Hiperbolă sau parabolă
Vom fi mirați, poate, văzându-l pe Barbicane și pe tovarășii săi atât de puțin tulburați de viitorul pe care li-l rezerva această închisoare de metal, plutind în infinit. În loc să se întrebe unde merg, ei își petreceau timpul făcând experiențe, ca și cum ar fi fost instalați în mod liniștit în cabinetul lor de lucru.
S-ar putea răspunde că niște oameni atât de căliți erau mai presus de asemenea temeri, că ei nu se nelinișteau pentru atâta lucru și că aveau altceva mai bun de făcut decât să se preocupe de soarta lor viitoare.
Adevărul este că nu erau stăpâni pe proiectilul lor, că nu puteau să-i modifice nici mersul, nici direcția. Marinarul schimbă după bunul său plac drumul navei sale, un aeronaut poate transmite balonului său mișcări verticale. Ei, din contră, nu aveau nicio putere asupra vehiculului lor. Orice manevră le era imposibilă. De aici, această dispoziție de a lăsa totul la voia întâmplării, de-a „lăsa lucrurile să curgă”, cum zic marinarii.
Unde se găseau ei în acest moment, la orele opt dimineața, în timpul acestei zile care, pe Pământ, era însemnată cu șase decembrie? Fără îndoială, în vecinătatea Lunii și chiar destul de aproape pentru ca ea să le apară ca un uriaș ecran negru desfășurat pe firmament. În ceea ce privește distanța care îi despărțea de ea, era imposibil de calculat. Proiectilul, reținut de niște forțe inexplicabile, trecuse în apropierea polului nord al satelitului la mai puțin de cincizeci de km. Dar, de două ore, de când intrase în conul de umbră, această distanță crescuse ori se micșorase? Lipsea orice punct de reper pentru a calcula și direcția, și viteza proiectilului. Poate se îndepărta rapid de disc, în așa fel ca în curând să iasă din umbra totală. Poate, din contră, se apropia simțitor, fiind pe punctul de a se ciocni, după puțin timp, de vreun pisc înalt din emisfera invizibilă, ceea ce ar fi încheiat călătoria, fără îndoială în dauna călătorilor.
O discuție se născu pe marginea acestui subiect și Michel Ardan, totdeauna bogat în explicații, emise opinia că proiectilul, reținut de atracția lunară, va sfârși prin a cădea așa cum cade un aerolit pe suprafața globului terestru.
— Mai întâi, dragă prietene, îi răspunse Barbicane, nu toți aeroliții cad pe Pământ, ci doar un mic număr. Așadar, din faptul de a fi trecut la stadiul de aerolit, nu urmează că trebuie să atingem cu orice preț suprafața Lunii.
— Totuși, răspunse Michel, dacă ajungem destul de aproape...
— Greșeală, replică Barbicane. N-ai văzut stelele căzătoare brăzdând cerul, cu miile, în anumite perioade?
— Ba da.
— Ei bine, aceste stele, sau mai degrabă acești corpusculi, nu strălucesc decât dacă se încălzesc frecându-se de straturile atmosferice. Or, dacă ele străbat atmosfera, înseamnă că trec la mai puțin de șaisprezece leghe de glob, și totuși rareori cad pe scoarța terestră. La fel și în cazul proiectilului nostru. El poate să se apropie foarte mult de Lună și totuși să nu cadă pe ea.
— Dar atunci, întrebă Michel, aș fi destul de curios să știu cum se va comporta vehiculul nostru rătăcitor în spațiu.
— Eu nu văd decât două ipoteze, răspunse Barbicane după câteva clipe de reflecție.
— Care sunt?
— Proiectilul are de ales între două curbe matematice și el o va urma pe una sau pe alta, după viteza de care va fi animat și pe care nu știu s-o apreciez în acest moment.
— Da, zise Nicholl, el va merge urmând o parabolă sau o hiperbolă.
— Într-adevăr, răspunse Barbicane. Cu o anumită viteză el va urma parabola, și cu o viteză mai mare, hiperbola.
— Tare-mi plac mie aceste cuvinte mari! strigă Michel Ardan. Pricepi numaidecât ce vor să însemne. Vă rog, ce este această parabolă a voastră?
— Dragul meu prieten, răspunse căpitanul, parabola este o curbă de ordinul doi, care rezultă din trunchierea unui con intersectat de un plan paralel cu una din marginile sale.
— Ah! Ah! făcu Michel satisfăcut.
— E asemănătoare, reluă Nicholl, cu traiectoria pe care o descrie o bombă lansată de un mortier.
— Perfect. Și hiperbola? întrebă Michel.
