își plăti datoria față de președintele Barbicane, și acesta înscrise în registrele sale, la coloana încasări, o sumă de două mii de dolari. Suntem îndreptățiți să credem că furia căpitanului ajunse la culme și că se îmbolnăvi de inimă rea. Totuși, mai pusese încă trei rămășaguri, de trei mii, patru mii și cinci mii de dolari, și dacă ar fi putut câștiga două din ele treaba n-ar fi fost rea, fără a fi excelentă. Dar banii nu intrau deloc în calculele sale și succesul obținut de rivalul său, în turnarea unui tun căruia plăcile de zece stânjeni nu i-ar fi rezistat, îi dădea o lovitură teribilă.
Începând de la douăzeci și trei septembrie, incinta Stone's-Hill-ului fu larg deschisă publicului și nu-i greu de înțeles ce mare a fost afluența vizitatorilor.
Într-adevăr, nenumărați curioși, sosiți din toate colțurile Statelor Unite, se îndreptau spre Florida. Orașul Tampa crescuse peste măsură în timpul acestui an, an consacrat în întregime lucrărilor Gun-Clubului, și număra o populație de o sută cincizeci de mii de suflete. După ce înglobase fortul Brooke într-o rețea de străzi, el se întindea acum pe limba de pământ care desparte cele două rade ale golfului Espiritu-Santo; cartiere noi, piețe noi, o întreagă pădure de case răsăriseră pe aceste plaje, nu de mult pustii, la căldura soarelui american. Se-nființaseră diverse companii pentru construirea de biserici, școli, locuințe particulare, și în mai puțin de un an întinderea orașului fusese înzecită.
Se știe că yankeii s-au născut comercianți; peste tot unde soarta îi aruncă, din zona înghețată până în cea dogoritoare, instinctul lor în afaceri trebuie să se exercite cu folos. Iată de ce, simplii curioși, oameni veniți în Florida în unicul scop de a urmări operațiunile Gun-Clubului, se lăsară antrenați în operațiuni comerciale încă de când se văzură instalați la Tampa. Navele închiriate pentru transportul materialului și al muncitorilor dăduseră portului o activitate fără seamăn. În curând alte vase, de toate formele și de toate tonajele, încărcate cu alimente, materii prime, mărfuri, brăzdau golful și cele două rade; uriașe agenții de armatori, de mijlocitori se stabiliră în oraș, și Shipping Gazette[85] înregistra în fiecare zi pe noii sosiți în portul Tampa.
În timp ce drumurile se înmulțeau în jurul orașului, acesta, ținând seama de uimitoarea creștere a populației și a comerțului, reuși în sfârșit să fie legat printr-o cale ferată de Statele din sud ale Uniunii.
Un drum de fier mergea de la Mobile la Pensacola, un mare arsenal maritim din miazăzi; apoi, din acest punct important, el se îndrepta spre Tallahassee. Acolo exista deja o mică porțiune de cale ferată, lungă de douăzeci și una de mile, prin care Tallahassee se punea în legătură cu Saint-Marks de pe țărmul mării. Acest capăt de road-way, odată prelungit până la Tampa-Town, însufleți prin trecerea sa și redeșteptă porțiunile moarte sau adormite din Florida centrală. De asemenea Tampa, grație acestor minuni ale industriei, datorate ideii născute într-o bună zi în creierul unui om, își putea lua pe bună dreptate aere de mare oraș. El fu supranumit „Moon City”[86], în timp ce capitala Floridei suferea de-o totală eclipsă, vizibilă din toate colțurile lumii.
Fiecare va înțelege acum de ce fusese atât de mare rivalitatea între Texas și Florida, ca și enervarea texanilor când își văzuseră pretențiile respinse prin alegerea făcută de Gun-Club. Cu perspicacitatea lor înțeleaptă, ei înțeleseseră ce avea de câștigat o țară în urma experienței întreprinse de Barbicane și profitul care ar fi însoțit o asemenea lovitură de tun. Texasul pierdea un uriaș centru de comerț, drumuri de fier și o creștere considerabilă a populației. Toate aceste avantaje se revărsau asupra prăpăditei peninsule floridiene, aruncată ca o estacadă între valurile golfului și talazurile Oceanului Atlantic. De aceea Barbicane împărțea cu generalul Santa-Anna toate antipatiile texanilor.
