Fantezie și realitate
— Ai văzut vreodată Luna? întrebă ironic un profesor pe unul din elevii săi.
— Nu, domnule, răspunse elevul, și mai ironic, dar trebuie să vă spun că am auzit vorbindu-se despre ea.
Într-un sens, răspunsul glumeț al elevului îl putea da imensa majoritate a ființelor sublunare. Câți oameni n-au auzit vorbindu-se de Lună fără s-o fi văzut vreodată... cel puțin prin lentila vreunei lunete sau a vreunui telescop? Câți n-au examinat niciodată harta satelitului lor!
Privind planisferul selenografic, ne impresionează mai întâi o anumită particularitate. Contrar dispunerii de pe Pământ sau Marte, continentele ocupă mai cu seamă emisfera sudică a globului lunar. Aceste continente nu prezintă acele linii terminale, atât de clare și de ordonate, care conturează America de Sud, Africa și Peninsula indiană. Coastele lor colțuroase, capricioase, adânc tăiate, sunt bogate în golfuri și peninsule. Ele amintesc ușor toată rețeaua întortocheată a insulelor Sonda, unde pământurile sunt peste măsură de divizate. Dacă a existat vreodată navigație pe suprafața Lunii, în mod sigur a fost dificilă și primejdioasă și trebuie deplânși marinarii și hidrografii seleniți – cei din urmă atunci când ridicau planul acestor țărmuri accidentate, cei dintâi când dădeau de aceste periculoase locuri de acostare.
Se poate remarca, de asemenea, că pe sferoidul lunar polul sud este mult mai continental decât polul nord. La acesta din urmă nu există decât o ușoară calotă de pământuri, despărțite de celelalte continente prin întinse mări[101]. Spre sud, continentele îmbracă aproape toată emisfera. Este, așadar, posibil ca seleniții să-și fi înfipt steagul pe unul din polii lor, în timp ce oameni precum Franklin, Ross, Kane, Dumont d'Urville, Lambert n-au putut încă să atingă acest punct necunoscut al globului pământesc.
În ceea ce privește insulele, ele sunt numeroase pe suprafața Lunii. Aproape toate sunt lunguiețe sau rotunde și parcă trasate cu compasul; ele par a forma un întins arhipelag, asemănător cu acel grup fermecător aruncat între Grecia și Asia Mică, pe care mitologia, odinioară, îl însuflețea în minunate legende.
Fără voie, nume ca Naxos, Tenedos, Milo, Carpathos îți vin în gând și cauți cu ochii corabia lui Ulise sau „clipper”-ul argonauților. Cel puțin așa pretindea Michel Ardan, că vede un arhipelag grecesc pe hartă. În ochii tovarășilor săi, mai puțin fanteziști, aspectul acestor țărmuri le reamintea mai curând pământurile divizate din Noul-Brunswick sau Noua Scoție, și acolo unde francezul regăsea urma eroilor de legendă, acești americani indicau punctele favorabile așezării agențiilor, în interesul comerțului și al industriei lunare.
Pentru a termina descrierea părții continentale a Lunii, câteva cuvinte despre dispunerea orografică. Se disting foarte limpede lanțuri muntoase, munți singuratici, circuri și șanțuri. Tot relieful lunar este cuprins în această împărțire. El este deosebit de accidentat. Este ca o enormă Elveție, o Norvegie fără sfârșit, unde acțiunea plutonică a făcut totul. Această suprafață, atât de profund frământată, este rezultatul contracțiilor succesive ale scoarței, în epoca în care astrul era pe cale de formare. Discul lunar este, așadar, indicat pentru studiul marilor fenomene geologice. Conform părerilor anumitor astronomi, suprafața sa, deși mai veche decât suprafața Pământului, a rămas mai nouă. Acolo nu-s ape care deteriorează relieful primitiv și a căror acțiune crescândă produce un fel de nivelare generală, nici aer a cărui influență de descompunere modifică profilurile orografice. Acolo, munca plutonică, nemodificată de forțele neptuniene, se află în toată puritatea sa de la început. Este Pământul așa cum fusese înainte ca mlaștinile și curentele să-l fi transformat în straturi sedimentare.
