De la Pământ la Lună · Partea întâi
12 min de ascultat

Ceea ce nu se poate să nu se știe și ceea ce nu mai este permis să se creadă în Statele Unite

Propunerea lui Barbicane avu ca rezultat imediat repunerea la ordinea zilei a tuturor faptelor astronomice relative la astrul nopților. Fiecare se puse să-l studieze stăruitor. Se părea că Luna apăruse pentru prima dată la orizont și că nimeni n-o întrezărise până atunci pe cer. Deveni la modă; era eroina zilei fără a părea mai puțin modestă, și își luă rangul printre stele fără a se arăta mai mândră. Ziarele reînsuflețiră vechile anecdote în care acest „Soare al lupilor” juca un rol; ele reamintiră influențele pe care i le atribuia ignoranța primelor timpuri; o cântară pe toate vocile; nu lipsea mult și i-ar fi citat vorbele de duh; America întreagă fu cuprinsă de selenomanie.

La rândul lor, revistele științifice expuseră în special problemele care priveau experiența Gun-Clubului; scrisoarea Observatorului din Cambridge a fost publicată în toate periodicele, comentată și încuviințată fără rezervă.

Pe scurt, nu mai fu permis nici chiar celor mai puțin învățați yankei să ignore fie și unul singur din faptele legate de satelitul Pământului, nici celei mai mărginite dintre bătrânele mistress să admită încă superstițioasele erori în privința sa. Știința le sosea sub toate formele; ea le pătrundea prin ochi și urechi; imposibil să mai găsești un ageamiu în astronomie.

Până atunci, destui oameni nu știau cum s-a putut calcula distanța care separă Luna de Pământ. Se profita de această împrejurare pentru a-i informa că această distanță se obține prin măsurarea paralaxei Lunii. În cazul când cuvântul paralaxă părea că-i uimește, li se spunea că acesta era unghiul format de două linii drepte duse din fiecare capăt al razei terestre până la Lună. Dacă se îndoiau de perfecțiunea acestei metode, li se demonstra numaidecât că, nu numai că această distanță medie era de două sute treizeci și patru de mii trei sute patruzeci și șapte mile (94.330 de leghe), dar că astronomii nu se înșelau nici măcar cu șaptezeci de mile (30 leghe).

Pentru acei care nu erau familiarizați cu mișcările Lunii, jurnalele demonstrau zilnic că ea posedă două mișcări distincte, prima denumită de rotație în jurul axei, a doua denumită de revoluție în jurul Pământului, realizându-se amândouă într-un timp egal, adică în douăzeci și șapte de zile și o treime[36].

Mișcarea de rotație este aceea care produce ziua și noaptea pe suprafața Lunii; numai că nu este decât o zi și nu este decât o noapte într-o lună selenară, și ele durează fiecare trei sute cincizeci și patru de ore și o treime. Dar, din fericire pentru ea, fața întoarsă spre globul pământesc este luminată de acesta cu o intensitate egală cu lumina a paisprezece Selene. Cât despre cealaltă față, totdeauna invizibilă, ea are, firește, trei sute cincizeci și patru de ore noapte absolută, risipită numai de acea „slabă licărire a stelelor”. Fenomenul este datorat particularității că mișcările de rotație și de revoluție se realizează într-un timp riguros egal, fenomen comun, potrivit opiniilor lui Cassini și Herschell, sateliților lui Jupiter și foarte probabil și tuturor celorlalți sateliți.

Câteva spirite pline de dorința de a cunoaște, dar puțin îndărătnice, nu înțelegeau, la început, că dacă Luna arăta invariabil aceeași față Pământului, în timpul mișcării sale de revoluție, aceasta se datora faptului că, în același interval de timp scurs, ea făcea o mișcare în jurul ei însăși. Acestora li se spunea: „Mergeți în sufrageria dumneavoastră și învârtiți-vă în jurul mesei în așa fel ca întotdeauna să priviți centrul; când plimbarea voastră circulară se va termina, veți fi făcut un ocol și în jurul vostru înșivă, pentru că ochiul vostru va fi parcurs succesiv toate punctele încăperii. Ei bine! Încăperea este cerul, masa este Pământul și Luna sunteți dumneavoastră.” Și ei plecau încântați de această comparație.

Prin urmare, Luna arată fără încetare aceeași față Pământului; totuși, pentru a fi exacți, trebuie adăugat că, în urma unei anume legănări de la nord la sud și de la vest la est, denumită „librație”, ea lasă să se zărească puțin mai mult de jumătate din discul său, aproximativ cincizeci și șapte de sutimi.

Atunci când ignoranții știură tot atât cât directorul Observatorului din Cambridge despre mișcarea de rotație a Lunii, ei se interesară neliniștiți de mișcarea sa de revoluție în jurul Pământului, și douăzeci de reviste științifice se grăbiră să-i instruiască. Ei învățară atunci că bolta cerească, cu infinitatea ei de stele, poate fi considerată ca un mare cadran pe care Luna se plimbă arătând ora exactă tuturor locuitorilor Pământului; în această mișcare, astrul nopților prezintă diferitele sale faze; Luna este plină când ea este în opoziție cu Soarele, cu alte cuvinte, când cei trei aștri sunt pe aceeași linie, Pământul fiind în mijloc; Luna este nouă când ea este în conjuncție cu Soarele, adică atunci când ea se găsește între Pământ și Soare; în sfârșit, Luna este în primul sau în ultimul său pătrar când ea face cu Soarele și Pământul un unghi drept în care ea ocupă vârful.