— Hiperbola, Michel, este o curbă de ordinul doi, produsă prin intersectarea unei suprafețe conice de un plan paralel cu axa sa, constituind două ramuri separate una de alta ce se întind la infinit, în cele două sensuri.
— E posibil? strigă Michel Ardan cu tonul cel mai serios, ca și cum i s-ar fi comunicat un eveniment grav. Atunci, ține bine minte acest lucru, căpitane Nicholl. Ceea ce-mi place la definiția ta despre hiperbolă – era să spun hiperglumă – este că ea este și mai puțin clară decât cuvântul pe care pretinzi că-l definești.
Nicholl și Barbicane se sinchiseau prea puțin de glumele lui Michel Ardan. Ei erau lansați într-o discuție științifică. Care va fi curba urmată de proiectil, iată ce îi pasiona. Unul susținea că va fi hiperbola, celălalt că parabola. Își dădeau argumente presărate cu x-uri. Argumentele lor erau prezentate într-un limbaj care-l făcea pe Michel să sară în sus. Discuția era aprinsă și niciunul dintre adversari nu voia să-i sacrifice celuilalt curba sa preferată.
Această dispută științifică, prelungindu-se, sfârși prin a-l enerva pe Michel care zise:
— Asta-i! Domnilor cosinus, nu isprăviți odată să vă mai aruncați în cap cu parabole și hiperbole? Vreau să știu, singurul lucru interesant în această afacere: vom urma una sau alta din curbele voastre. Bine. Dar unde ne vor duce ele?
— Nicăieri, răspunse Nicholl.
— Cum, nicăieri?
— Bineînțeles, zise Barbicane. Acestea sunt curbe deschise, care se prelungesc la infinit!
— Ah, savanții! strigă Michel. Cât vă iubesc! Eh, ce contează parabola sau hiperbola, din moment ce și una, și cealaltă ne atrag tot în spațiu, spre infinit!
Barbicane și Nicholl nu se putură opri să nu zâmbească. Ei făceau „artă pentru artă”. Niciodată o problemă mai inutilă nu fusese tratată într-un moment mai nepotrivit. Înfiorătorul adevăr era că proiectilul, tras pe hiperbolă sau parabolă, nu putea să mai întâlnească vreodată nici Pământul, nici Luna.
Or, ce se va întâmpla cu acești curajoși călători într-un viitor foarte apropiat? Dacă nu mureau de foame, dacă nu se prăpădeau de sete, în câteva zile, când gazul le va lipsi, vor fi morți din lipsă de aer, dacă frigul nu-i va fi omorât mai înainte.
Totuși, oricât de important era să economisească gazul, scăderea excesivă a temperaturii înconjurătoare îi obliga să consume o anumită cantitate. În mod riguros, ei puteau să se lipsească de lumină, dar nu și de căldură.
Din fericire, căldura dezvoltată de aparatul lui Reiset și Regnault ridică puțin temperatura interioară a proiectilului și, fără mare risipă, se putu menține la un grad suportabil.
Între timp, observațiile prin hublouri deveniseră foarte dificile. Umiditatea interioară a proiectilului se condensa pe geamuri și acestea înghețau de îndată. Trebuia distrusă această opacitate a geamului prin frecări repetate. Cu toate acestea, se putură constata anumite fenomene de cel mai mare interes.
Într-adevăr, dacă acest disc invizibil era prevăzut cu atmosferă, nu trebuiau să se vadă stelele căzătoare brăzdând-o cu traiectoriile lor? Dacă proiectilul străbătea el însuși aceste straturi fluide, nu putea surprinde vreun zgomot reflectat de ecourile lunare, bubuiturile vreunei vijelii, de exemplu, vuietul vreunei avalanșe, detunăturile vreunui vulcan activ? Și dacă vreun munte eruptiv se împodobea cu fulgere, nu i s-ar fi putut recunoaște puternicele-i fulgerări? Asemenea fapte, cu minuțiozitate constatate, ar fi lămurit mult neclarificata problemă a constituției lunare. De aceea, Barbicane și Nicholl, așezați la ferestruica lor, precum astronomii, observau cu stăruitoare răbdare.
Dar până-n acea clipă discul rămăsese tăcut și sumbru. El nu răspundea numeroaselor întrebări pe care i le puneau aceste spirite avântate.
Ceea ce provocă următoarea cugetare a lui Michel, atât de adevărată în aparență:
— Dacă vreodată vom mai începe o astfel de călătorie, o vom face alegând perioada când Luna este nouă.