Dar, deși se lăsase pradă furiei comerciale și impetuozității industriale, noua populație din Tampa-Town nu arăta că ar fi uitat interesantele operațiuni ale Gun-Clubului. Din contră. Cele mai neînsemnate amănunte ale experienței, cea mai mică lovitură de cazma o pasionară. Era un neîncetat du-te-vino între oraș și Stone's-Hill, o procesiune, mai mult încă, un pelerinaj.
Se putea prevede că, în ziua experienței, aglomerația de spectatori va număra milioane, căci ei veneau deja din toate colțurile Pământului pentru a se îngrămădi pe îngusta peninsulă. Europa emigra în America.
Dar, până atunci, trebuie spus, curiozitatea acestor numeroși nou-veniți era prea puțin satisfăcută. Mulți se bizuiau pe spectacolul turnării fontei, dar n-avură parte decât de fum. Era cam puțin pentru niște ochi lacomi; însă Barbicane nu admise pe nimeni să asiste la această operațiune.
De aici, bombăneli, nemulțumiri, murmure; președintele fu dezaprobat, îl învinuiră de absolutism; procedeul său fu declarat „puțin american”. Izbucni aproape o răscoală în jurul împrejmuirii Stone's-Hill-ului.
Barbicane, cum se știe, rămase neclintit în hotărârea sa.
Dar, atunci când Columbiadul fu în întregime terminat, nu se mai putu ține ușa închisă; dealtfel, a închide porțile ar fi fost rea-voință, ba, mai rău, imprudență care putea nemulțumi sentimentele publice.
Barbicane deschise, așadar, incinta tuturor. Totuși, împins de spiritul său practic, el se hotărî să facă bani din curiozitatea publică. Era mare lucru să admiri uriașul Columbiad, dar a coborî în adâncimile sale, iată ceva ce li se părea americanilor un nec plus ultra al fericirii pe acest pământ. Încât nu era niciun curios care să nu vrea să-și ofere plăcerea de a vizita în interior această prăpastie de metal. Aparate, suspendate de un troliu cu aburi, permiseră spectatorilor de a-și satisface curiozitatea. Fu o nebunie dezlănțuită. Femei, copii, bătrâni, toți își făcură o datorie din a pătrunde, până-n fundul țevii, misterele uriașului tun. Coborârea costa cinci dolari de persoană și, în ciuda prețului ridicat, în timpul celor două luni care precedară experiența, afluența vizitatorilor permise Gun-Clubului să încaseze până la cinci sute de mii de dolari[87].
N-are rost să mai spunem că primii vizitatori ai Columbiadului fură membrii Gun-Clubului, avantaj pe bună dreptate rezervat ilustrei adunări. Această solemnitate avu loc la 25 septembrie. Într-o cabină de onoare, coborâră președintele Barbicane, J. T. Maston, maiorul Elphiston, generalul Morgan, colonelul Blomsberry, inginerul Murchison și alți distinși membri ai celebrului club. Vreo zece în total. Era încă destul de cald în fundul acestui tub lung de metal. Ba chiar te înăbușeai! Dar ce bucurie! Ce încântare! O masă cu zece tacâmuri fu aranjată pe masivul de piatră care susținea Columbiadul, luminat a giorno de un fascicol de lumină electrică. Multe feluri delicioase, care păreau că au coborât din cer, veniră să se așeze rând pe rând în fața comesenilor, și cele mai bune vinuri din Franța curseră din belșug în timpul acestei mese grozave, servite la nouă sute de picioare sub pământ. Petrecerea fu foarte însuflețită, și chiar foarte zgomotoasă; toasturi numeroase se încrucișară, se bău pentru globul pământesc, se bău pentru satelitul său, se bău pentru Gun-Club, se bău pentru Uniune, Lună, Phoebe, Diana, Selena, astrul nopților, „pașnicul curier al bolții cerești”. Toate aceste urale, purtate de undele sonore ale uriașului tub acustic, ajunseră ca un tunet la suprafață, și mulțimea așezată în jurul Stone's-Hill-ului își unea inimile și strigătele cu ale celor zece comeseni ascunși în fundul giganticului Columbiad.
J. T. Maston nu se mai stăpânea; dacă a urlat mai mult decât a gesticulat, dacă a băut mai mult decât a mâncat, este un fapt greu de stabilit. În orice caz, nu și-ar fi dat locul pentru un imperiu, „chiar dacă tunul încărcat și amorsat, trăgând, ar fi trebuit să-l trimită bucăți în spațiile interplanetare”.