Un dușman la douăzeci și cinci de milioane de prieteni
Publicul american manifesta un puternic interes față de cele mai mici detalii ale acțiunii inițiate de Gun-Club. Urmărea zi de zi discuțiile comitetului. Cele mai simple pregătiri ale acestei mari experiențe, problemele de calcul ce se ridicau, dificultățile mecanice, într-un cuvânt „punerea sa în mișcare”, iată ce-l pasiona în cel mai înalt grad.
Se scurse mai mult de un an între începerea lucrărilor și terminarea lor; dar acest interval de timp n-a fost lipsit de emoții; alegerea amplasamentului pentru foraj, construcția formei, turnarea Columbiadului, încărcarea sa foarte primejdioasă erau mai mult decât trebuia pentru a stimula curiozitatea publică. Proiectilul, odată lansat, va scăpa privirilor în câteva zecimi de secundă; ce se va întâmpla apoi, cum se va comporta în spațiu, în ce fel va atinge Luna, toate acestea numai un mic număr de privilegiați le vor vedea cu proprii lor ochi. Așa se explică de ce pregătirile experienței, amănuntele precise ale execuției stârneau în acel moment atâta interes.
Totuși, atracția pur științifică a acțiunii fu pe neașteptate ațâțată de un incident.
Se știe cât de numeroase erau legiunile de admiratori și de prieteni pe care proiectul lui Barbicane i le-a alăturat autorului. Totuși, pe cât de onorabil, de extraordinar era acest fapt, majoritatea nu însemna unanimitate. Un singur om, unul singur în toate Statele Unite, protesta împotriva inițiativei Gun-Clubului; el nu pierdea nicio ocazie s-o atace cu violență; și fiindcă natura omului este astfel făcută, Barbicane fu mai sensibil la această opoziție, a unuia singur, decât la aplauzele tuturor celorlalți.
Totuși, el cunoștea bine motivul acestei antipatii, de unde venea această ostilitate singuratică, pentru ce era ea personală și de dată veche, în sfârșit, mai știa datorită cărei rivalități de amor-propriu a luat naștere.
Pe acest dușman stăruitor, președintele Gun-Clubului nu-l văzuse niciodată. Din fericire, căci întâlnirea dintre cei doi ar fi avut desigur urmări supărătoare. Acest rival era un savant ca și Barbicane, o fire semeață, cutezătoare, hotărâtă, violentă, un adevărat yankeu. El se numea căpitanul Nicholl. Locuia la Philadelphia.
Toată lumea știe ce luptă curioasă a avut loc în timpul războiului de secesiune între proiectil și cuirasa navelor blindate; primul destinat a străpunge pe cealaltă, a doua să nu se lase în niciun punct găurită. De aici, o transformare radicală a marinei statelor din cele două continente. Ghiuleaua și placa luptară cu o îndârjire fără precedent, una mărindu-se, cealaltă îngroșându-se într-o proporție constantă. Navele înarmate cu tunuri formidabile intrau în foc la adăpostul invulnerabilei lor carapace. Un Merrimac, Monitor, Ram-Tenesse, Weckausen[53] lansa proiectile enorme, după ce era blindat contra proiectilelor altora. Făceau altuia ceea ce nu voiau să li se facă lor, principiu imoral pe care se bizuie toată arta războiului.
Or, dacă Barbicane era un mare specialist în turnarea proiectilelor, Nicholl era un mare făuritor al plăcilor. Unul lucra zi și noapte la Baltimore, și celălalt la Philadelphia. Fiecare reprezenta un curent de idei în esență opuse.
De îndată ce Barbicane inventa o nouă ghiulea, Nicholl inventa o nouă placă. Președintele Gun-Clubului își petrecea viața făcând găuri, căpitanul împiedicându-l. De aici o rivalitate în fiece moment, care mergea până la insulte. Nicholl apărea în visele lui Barbicane sub forma unei platoșe de nepătruns contra căreia el se zdrobea, și Barbicane, în visele lui Nicholl, ca un proiectil care îl străpungea dintr-o parte în alta.