— Într-adevăr, răspunse Nicholl, această împrejurare ar fi mai favorabilă. Recunosc că Luna, scăldată în razele solare, nu va fi vizibilă în timpul parcursului, dar, în schimb, se va zări Pământul care va fi „plin”. Mai mult, dacă noi vom fi antrenați în jurul Lunii, cum se întâmplă în acest moment, vom avea cel puțin avantajul de-a vedea discul invizibil strălucind cu măreție.
— Bine zis, Nicholl, replică Michel Ardan. Tu ce părere ai, Barbicane?
— Uite ce gândesc eu, răspunse seriosul președinte. Dacă vreodată vom reîncepe o asemenea călătorie, vom pleca în aceeași perioadă și-n aceleași condiții. Credeți că, dacă ne-am fi atins ținta, n-ar fi fost mai bine să găsim continente în plină lumină în locul unui ținut cufundat într-o beznă adâncă? Prima noastră instalare pe Lună n-ar fi fost făcută în condiții mai bune? Da, evident. În ceea ce privește partea invizibilă, noi am fi vizitat-o în timpul călătoriilor noastre de recunoaștere pe globul lunar. Așadar, această perioadă de Lună plină este foarte bine aleasă. Dar trebuia să ajungem la țintă și, pentru a ajunge, nu trebuia să fi deviat de la traseul nostru.
— La aceasta n-am nimic de zis, spuse Michel Ardan. Iată, totuși, o frumoasă ocazie pierdută de a observa cealaltă parte a Lunii! Cine știe dacă locuitorii de pe alte planete nu sunt mai înaintați decât savanții de pe Pământ, în problema sateliților lor!
S-ar fi putut foarte ușor, la această remarcă a lui Michel Ardan, să se dea următorul răspuns: da, alți sateliți, prin apropierea lor mai mare, ar fi făcut studierea lor mai ușoară. Locuitorii de pe Saturn, Jupiter și Uranus, dacă ei există, au putut stabili mai în voie comunicații cu sateliții lor. Cei patru sateliți ai lui Jupiter gravitează la o distanță de o sută opt mii două sute șaizeci leghe, o sută șaptezeci și două de mii două sute leghe, două sute șaptezeci și patru mii șapte sute leghe și patru sute optzeci mii o sută treizeci leghe. Dar aceste distanțe sunt socotite din centrul planetei și, scăzând lungimea razei care este de șaptesprezece până la optsprezece mii leghe, se vede că primul satelit este mai aproape de suprafața lui Jupiter decât este Luna față de suprafața Pământului. Din cei opt sateliți ai lui Saturn, patru sunt și ei mai apropiați: Diana este la optzeci și patru mii șase sute leghe, Thetis la șaizeci și două mii nouă sute șaizeci și șase leghe, Encelade la patruzeci și opt de mii o sută nouăzeci și una leghe și, în sfârșit, Mimas, doar la o distanță medie de treizeci și patru mii cinci sute leghe. Din cei opt sateliți ai lui Uranus, primul, Ariel, nu este decât la cincizeci și una mii cinci sute douăzeci leghe de planetă.
Așadar, la suprafața celor trei aștri, o experiență asemănătoare celei a președintelui Barbicane ar fi prezentat dificultăți mai mici. Prin urmare, dacă locuitorii de acolo au încercat experiența, ei au putut afla constituția jumătății discului pe care satelitul îl ascunde veșnic privirilor lor[102]. Dar dacă nu și-au părăsit niciodată planeta, nu sunt mai avansați decât astronomii de pe Pământ.
Între timp, proiectilul descria în întuneric acea traiectorie incalculabilă, pe care niciun punct de reper nu permitea să fie determinată. Direcția sa fusese oare modificată, fie sub influența atracției lunare, fie sub acțiunea unui astru necunoscut? Barbicane nu putea să spună. Dar o schimbare avusese loc în poziția relativă a vehiculului și Barbicane o constată spre orele patru dimineața.
Această schimbare consta în aceea că partea de jos a proiectilului era întoarsă spre suprafața Lunii și se menținea pe o perpendiculară care trecea prin axa sa. Atracția, cu alte cuvinte gravitația, adusese această modificare. Partea cea mai grea a proiectilului se înclina spre discul invizibil, exact ca și cum ar fi căzut spre el.
Cădea oare? Călătorii aveau în sfârșit să ajungă la țelul atât de dorit? Nu. Și observarea unui punct de reper, destul de inexplicabil dealtfel, veni să-i demonstreze lui Barbicane că proiectilul său nu se apropia de Lună și că el se deplasa urmând o curbă aproape concentrică cu Luna.
