Romanul Lunii
Un observator înzestrat cu o privire extrem de ascuțită și așezat în acel centru necunoscut în jurul căruia gravitează lumea, ar fi văzut o cantitate infinită de atomi care umpleau spațiul în epoca haotică a universului. Dar, puțin câte puțin, cu secolele, o schimbare se produse; se manifestă o lege de atracție la care se supuseră atomii, până atunci rătăcitori; acești atomi se combinară chimic potrivit cu afinitățile lor, se făcură molecule și formară îngrămădirile nebuloase cu care sunt presărate profunzimile cerului.
Aceste îngrămădiri fură imediat animate de o mișcare de rotație în jurul punctului lor central. Acest centru, format din molecule nedeslușite, începu a se roti în jurul lui însuși, condensându-se progresiv; de altfel, potrivit legilor neclintite ale mecanicii, pe măsură ce volumul său se diminua prin condensare, mișcarea sa de rotație se accelera, și aceste două efecte persistând, rezultă un astru principal, centru al îngrămădirii nebuloase.
Privind cu atenție, observatorul ar fi văzut atunci celelalte molecule ale îngrămădirii nebuloase comportându-se ca astrul central, condensându-se ca și el printr-o mișcare de rotație progresiv accelerată și gravitând în jurul lui sub formă de nenumărate stele. Așa s-au alcătuit nebuloasele, din care astronomii numără până acum aproape cinci mii.
Printre aceste cinci mii de nebuloase, există una pe care oamenii au numit-o Calea Lactee[28] și care cuprinde optsprezece milioane de stele, iar fiecare stea este centrul unei lumi solare.
Dacă observatorul ar fi examinat atunci, în mod special, între aceste optsprezece milioane de aștri, unul dintre cei mai modești și mai puțin strălucitori[29], o stea de mărimea a patra, aceea care se numește cu mândrie Soarele, toate fenomenele cărora li se datorează formarea universului s-ar fi înfăptuit rând pe rând sub ochii săi.
Într-adevăr, acest Soare, încă în stadiu gazos și compus din molecule mobile, l-ar fi zărit mișcându-se în jurul axei sale pentru a-și încheia acțiunea de concentrare. Această mișcare, fidelă legilor mecanicii, s-ar fi accelerat odată cu micșorarea volumului și ar fi venit un moment când forța centrifugă ar fi învins forța centripetă, care tinde să împingă moleculele spre centru.
Atunci un alt fenomen s-ar fi petrecut în fața ochilor observatorului: moleculele situate în planul ecuatorului, scăpând ca piatra dintr-o praștie a cărei coardă s-ar fi rupt subit, ar fi format în jurul Soarelui mai multe inele concentrice asemănătoare cu cele ale lui Saturn.
La rândul lor, aceste inele din materie cosmică, dobândind o mișcare de rotație în jurul masei centrale, s-ar fi frânt și descompus în nebulozități secundare, cu alte cuvinte în planete.
Dacă observatorul și-ar fi concentrat atunci toată atenția asupra acestor planete, el le-ar fi văzut comportându-se exact ca și Soarele și dând naștere la unul sau mai multe inele cosmice, originile unor aștri de ordin inferior care se numesc sateliți.
Astfel, plecând de la atom la moleculă, de la moleculă la îngrămădirea nebuloasă, de la îngrămădirea nebuloasă la nebuloasă, de la nebuloasă la steaua principală, de la steaua principală la Soare, de la Soare la planetă, de la planetă la satelit, iată întreaga serie de transformări suferite de corpurile cerești din primele zile ale lumii.
Soarele pare pierdut în imensitățile lumii stelare, și totuși el este legat, conform teoriilor actuale ale științei, de nebuloasa Căii Lactee.
Centru al lumii, chiar dacă pare mic în mijlocul regiunilor eterice, este totuși enorm, căci are un volum de un milion patru sute de mii de ori mai mare decât al Pământului. În juru-i gravitează opt planete, ieșite din înseși măruntaiele sale în primele timpuri ale creațiunii. Acestea sunt, pornind de la cea mai apropiată până la cea mai îndepărtată, Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. În plus, între Marte și Jupiter circulă regulat alte corpuri mai puțin apreciabile, poate rămășițele rătăcitoare ale unui astru fărâmat în mai multe mii de bucăți, dintre care, până în ziua de azi, telescopul a recunoscut nouăzeci și șapte[30].
