Gun-Clubul
În timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie în orașul Baltimore, în plin Maryland.
Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fără a mai trece prin școlile militare din West-Point[1]; ei au egalat în curând în „arta războiului” pe colegii lor de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.
Dar domeniul în care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, în consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci. În privința tirurilor razante, de sus în jos sau directe, a focurilor oblice, în șir sau revers, englezii, francezii, prusacii nu mai au nimic de învățat; dar tunurile lor, obuzierele lor, mortierele lor nu sunt decât pistoale de buzunar pe lângă formidabilele mașini de război ale artileriei americane.
Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni din naștere. Așadar, nimic mai natural decât să aducă în știința balisticii ingeniozitatea lor îndrăzneață. De aici, aceste tunuri gigantice, mult mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. Se cunosc în acest sens minunățiile lui Parrott, Dahlgreen, Rodman. Armstrongii, Pallisser-ii și alde Treuille de Beaulieu n-aveau decât să se încline în fața rivalilor lor de peste ocean.
Deci, în timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista un negustor cât de neînsemnat, niciun „booby”[2] cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.
Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari. De-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și clubul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului[3]. La o lună după înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci membri corespondenți.
O condiție sine qua non era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; în lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate în toate împrejurările.
„Stima ce-o obțin ei, spuse într-o zi unul dintre cei mai savanți oratori ai Gun-Clubului, este proporțională cu masa tunului și în funcție de pătratul distanțelor pe care le ating proiectilele lor.”
Aceasta era, nici mai mult, nici mai puțin, legea lui Newton asupra gravitației universale, transpusă pe plan moral.
Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătară proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind în două pe plimbăreții inofensivi. Toate aceste invenții lăsară mult în urmă timidele instrumente ale artileriei europene. Se poate judeca după următoarele cifre:
Cândva, pe vremurile bune, o ghiulea de tun de 36, de la o distanță de trei sute picioare, trecea prin treizeci și șase de cai așezați în flanc și șaizeci și opt de oameni. Era copilăria balisticei. De atunci proiectilele au făcut o bună bucată de drum. Tunul Rodman, care lansa la șapte mile[4] o ghiulea cântărind o jumătate de tonă[5], ar fi răsturnat ușor o sută cincizeci de cai și trei sute de oameni. La Gun-Club, se punea chiar problema de a se face o probă solemnă. Dar dacă respectivii cai consimțiră să ia parte la experiență, oamenii, din nefericire, dădură bir cu fugiții.
Oricum, efectul acestor tunuri era foarte ucigător și la fiecare descărcare combatanții cădeau ca spicele sub seceră. Ce mai însemna, în comparație cu astfel de proiectile, faimoasa ghiulea care la Coutras, în 1587, a scos din luptă douăzeci și cinci de oameni, sau cea care la Zorndoff, în 1758, a ucis patruzeci de infanteriști, sau, în 1742, tunul austriac al lui Kesselsdorf, care la fiecare lovitură arunca șaptezeci de dușmani la pământ? Ce mai contau acele focuri uluitoare de la Jena sau Austerlitz, care decideau odinioară soarta bătăliei? În timpul războiului de secesiune, s-au văzut altele, și mai și. În lupta de la Gettysburg, un proiectil conic, lansat de un tun ghintuit, a atins o sută șaptezeci și trei de confederali; și, în trecere prin Potomac, o ghiulea Rodman a trimis două sute cincisprezece sudiști într-o lume evident mai bună. Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat de J. T. Maston, distins membru și secretar permanent al Gun-Clubului, la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte persoane – ce-i drept, din pricina exploziei mortierului!
Ce se poate adăuga la aceste exemple, elocvente prin ele însele? Nimic. De asemenea, se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revenea omorârea unei „medii” de două mii trei sute șaptezeci și cinci și ceva de oameni.
Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.
Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii.
Trebuie adăugat că acești yankei, bravi în toate încercările, nu se mărginiră numai la formule și plătiră cu propria viață. Se găseau printre ei ofițeri de toate gradele, locotenenți sau generali, militari de toate vârstele, oameni care debutau în cariera armelor sau care îmbătrâneau sub afet. Mulți dintre ei rămaseră pe câmpul de bătălie și numele lor figura în cartea de onoare a Gun-Clubului, iar dintre cei care reveniră, majoritatea purtau semnele indiscutabilei lor cutezanțe. Cârje, picioare de lemn, brațe articulate, mâini cu cârlig, maxilare de cauciuc, cranii de argint, nasuri de platină, nimic nu lipsea colecției, și sus-numitul Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braț la patru persoane și două picioare la șase inși.