Acest punct de reper fu o lumină pe care Nicholl o semnală deodată, la marginea orizontului format de discul negru. Acest punct nu putea fi confundat cu o stea. Era o incandescență roșiatică ce se mărea puțin câte puțin, dovadă certă că proiectilul se deplasa spre el și nu cădea în mod normal pe suprafața astrului.
— Un vulcan! Este un vulcan în activitate! strigă Nicholl. O revărsare a focurilor interioare ale Lunii. Așadar, această lume nu este încă în întregime stinsă.
— Da, o erupție! răspunse Barbicane care studia cu atenție fenomenul cu ajutorul unei lunete speciale de noapte. Ce ar putea fi altceva, dacă nu un vulcan?
— Dar atunci, zise Michel Ardan, pentru a întreține această ardere, trebuie aer. Deci, totuși, o atmosferă acoperă această parte a Lunii.
— Tot ce se poate, răspunse Barbicane, dar nu e neapărat nevoie. Vulcanul, prin descompunerea anumitor materii, poate să-și procure el însuși oxigenul și să arunce astfel flăcări în vid. Se pare chiar că această incandescență are intensitatea și strălucirea obiectelor a căror ardere se produce în oxigen curat. Să nu ne grăbim, deci, în a afirma existența unei atmosfere lunare.
Muntele eruptiv trebuia să fie situat aproximativ la 45° latitudine sudică, în partea invizibilă a discului. Dar, spre marea neplăcere a lui Barbicane, curba pe care o descria proiectilul îl antrena departe de punctul semnalat de erupție. Nu putu, prin urmare, să-i determine cu mai multă precizie natura. La o jumătate de oră după ce fusese semnalat, acest punct luminos dispăru în spatele întunecosului orizont. Totuși, constatarea acestui fenomen era un fapt deosebit de important în domeniul studiilor selenografice. El dovedea că toată căldura nu dispăruse încă din măruntaiele acestui glob, și acolo unde căldura există, cine poate afirma că regnul vegetal, că regnul animal, chiar, n-au putut rezista influențelor distrugătoare? Existența acestui vulcan în erupție, în mod indiscutabil recunoscut de savanții de pe Pământ, ar fi iscat fără îndoială multe teorii favorabile acestei importante probleme a posibilității de locuire a Lunii.
Barbicane se lăsă purtat de gândurile sale. Se pierdea într-o tăcută visare, unde se zbuciumau tainicele destine ale lumii lunare. Căuta să lege între ele faptele observate până atunci, când o nouă întâmplare îl trezi brusc la realitate.
Această întâmplare era mai mult decât un fenomen cosmic, era un pericol amenințător, ale cărui consecințe puteau fi de-a dreptul catastrofale. Pe neașteptate, în spațiul din aceste tenebre apăruse o masă uriașă. Era asemănătoare Lunii, dar o Lună incandescentă și de-o strălucire cu atât mai puternică cu cât apărea mai limpede din întunecimea brutală a eterului. Această masă, de formă circulară, arunca o asemenea lumină încât umplea proiectilul. Figura lui Barbicane, a lui Nicholl, a lui Michel, scăldate cu putere în aceste mănunchiuri albe de raze, luau acea culoare spectrală, lividă, palidă, pe care o produc fizicienii cu lumina artificială dată de alcool amestecat cu sare.
— Mii de draci, strigă Michel Ardan, dar ce hidoși suntem! Ce-i cu această Lună nefastă?
— Un bolid, răspunse Barbicane.
— Un bolid aprins, în vid?
— Da.
Această sferă de foc era într-adevăr un bolid. Barbicane nu se înșela. Dar dacă acești meteoriți cosmici observați de pe Pământ prezintă în general o lumină cu puțin inferioară celei a Lunii, aici, în acest întunecos spațiu cosmic, ei străluceau. Aceste corpuri rătăcitoare poartă în ele însele principiul propriei lor incandescențe. Aerul înconjurător nu este necesar pentru aprinderea lor. Și, într-adevăr, dacă unii dintre acești bolizi străbăteau păturile atmosferice la două sau trei leghe de Pământ, alții, din contră, își descriu traiectoria la o distanță unde atmosfera nu se mai poate întinde. Dintre ei, de pildă, unul apăru la 27 octombrie 1844, la o înălțime de o sută douăzeci și opt de leghe, altul, la 18 august 1841, dispăru la o distanță de o sută optzeci și două leghe. Câțiva dintre acești meteori au de la trei până la patru kilometri lățime și posedă o viteză care poate să ajungă până la șaptezeci și cinci de kilometri pe secundă[103], urmând o direcție inversă mișcării Pământului.