Cu toate acestea, deși urmau două linii divergente, acești savanți ar fi sfârșit prin a se întâlni, în pofida tuturor axiomelor geometriei; dar atunci ar fi fost pe terenul de duel. Din fericire pentru acești doi cetățeni atât de folositori țării lor, o distanță de cincizeci până la șaizeci de mile îi despărțea pe unul de celălalt, și prietenii lor presăraseră drumul cu atari obstacole încât nu se întâlniseră niciodată.
Acum, care din cei doi inventatori era învins de celălalt, nu se prea știa; rezultatele obținute făceau dificilă o apreciere justă. Se părea, totuși, că, în cele din urmă, placa trebuia să sfârșească prin a ceda ghiulelei.
Cu toate acestea, se manifestau unele îndoieli printre oamenii competenți. La ultimele experiențe, proiectilele cilindrice-conice ale lui Barbicane rămaseră înfipte ca niște ace cu gămălie în plăcile lui Nicholl; în ziua aceea, forjorul din Philadelphia se crezu victorios și arătă un dispreț fără de margini pentru rivalul său; dar când acesta înlocui, mai târziu, ghiulelele conice cu simple obuze de șase sute de livre, căpitanul trebui să lase nasul în jos. Într-adevăr, aceste proiectile, cu toate că erau animate de o viteză mediocră[54], sparseră, găuriră, făcură să zboare în bucăți plăcile din cel mai bun metal.
Or, când lucrurile ajunseseră aici și victoria părea că trebuie să rămână de partea ghiulelei, războiul se sfârși în ziua în care Nicholl termina o nouă cuirasă din oțel forjat! Era o capodoperă în genul său; ea înfrunta toate proiectilele lumii. Căpitanul o transportă pe poligonul din Washington, provocându-l pe președintele Gun-Clubului să o străpungă. După încheierea păcii, Barbicane însă nu vru să facă experiența.
Atunci Nicholl, furios, se oferi să expună placa sa loviturilor oricărei ghiulele, cât de năstrușnică: plină, scobită, rotundă sau conică. Președintele, care era hotărât să nu-și compromită ultimul succes, refuză.
Nicholl, enervat de această îndărătnicie incalificabilă, vru să-l ispitească pe Barbicane lăsându-i toate avantajele. El propuse să pună placa sa la două sute de yarzi distanță de tun. Barbicane persevera în refuzul său. Dar la o sută de yarzi? Nici chiar la șaptezeci și cinci!
— La cincizeci, atunci, strigă căpitanul prin vocea ziarelor; la douăzeci și cinci yarzi va sta placa mea, iar eu mă voi afla în spatele ei.
Barbicane trimise răspuns că, chiar în cazul când căpitanul Nicholl s-ar pune în față, el tot n-ar trage.
Nicholl, la această replică, nu se mai stăpâni; el veni cu aluzii jignitoare; dădu de înțeles rivalului său că era laș din fire; că omului care refuză să tragă o lovitură de tun îi este mai curând frică de ea; că, în definitiv, acești artileriști, care se bat acum de la șase mile distanță, au înlocuit prevăzători curajul individual cu formulele matematice și că, definitiv, nu-i nevoie de mai puțină bravură ca să aștepți în liniște o ghiulea în spatele plăcii, decât ca să tragi cu tunul după toate regulile artei.
La aceste insinuări, Barbicane nu răspunse nimic; poate că nici nu le cunoscu, deoarece atunci calculele marii sale acțiuni îl absorbeau în întregime.
Când făcu faimoasa sa comunicare Gun-Clubului, furia căpitanului Nicholl ajunse la culme. Se îmbinau în el o supremă invidie și un sentiment de absolută neputință. Cum să inventeze el un lucru mai bun decât acest Columbiad de nouă sute de picioare? Ce cuirasă va rezista, vreodată, unui proiectil de douăzeci de mii de livre?! Nicholl rămase mai întâi încremenit, consternat, frânt sub această „lovitură de tun”, apoi se restabili și decise să zdrobească propunerea lui Barbicane cu greutatea argumentelor sale.