După ce s-a plimbat pe aceste vaste continente, privirea este atrasă de mările și mai vaste încă. Nu numai conformația, ci și poziția lor, aspectul lor reamintesc pe acelea ale oceanelor terestre, dar, la fel ca și pe Pământ, aceste mări ocupă cea mai mare parte a globului. Și totuși, nu sunt nicidecum spații lichide, ci câmpii cărora călătorii noștri sperau ca în curând să le determine natura.
Astronomii, trebuie să recunoaștem, au înzestrat aceste pretinse mări cu nume cel puțin ciudate, pe care știința le-a respectat până acum. Michel Ardan avea dreptate când compara acest planisfer cu o „hartă a dragostei”, întocmită de o Scudéry sau de un Cyrano de Bergerac.
— Doar că, adăugă el, nu-i harta sentimentului ca în secolul al XVII-lea, este harta vieții, foarte clar împărțită în două părți, una feminină, cealaltă masculină. Femeilor, emisfera din dreapta, bărbaților, emisfera din stânga!
Și când vorbea astfel, Michel nu reușea decât să-i facă pe prozaicii săi tovarăși să dea din umeri. Barbicane și Nicholl priveau harta lunară din cu totul alt punct de vedere decât fantezistul lor prieten. Totuși fantezistul lor prieten avea puțină dreptate. Să judecăm.
În această emisferă din stânga se întinde Marea Norilor, unde deseori se pierde rațiunea omenească. Nu departe apare Marea Ploilor, alimentată de toate necazurile vieții. Mai încolo se adâncește Marea Furtunilor, unde omul luptă neîntrerupt contra pasiunilor sale, prea adeseori victorioase. Apoi, epuizat de decepții, trădări, infidelități și tot cortegiul neplăcerilor omenești, ce găsește el la capătul existenței sale? Această vastă Mare a Capriciilor, abia îndulcită de câteva picături de apă din Golful de Rouă. Nori, ploi, furtuni, capricii, viața omului conține oare altceva și nu se rezumă oare la aceste patru cuvinte?
Emisfera din dreapta, „dedicată femeilor”, are mări mai mici, ale căror nume semnificative cuprind toate întâmplările unei existențe feminine. Este Marea Seninătății, deasupra căreia se apleacă tânăra fată, și Lacul Viselor care-i oglindește un viitor fericit. E Marea Nectarului, cu valurile sale de duioșie și adierile de dragoste! Este Marea Fecundității, Marea Crizelor, apoi Marea Vaporilor, ale căror dimensiuni sunt poate prea restrânse și, în sfârșit, acea întinsă Mare a Liniștii, unde sunt absorbite toate pasiunile înșelătoare, toate iluziile inutile, toate dorințele neîmplinite și ale cărei valuri se varsă domol în Lacul Morții.
Ce înșiruire ciudată de nume! Ce stranie împărțire în aceste două emisfere ale Lunii, unite una cu alta ca bărbatul cu femeia și formând această sferă a vieții, purtată în spațiu! Și fantezistul Michel n-avea dreptate să interpreteze astfel această fantezie a vechilor astronomi?
Dar, în timp ce imaginația sa cutreiera astfel „mările”, serioșii săi prieteni considerau lucrurile dintr-un punct de vedere mai geografic. Ei învățau pe dinafară această lume nouă. Măsurau unghiurile și diametrele.
Pentru Barbicane și Nicholl, Marea Norilor era o uriașă depresiune de teren, presărată cu câțiva munți circulari și acoperind o mare zonă din partea de vest a emisferei sudice; ea ocupa o sută optzeci și patru de mii opt sute de leghe pătrate și centrul său se găsea la 15° latitudine sudică și 20° longitudine vestică. Oceanul Furtunilor, Oceanus Procellarum, cea mai întinsă câmpie a discului lunar, îmbrățișa o suprafață de trei sute douăzeci și opt de mii trei sute leghe pătrate, centrul său fiind la 10° latitudine nordică și 45° longitudine estică. Din sânul său se înălțau admirabilii munți luminoși ai lui Kepler și Aristarc.