Dintre acești slujitori pe care Soarele îi menține pe orbita sa eliptică prin marea lege a gravitației, unii posedă la rândul lor sateliți. Uranus are opt, Saturn opt, Jupiter patru, Neptun poate trei, Pământul unul; acesta din urmă, printre cei mai puțin importanți în lumea solară, se numește Luna și pe el pretindea să-l cucerească geniul întreprinzător al americanilor.
Astrul nopților, prin apropierea sa relativă și spectacolul repede reînnoit al fazelor sale diverse, mai întâi a împărțit cu Soarele atenția locuitorilor Terrei; dar Soarele este obositor de privit și splendorile luminii sale îi obligă pe contemplatori să-și plece ochii.
Blonda Phoebe, mai umană, dimpotrivă, se lasă văzută cu bunăvoință în grația sa modestă; ea este plăcută la privit, puțin ambițioasă, și totuși își permite câteodată să-și eclipseze fratele, radiosul Apollon, fără ca vreodată să fie eclipsată de el. Mahomedanii au înțeles recunoștința pe care o datorează acestei fidele prietene a Pământului și și-au orânduit lunile după mișcarea sa de revoluție[31].
Primele popoare au închinat un cult deosebit acestei neprihănite zeițe. Egiptenii o numeau Isis; fenicienii Astartea; grecii o adorară sub numele de Phoebe, fiica Latonei și a lui Jupiter, și ei explicau eclipsele sale prin vizitele misterioase ale Dianei la frumosul Endymion. Dând crezare legendei mitologice, leul din Nemea ar fi parcurs câmpiile de pe Lună înaintea apariției sale pe Pământ, iar poetul Agesianax, citat de Plutarc, celebra în versurile sale ochii dulci, nasul fermecător și gura drăgălașă, conturate de părțile luminoase ale adorabilei Selene.
Dar dacă anticii au înțeles bine caracterul, temperamentul, într-un cuvânt, calitățile morale ale Lunii din punct de vedere mitologic, cei mai înțelepți dintre ei rămaseră tare ignoranți în selenografie.
Totuși, numeroși astronomi ai epocilor îndepărtate descoperiră anumite particularități confirmate astăzi de știință. Dacă arcadienii au pretins că au locuit pe Pământ într-o epocă în care Luna nu exista încă, dacă Tatius o privea ca pe un fragment detașat din discul solar, dacă Clearc, discipolul lui Aristotel, făcu din ea o oglindă șlefuită în care se reflectau imaginile oceanului, dacă alții, în sfârșit, nu văzură în ea decât o îngrămădire de vapori degajați de Pământ, sau un glob pe jumătate de foc, pe jumătate de gheață, care se învârtea în jurul axei sale, câțiva savanți, cu ajutorul observațiilor pătrunzătoare, în lipsă de instrumente optice, presupuseră majoritatea legilor care conduc astrul nopților.
Astfel, Thales din Milet, în anul 460 înainte de Hristos, emise ipoteza că Luna era luminată de Soare. Aristarc din Samos a dat adevărata explicație a fazelor sale. Cleomen a indicat că ea strălucea de la o lumină reflectată. Caldeianul Beros a descoperit că durata mișcării sale de rotație este egală cu aceea a mișcării sale de revoluție și el explica astfel cum se face că Luna prezintă totdeauna aceeași față. În sfârșit, Hipparc, cu două secole înaintea erei creștine, a recunoscut câteva inegalități în mișcările aparente ale satelitului Pământului.
Aceste diverse observații se confirmară mai târziu și slujiră noilor astronomi. Ptolemeu, în secolul al II-lea, arabul Abu-Wefa, în al zecelea, completară remarcile lui Hipparc asupra inegalităților de care suferă Luna urmând linia ondulată a orbitei sale sub acțiunea Soarelui. Apoi, Copernic[32], în secolul al XV-lea și Tycho Brahe, în al XVI-lea, expuseră în mod complet sistemul universului și rolul pe care-l joacă Luna în ansamblul corpurilor cerești.