Câțiva yankei isteți deduseră atunci această consecință: eclipsele nu se puteau produce decât în perioadele de conjuncție sau de opoziție – și judecau bine. În conjuncție, Luna poate eclipsa Soarele, în timp ce în opoziție, Pământul este acela care poate să-l eclipseze la rândul său, și dacă aceste eclipse nu au loc de două ori pe lună, este pentru că planul după care se mișcă Luna este înclinat pe ecliptică, altfel spus, pe planul după care se mișcă Pământul.

Cât despre înălțimea pe care astrul nopților o poate atinge deasupra orizontului, scrisoarea Observatorului din Cambridge spusese totul în această privință. Fiecare știa că această înălțime variază în funcție de latitudinea locului de unde se observă. Dar singurele zone ale globului pentru care Luna trece la zenit, adică vine să se plaseze chiar deasupra capului contemplatorilor săi, sunt neapărat cuprinse între paralelele 28 și ecuator. De aici, această recomandație importantă pentru încercarea experienței dintr-un punct oarecare din această parte a globului, pentru ca proiectilul să poată fi lansat perpendicular și să scape astfel mai repede de sub acțiunea gravitației. Era o condiție esențială pentru succesul experienței, și ea nu înceta de a preocupa intens opinia publică.

În ce privește linia urmată de Lună în mișcarea sa de revoluție în jurul Pământului, Observatorul din Cambridge îi învățase suficient, chiar și pe ignoranții din toate părțile, că această linie este o curbă închisă, nu un cerc, ci o elipsă, căreia Pământul îi ocupă unul din focare. Aceste orbite eliptice sunt comune tuturor planetelor și de asemenea tuturor sateliților, iar mecanica rațională dovedește riguros că nu poate fi altfel. Era de la sine înțeles că Luna la apogeul său se găsește mai îndepărtată de Pământ, și mai apropiată de el la perigeul său.

Iată, deci, ce știa orice american, de voie de nevoie, ceea ce nimeni nu putea, cu bună-cuviință, să ignore. Dar dacă aceste principii adevărate se popularizară repede, multe erori sau anumite temeri nejustificate fură mai puțin ușor de dezrădăcinat.

Astfel, câțiva oameni de treabă, de exemplu, susțineau că Luna era o fostă cometă, care, parcurgând orbita sa alungită în jurul Soarelui, a trecut pe lângă Pământ și a fost reținută în cercul său de atracție. Acești astronomi de salon pretindeau că explică astfel aspectul pârjolit al Lunii, nenorocire ireparabilă de care ei învinuiau astrul luminos. Însă când li se atrăgea atenția că orice cometă are o atmosferă și că Luna nu are decât puțină sau chiar deloc, ei rămâneau tare încurcați cu răspunsul.

Alții, aparținând rasei fricoșilor, manifestau oarecare temeri în privința Lunii; ei auziseră că, începând de la observațiile făcute pe timpul califilor, mișcarea sa de revoluție se accelera într-o oarecare proporție; ei deduseră de aici, foarte logic dealtfel, că o accelerare a mișcării trebuia să corespundă unei micșorări a distanței dintre doi aștri, și că, acest dublu efect prelungindu-se la infinit, Luna va sfârși într-o zi prin a cădea pe Pământ. Totuși, fură siliți să se potolească și să înceteze de a se teme pentru generațiile viitoare, când aflară că, în urma calculelor lui Laplace, un ilustru matematician francez, această accelerare a mișcării este cuprinsă în limite restrânse și că o diminuare proporțională nu va întârzia să-i urmeze. Astfel încât echilibrul lumii solare nu poate fi deranjat în secolele următoare.

La urmă trebuie puși cei din tagma superstițioșilor, a ignoranților; ei nu se mulțumeau să ignore, ei știau și ce nu există, și referitor la Lună, știau multe. Unii priveau discul său ca pe o oglindă șlefuită cu ajutorul căreia se puteau vedea din diferite puncte ale Pământului și să-și comunice gândurile. Alții pretindeau că Luna nouă, în nouă sute cincizeci de cazuri dintr-o mie, adusese schimbări însemnate, cum ar fi cataclisme, revoluții, cutremure de pământ, potopuri etc.; ei credeau în influența misterioasă a astrului nopților asupra destinelor umane; îl priveau ca pe o adevărată „contra-greutate” a existenței; gândeau că fiecare selenit era legat prin simpatie de fiecare locuitor al Pământului; ei susțineau, împreună cu doctorul Mead, că sistemul vital al omului îi este în întregime supus Selenei, pretinzând sus și tare că băieții se nășteau mai ales în timpul craiului nou, iar fetele în timpul ultimului pătrar etc.

Dar, până la urmă, trebuiră să renunțe la asemenea erori grosolane și să revină la realitate, iar Luna, văduvită de influența sa, își pierdu trecerea în ochii unor curteni ai tuturor puterilor; însă, dacă aceștia îi întoarseră spatele, imensa majoritate se pronunță pentru ea.

Cât despre yankei, ei nu mai avură altă ambiție decât să ia în primire noul continent al spațiilor eterice și să arboreze pe cel mai înalt vârf drapelul înstelat al Statelor Unite ale Americii.

0:00