Atacă, așadar, foarte violent lucrările Gun-Clubului; publică numeroase scrisori pe care ziarele nu refuzară să le reproducă. Încercă să distrugă în mod științific opera lui Barbicane. Odată războiul început între ei, chemă în ajutorul său argumente de tot felul, și, ca să fim sinceri, adeseori cam înșelătoare și de prost-gust.
Mai întâi Barbicane fu cu violență atacat în calculele sale. Nicholl încercă să demonstreze prin A + B falsitatea formulelor sale și îl acuză că nu cunoaște principiile elementare ale balisticii. Printre alte erori citate, în urma calculelor făcute de el, Nicholl, era absolut imposibil de a imprima unui corp oarecare o viteză de douăsprezece mii de yarzi pe secundă; el susținu, cu algebra în mână, că, până și cu această viteză, niciodată un proiectil atât de greu nu va trece limitele atmosferei terestre. N-ar parcurge nici măcar opt leghe! Mai mult încă! Socotind chiar că poate fi obținută o asemenea viteză și că ar fi suficientă, obuzul nu va rezista presiunii gazelor degajate de aprinderea a un milion șase sute de mii de livre de pulbere sau, chiar dacă ar rezista la această presiune, n-ar suporta o asemenea temperatură, ci s-ar topi la ieșirea sa din Columbiad și ar recădea ca o ploaie clocotitoare deasupra capetelor imprudenților spectatori.
Barbicane, la toate aceste atacuri, nici nu clipi și-și continuă opera.
Atunci Nicholl puse problema sub alte aspecte; fără a vorbi de inutilitatea acestei acțiuni din toate punctele de vedere, el privi experiența ca foarte periculoasă, atât pentru cetățenii care îngăduiau cu prezența lor un asemenea spectacol condamnabil, cât și pentru orașele care se învecinau cu acest tun jalnic; el remarcă de asemenea că dacă proiectilul nu-și atinge ținta, încercarea fiind absolut imposibilă, el va cădea evident pe pământ și căderea unei asemenea mase, înmulțită cu pătratul vitezei sale, ar pune în pericol în mod deosebit vreun punct de pe glob. Deci, în asemenea împrejurări și fără a îngrădi cu nimic drepturile cetățenilor liberi, era unul dintre cazurile când intervenția guvernului devenea necesară, căci nu trebuia periclitată siguranța tuturor pentru bunul plac al unuia singur.
Se vede la ce exagerări se lăsa dus căpitanul Nicholl. Dar numai el era de această părere. Astfel că nimeni nu ținu cont de neplăcutele sale prevestiri. Îl lăsară așadar să strige cât îl ținea gura, până își va sparge pieptul, de vreme ce-i făcea plăcere. Era apărătorul unei cauze pierdute dinainte; îl auzeau, dar nu-l ascultau și el nu răpi niciun singur admirator al președintelui Gun-Clubului. Acesta, dealtfel, nici măcar nu se osteni să replice la argumentele rivalului său.
Nicholl, încolțit, cu spatele la zid, neputând plăti cu viața pentru a-și apăra cauza, se hotărî să plătească cu bani. Propuse, așadar, public, în ziarul Enquirer din Richmond o serie de pariuri cam în acești termeni și urmând o proporție crescândă.
El paria:
1 Că fondurile necesare acțiunii Gun-Clubului nu se vor aduna... pe 1000 dolari.
2 Că operațiunea turnării fontei tunului de nouă sute de picioare era impracticabilă și nu va reuși... pe 2.000 dolari.
3 Că era imposibil să încarci Columbiadul și că pyroxilul va lua foc de la el însuși sub presiunea proiectilului... pe 3000 dolari.
4 Că tunul va exploda la prima lovitură... pe 4000 dolari.
5 Că proiectilul nu va străbate nici șase mile și va recădea la câteva secunde după ce va fi lansat... pe 5000 dolari.
Se vede, așadar, ce sumă importantă risca Nicholl în neînduplecata-i îndărătnicie. Era vorba de nu mai puțin de cincisprezece mii de dolari[55].
În pofida importanței pariului, la 19 mai, el primi un plic sigilat, cu un răspuns de un superb laconism, conceput în acești termeni:
Baltimore, 18 octombrie
Accept.
Barbicane.