Dar vajnicii artileriști nu stăteau să privească îndeaproape asemenea lucruri și se simțeau pe bună dreptate mândri, când buletinul unei bătălii arăta un număr de victime înzecit față de cantitatea de proiectile cheltuită.
Totuși, într-o bună zi, tristă și regretabilă zi, pacea fu semnată de supraviețuitorii războiului; detunăturile încetară puțin câte puțin, mortierele amuțiră, obuzierele fură reduse la tăcere pentru mult timp, și tunurile, cu capul în jos, se reîntoarseră în arsenale, ghiulelele se stivuiră în parcuri, amintirile sângeroase se șterseră, culturile de bumbac se întinseră mănoase pe câmpiile bine îngrășate, veșmintele de doliu sfârșiră prin a se destrăma odată cu durerile, și Gun-Clubul rămase cufundat într-o profundă inactivitate.
Unii cercetători îndârjiți se ocupau încă de calcule balistice; ei tot mai visau bombe gigantice și obuze fără pereche în lume. Dar, dacă nu le pui în practică, la ce bun aceste teorii? Astfel încât sălile deveneau din ce în ce mai părăsite, servitorii dormeau în anticamere, ziarele mucegăiau pe mese, ungherele obscure răsunau de sforăituri triste și membrii Gun-Clubului, altădată atât de zgomotoși, acum, reduși la tăcere printr-o pace dezastruoasă, adormeau legănându-se în visele unei artilerii platonice.
— E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, în timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau în șemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existență plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea în fiecare dimineață cu detunăturile sale vesele?
— Vremurile acelea s-au dus, îi răspunse vioiul Bilsby, încercând să-și întindă brațele care-i lipseau. Era o plăcere! Fiecare își inventa obuzierul său, și, abia turnat, alerga să-l încerce în fața dușmanului, apoi se întorcea în tabără cu o încurajare din partea lui Sherman sau cu strângerea de mână a lui Mac-Clellan! Dar astăzi generalii s-au întors la tejghelele lor și, în locul proiectilelor, ei expediază inofensive baloturi de bumbac. Ah! Pe Sfânta Barbara! Viitorul artileriei este pierdut în America!
— Da, Bilsby, strigă colonelul Blomsberry, e o cruntă dezamăgire! Un om își părăsește, într-o bună zi, obiceiurile pașnice, se antrenează în mânuirea armelor, lasă în urmă Baltimorul ca să plece pe câmpul de luptă, se poartă ca un erou, și doi ani, trei ani mai târziu este silit să renunțe la roadele atâtor osteneli și să zacă într-o jalnică trândăvie, cu mâinile în buzunare.
Orice ar fi spus, viteazului colonel i-ar fi fost foarte greu să-și dovedească în felul acesta trândăvia, deși nu buzunarele îi lipseau.
— Și niciun război în perspectivă! zise atunci faimosul J. T. Maston, scărpinându-și cu cârligul de fier craniul său de gutapercă. Niciun nor la orizont, și asta tocmai când sunt atâtea de făcut în știința artileriei. Eu, care vă vorbesc, am terminat în această dimineață un proiect, cu planul, secțiunea și releveul unui mortier destinat să schimbe legile războiului.
— Adevărat? replică Tom Hunter, amintindu-și, fără voie, de ultima încercare a onorabilului J. T. Maston.
— Adevărat, răspunse acesta. Dar la ce vor servi atâtea studii duse la bun sfârșit, atâtea dificultăți învinse? Nu înseamnă oare să muncești pur și simplu în pierdere? Popoarele Lumii Noi par că s-au vorbit să trăiască în pace, și războinica noastră Tribună[6] a ajuns să prezică apropiate catastrofe datorate creșterii scandaloase a populației.
— Totuși, Maston, zise colonelul Blomsberry, cei din Europa se mai bat și azi pentru a susține principiul naționalităților.
— Ei și?