În această epocă, mișcările sale erau aproape determinate; dar de constituția sa fizică se știau puține lucruri. Atunci Galileu a explicat fenomenele de lumină, produse în diferite faze, prin existența munților lunari, cărora le dădu o înălțime de patru mii cinci sute de stânjeni, în medie. După el, Hevelius, un astronom din Dantzig, coborî cele mai înalte altitudini la două mii șase sute stânjeni, dar confratele său Riccioli le ridică din nou la șapte mii.
Herschell, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, înarmat cu un puternic telescop, micșoră cu mult măsurile precedente. El dădu o mie nouă sute stânjeni munților celor mai înalți și reduse media diferitelor înălțimi la numai patru sute stânjeni. Dar Herschell se înșela și trebuiră observațiile lui Shroeter, Louville, Halley, Nasmyth, Bianchini, Pastorf, Lohrman, Gruithuysen și îndeosebi studiile perseverente ale domnilor Beer și Moedler pentru a rezolva definitiv problema. Datorită acestor savanți, înălțimea munților Lunii este cunoscută perfect astăzi. Domnii Beer și Moedler au măsurat o mie nouă sute cinci înălțimi, din care șase sunt de peste două mii șase sute stânjeni și douăzeci și două de peste două mii patru sute[33]. Cel mai înalt vârf al lor se înalță la trei mii opt sute unu stânjeni pe suprafața discului lunar.
În același timp, cunoștințele despre Lună s-au completat; acest astru apărea ciuruit de cratere și natura sa prin esență vulcanică se afirma la fiecare observație. Din lipsa refracției în razele planetelor ocultate de ea, s-a ajuns la concluzia că atmosfera îi lipsea aproape cu desăvârșire. Această absență de aer cauza absența apei. Devenea, așadar, clar că seleniții, pentru a trăi în aceste condiții, trebuiau să aibă o constituție specială și se deosebeau cu mult de locuitorii Pământului.
În sfârșit, datorită metodelor noi, instrumentele mai perfecționate scormoniră Luna fără răgaz, nelăsând niciun punct de pe fața sa neexplorat, cu toate că diametrul său măsoară două mii una sută cincizeci mile[34], suprafața este a treisprezecea parte din suprafața globului pământesc[35], volumul său a patruzeci și noua parte din volumul sferoidului terestru; dar niciunul din secretele sale nu putea scăpa ochiului astronomilor și acești iscusiți savanți făcură mai departe uimitoarele lor observații.
Astfel, ei remarcară că în timpul Lunii pline discul apărea în anumite părți brăzdat de linii albe, iar în timpul fazelor brăzdat de linii negre.
Studiind cu o mare precizie, ei reușiră să-și dea seama exact de natura acestor linii. Erau dâre lungi și înguste, săpate între maluri paralele, mărginind, în general, contururile craterelor; ele aveau o lungime cuprinsă între zece și o sută mile și o lățime de opt sute de stânjeni. Astronomii le denumiră canale, dar atât știură să facă, să le numească astfel. Cât despre problema să știe dacă aceste canale erau albii secate ale unor foste râuri sau nu, ei n-au putut s-o rezolve într-un mod complet. Încât americanii sperau să determine, într-o zi sau alta, acest fapt geologic. Ei își rezervau în egală măsură dreptul de a recunoaște seria de metereze paralele descoperite pe suprafața Lunii de Gruithuysen, un savant profesor din München, care le considera ca un sistem de fortificații ridicate de inginerii seleniți. Aceste două puncte, încă neclarificate, și fără îndoială și multe altele nu puteau fi definitiv stabilite decât după o comunicare directă cu Luna.
Cât despre intensitatea luminii sale, nu mai este nimic de învățat în această privință; se știe că ea este de trei sute de mii de ori mai redusă decât cea a Soarelui, iar căldura sa nu are o acțiune considerabilă asupra termometrelor; în ce privește fenomenul cunoscut sub numele de lumină cenușie, el se explică desigur prin efectul razelor soarelui retrimise de la Pământ la Lună și care par să completeze discul lunar, când el se prezintă sub forma unui corn în prima și ultima fază.
Acesta era stadiul cunoștințelor dobândite despre satelitul Pământului, pe care Gun-Clubul își propunea să le completeze din toate punctele de vedere: cosmografic, geologic, politic și moral.