Această stea căzătoare, apărută deodată în umbră la o distanță de cel puțin o sută de leghe, trebuia, urmând presupunerea lui Barbicane, să aibă un diametru de două mii de metri. Avansa cu o viteză de aproximativ doi kilometri pe secundă, adică treizeci de leghe pe minut. Ea tăia drumul proiectilului și trebuia să-l atingă în câteva minute. Apropiindu-se, creștea într-o proporție uriașă.
Închipuiți-vă, dacă se poate, situația călătorilor. E imposibil de descris. În ciuda curajului lor, a sângelui lor rece, a indiferenței lor în fața pericolului, erau muți, încremeniți, cu membrele încleștate, pradă unei spaime cumplite. Proiectilul lor, căruia nu-i puteau schimba traseul, mergea drept spre această masă arzătoare, mai intensă decât gura deschisă a unui cuptor cu reverberație. Părea că se aruncă într-o prăpastie de foc.
Barbicane prinse mâna celor doi tovarăși ai săi și toți trei priveau printre pleoapele pe jumătate închise acest asteroid încins. Dacă mai păstrau cât de cât puterea de a gândi, dacă creierul lor, năucit de spaimă, mai funcționa, trebuiau să se creadă pierduți!
Două minute după brusca apariție a bolidului – două veacuri de chinuri – proiectilul părea gata să se ciocnească, dar deodată sfera de foc explodă ca o bombă, fără a face vreun zgomot în mijlocul acestui vid unde sunetul, care nu-i decât o agitație a straturilor de aer, nu putea să se producă.
Nicholl scoase un strigăt. Tovarășii săi și el se repeziră spre geamul hublourilor. Ce spectacol! Ce pană ar putea să-l redea, ce paletă ar fi destul de bogată în culori pentru a-i reproduce măreția?
Era ca deschiderea unui crater, ca răspândirea unui uriaș incendiu. Mii de fragmente luminoase aprindeau și brăzdau spațiul cu focurile lor. Toate mărimile, toate culorile, toate se amestecau. Erau iradieri galbene, gălbui, roșii, verzi, cenușii, o cunună de artificii multicolore. Din enormul și temutul bloc nu rămase nimic, decât bucăți purtate în toate direcțiile, devenite asteroizi, la rândul lor, unele strălucind ca o sabie, altele înconjurate de un nor albicios, altele lăsând în urma lor dâre luminoase de pulbere cosmică.
Aceste blocuri incandescente se încrucișau, se ciocneau, se împrăștiau în fragmente mai mici, dintre care unele loviră proiectilul. Geamul din partea stângă se crăpă, chiar, datorită unei izbituri mai puternice. Părea că plutește în mijlocul unei grindini de obuze, din care cel mai mic putea să-l distrugă într-o clipă.
Lumina care umplea spațiul creștea cu o intensitate fără pereche, căci acești asteroizi o dispersau în toate sensurile. La un anumit moment, ea fu atât de vie, încât Michel, trăgând spre fereastră pe Barbicane și Nicholl, strigă:
— Invizibila Lună e vizibilă, în sfârșit!
Și toți trei, într-o revărsare luminoasă de câteva secunde, întrezăriră acest disc misterios pe care ochiul omenesc îl zărea pentru prima oară.
Ce distingeau ei la această distanță pe care n-o puteau evalua? Câteva benzi alungite pe disc, adevărați nori formați într-un mediu atmosferic foarte restrâns, din care apăreau nu numai toți munții, dar și relieful de-o importanță mai mică, circuri, cratere căscate așezate capricios, asemănătoare cu cele care există pe suprafața vizibilă. Apoi spații imense, nu câmpii sterpe, ci adevărate mări, oceane răspândite din abundență, care reflectau în oglinda lor lichidă tot acest farmec minunat al focurilor din spațiu. În sfârșit, pe suprafața continentelor, întinse mase întunecoase, care apăreau asemenea unor păduri imense sub rapida iluminație a unui fulger.
Era aceasta o iluzie, o eroare a ochilor, o înșelăciune optică? Puteau ei da o afirmație științifică acestei observații atât de superficial obținută? Vor îndrăzni ei să se pronunțe asupra problemei referitoare la posibilitatea de a fi locuit, după o atât de insuficientă observare a discului invizibil?
Între timp, fulgerările spațiului slăbiră puțin câte puțin, strălucirea-i întâmplătoare se micșoră, asteroizii se împrăștiară pe traiectorii diverse și se stinseră în depărtare. În sfârșit, spațiul cosmic își reluă întunecimea-i obișnuită, stelele, un moment eclipsate, scânteiară pe boltă și discul, abia întrezărit, se pierdu din nou în noaptea de nepătruns.