Mai spre miazănoapte și separată de Marea Norilor prin lanțuri înalte, se întindea Marea Ploilor, Mare Imbrium, având punctul său central la 35° latitudine nordică și 20° longitudine estică; ea era de-o formă aproape circulară și acoperea un spațiu de o sută nouăzeci și trei de mii de leghe. Nu departe, Marea Capriciilor, Mare Humorum, un mic bazin de numai patruzeci și patru de mii două sute leghe pătrate, era situată la 25° latitudine sudică și 40° longitudine estică. În sfârșit, trei golfuri se conturau încă pe litoralul acestei emisfere: Golful Torid, Golful de Rouă și Golful Irișilor, mici întinderi închise între șirurile înalte de munți.
Emisfera feminină, natural mai capricioasă, se deosebea prin mări mai mici și mai numeroase. Spre nord se aflau Marea Frigului, Mare Frigoris, la 55° latitudine nordică și 0° longitudine, cu o suprafață de șaptezeci și șase de mii de leghe pătrate, care se învecina cu Lacul Morții și Lacul Viselor; Marea Seninătății, Mare Serenitatis, la 25° latitudine nordică și 20° longitudine vestică, cuprinzând o suprafață de optzeci și șase mii de leghe pătrate; Marea Crizelor, Mare Crisium, bine delimitată, foarte rotundă, la 17° latitudine nordică și 55° longitudine vestică, cu o suprafață de patruzeci de mii leghe, o adevărată Mare Caspică, ascunsă într-o centură de munți. Apoi, la Ecuator, la 5° latitudine nordică și 25° longitudine vestică, apărea Marea Liniștii, Mare Tranquillitatis, ocupând o sută douăzeci și unu mii cinci sute nouă leghe pătrate; această mare comunica la sud cu Marea Nectarului, Mare Nectaris, întinsă pe douăzeci și opt de mii opt sute leghe pătrate, la 15° latitudine sudică și 35° longitudine vestică, și la est cu Marea Fecundității, Mare Fecunditatis, cea mai întinsă în această emisferă, ocupând două sute nouăsprezece mii trei sute leghe pătrate, la 3° latitudine sudică și 50° longitudine vestică. În sfârșit, foarte la nord și foarte la sud, se distingeau încă Marea lui Humboldt, Mare Humboldtianum, cu o suprafață de șase mii cinci sute leghe pătrate, și Marea Australă, Mare Australe, cu o suprafață de douăzeci și șase mile.
În centrul discului lunar, călare pe Ecuator și meridianul zero, se deschidea Golful Centrului, Sinus Medii, ca un fel de linie de unire între cele două emisfere.
Astfel se desfășura în fața ochilor lui Nicholl și Barbicane fața totdeauna vizibilă a satelitului Pământului. Când adunară diversele măsuri, găsiră că suprafața acestei emisfere era de patru milioane șapte sute treizeci și opt mii o sută șaizeci leghe pătrate, din care trei milioane trei sute șaptesprezece mii șase sute leghe pentru vulcani, lanțuri de munți, circuri, insule, într-un cuvânt tot ceea ce părea că formează partea solidă a Lunii, și un milion patru sute zece mii patru sute leghe pentru mări, lacuri, bălți, tot ceea ce părea că formează partea lichidă. Ceea ce, dealtfel, îi era perfect indiferent onorabilului Michel.
Această emisferă, după cât se vede, este de treisprezece ori și jumătate mai mică decât emisfera terestră. Totuși, selenografii au numărat deja peste cincizeci de mii de cratere. Este, așadar, o suprafață buhăită, crăpată, un adevărat ciur, demnă de calificativul puțin poetic pe care i l-au dat englezii, de „green cheese”, cu alte cuvinte, „brânză verde”.
Michel Ardan sări ca ars când Barbicane rosti acest nume jignitor.
— Iată, prin urmare, strigă el, cum anglo-saxonii din secolul al XIX-lea o tratează pe frumoasa Diana, pe blonda Phoebe, drăgălașa Isis, pe fermecătoarea Astartea, pe regina nopții, fiica Latonei și a lui Jupiter, sora cea mică a radiosului Apollo!