— Poate c-o fi ceva de întreprins pe-acolo, și dacă s-ar accepta serviciile noastre...
— Cum de-ți trece prin minte una ca asta! strigă Bilsby. Să faci balistică pentru profitul străinilor?!
— E mai bine decât să nu faci deloc, ripostă colonelul.
— Fără îndoială, zise J. T. Maston, ar fi mai bine, dar nu trebuie să se recurgă la această soluție.
— Și de ce, mă rog? întrebă colonelul.
— Pentru că cei din Lumea Veche au despre avansare idei care ar contrazice toate obiceiurile noastre americane. Cei de acolo nu-și imaginează că poți deveni general în șef înainte de a fi servit ca sublocotenent, ceea ce e ca și cum ai zice că nu poți fi bun ochitor decât dacă ai turnat tunul cu propriile tale mâini. Or, asta-i pur și simplu...
— Absurd! replică Tom Hunter, lovind în brațele fotoliului său cu lama bowie-knif-ului[7]. Și pentru că lucrurile stau așa, nu ne rămâne decât să plantăm tutun sau să distilăm ulei de balenă!
— Cum?! strigă J. T. Maston cu o voce răsunătoare. Ultimii ani ai existenței noastre nu-i vom mai folosi pentru perfecționarea armelor de foc? Nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? Văzduhul nu se va mai lumina de focul tunurilor noastre? Nu va apare niciun conflict internațional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic? Francezii nu ne vor scufunda niciunul din steamere și englezii nu vor spânzura, în ciuda dreptului ginților, trei sau patru compatrioți de-ai noștri?
— Nu, Maston, răspunse colonelul Blomsberry, nu vom avea această fericire! Nu! Asemenea incidente nu se vor produce, și chiar dacă vor avea loc, noi nu vom profita defel! Susceptibilitatea americană se duce pe zi ce trece, și vom ajunge niște muieri.
— Da, ne umilim! replică Bilsby.
— Și ne umilesc alții! ripostă Tom Hunter.
— Toate acestea nu-s decât prea adevărate, replică J. T. Maston, cu o nouă vehemență. Plutesc în aer mii de motive de a te bate, și oamenii nu se bat! Se economisesc brațe și picioare, și asta în profitul oamenilor care nu știu ce să facă cu ele! Și luați aminte – fără a căuta prea departe pricină de război – America de Nord n-a aparținut odinioară englezilor?
— Fără îndoială, răspunse Tom Hunter, ațâțând furios focul cu capătul cârjei sale.
— Ei bine, reluă J. T. Maston, pentru ce Anglia, la rândul său, n-ar aparține americanilor?
— Ar fi cât se poate de drept, ripostă colonelul Blomsberry.
— Mergeți să propuneți aceasta președintelui Statelor Unite, strigă J. T. Maston, și veți vedea cum vă va primi!
— Ne va primi prost, murmură Bilsby printre cei patru dinți pe care-i salvase din bătălie.
— Pe legea mea, strigă J. T. Maston, la viitoarele alegeri o să aștepte mult și bine votul meu.
— La fel și pe ale noastre, răspunseră într-un glas belicoșii invalizi.
— Până atunci, zise J. T. Maston, și pentru a încheia, dacă nu mi se oferă ocazia de a încerca noul meu mortier pe un adevărat câmp de bătălie, îmi dau demisia de membru al Gun-Clubului și fug să mă îngrop în savanele din Arkansas!
— Noi te urmăm, răspunseră interlocutorii cutezătorului Maston.
Or, când lucrurile ajunseseră aici, când spiritele se înflăcărau din ce în ce și clubul era amenințat de-o apropiată dizolvare, un eveniment neașteptat veni să împiedice această regretabilă catastrofă. A doua zi după această conversație, fiecare membru al clubului primi o scrisoare redactată în acești termeni:
Baltimore, 3 octombrie
Președintele Gun-Clubului are onoarea de a-și înștiința colegii că la ședința din data de 5 ale lunii curente le va fi adusă la cunoștință o comunicare de natură să-i intereseze în cea mai mare măsură. În consecință, îi roagă să-și lase deoparte toate treburile, pentru a participa la invitația care li se face prin prezenta.
Cu multă cordialitate,
Impey Barbicane P.G.C.