Vagonul-proiectil
După terminarea celebrului Columbiad, interesul public se îndreptă imediat asupra proiectilului, acest nou vehicul destinat să transporte prin spațiu pe cei trei îndrăzneți aventurieri. Nimeni nu uitase că, prin telegrama sa din treizeci septembrie, Michel Ardan cerea o modificare a planurilor stabilite de membrii Comitetului.
Președintele Barbicane se gândea atunci, pe bună dreptate, că forma proiectilului contează foarte puțin, căci, după ce avea să străbată atmosfera în câteva secunde, traseul său trebuia să se efectueze în vid absolut. Comitetul adoptase, deci, forma rotundă, pentru ca proiectilul să se poată învârti în jurul lui însuși și să se comporte cum îi plăcea. Dar, din momentul în care se transforma în vehicul, era cu totul altceva. Lui Michel Ardan nu-i ardea să călătorească precum o veveriță; el voia să urce cu capul în sus, cu picioarele în jos, având tot atâta demnitate ca și-n nacela unui balon, fără îndoială mai repede, dar fără a face tumbe prea puțin convenabile.
Noi planuri fură, așadar, trimise la firma „Breadwill et Company” din Albany, cu recomandarea de a le executa fără întârziere. Proiectilul astfel modificat fu turnat la două noiembrie și expediat imediat la Stone's-Hill pe calea ferată ce ducea spre est. În zece, el sosi fără niciun accident la locul destinației sale. Michel Ardan, Barbicane și Nicholl așteptau cu cea mai vie nerăbdare acest „vagon-proiectil”, în care trebuiau să ia loc pentru a zbura către descoperirea unei lumi noi.
Trebuie să recunoaștem că era o piesă de metal măreață, un produs metalurgic care făcea cea mai mare onoare geniului industrial al americanilor.
Se obținea pentru prima dată o masă de aluminiu atât de importantă, ceea ce putea fi privit, pe drept cuvânt, ca un rezultat uimitor. Prețiosul proiectil strălucea în razele soarelui. Privindu-l, cu formele sale impunătoare și acoperit cu pălăria sa conică, îl puteai lua ușor drept unul din acele turnulețe de pază, aducând cu o piperniță, pe care arhitecții evului mediu le suspendau în colțul cetăților întărite. Nu-i lipseau decât meterezele și girueta.
— M-aștept, strigă Michel Ardan, ca din el să apară un războinic purtând archebuză și platoșă de oțel. Vom fi acolo, înăuntru, ca niște seniori feudali, și cu câteva tunuri am putea ține piept tuturor armatelor selenite, dacă se vor fi aflând în Lună!
— Îți place deci vehiculul? îl întrebă Barbicane pe prietenul său.
— Da, da, fără îndoială, răspunse Michel Ardan, care-l examina ca un artist. Îmi pare rău numai că formele sale nu sunt mai alungite, conul mai grațios; trebuia terminat cu un mănunchi de ornamente din metal, împodobit cu o himeră, de pildă, un gargui, o salamandră ieșind din foc, cu aripile întinse și cu botul deschis...
— La ce bun? zise Barbicane, al cărui spirit practic era puțin sensibil la frumusețile artei.
— La ce bun, prietene Barbicane? Vai! De vreme ce mă întrebi, mi-e teamă că n-ai să înțelegi niciodată!
— Zi, totuși, bravul meu tovarăș.
— Ei bine, după mine, trebuie totdeauna să pui un pic de artă în ceea ce faci, așa-i mai bine. Cunoști o piesă indiană care se cheamă „Căruciorul copilului”?
— Nici măcar titlul, răspunse Barbicane.
— Asta nu mă miră, reluă Michel Ardan. Află, prin urmare, că, în această piesă, este un hoț care, în momentul când se pregătește să găurească peretele unei case, se întreabă dacă va da acestei găuri forma unei lire, a unei flori, a unei păsări sau amfore. Ei bine, spune-mi, prietene Barbicane, dacă în acea epocă ai fi fost membru al juriului, l-ai fi condamnat pe acel hoț?
— Fără să ezit, răspunse președintele Gun-Clubului, și cu circumstanță agravantă de spargere.
— Eu l-aș fi achitat, prietene Barbicane! Iată pentru ce tu nu mă vei putea înțelege niciodată!
— Nici măcar nu voi încerca, viteazul meu artist.
— Dar, cel puțin, reluă Michel Ardan, pentru că exteriorul vagonului nostru proiectil lasă de dorit, îmi vei permite să-l mobilez după cum îmi place și cu tot luxul care se cuvine ambasadorilor Pământului?
— În această privință, bravul meu Michel, răspunse Barbicane, vei face cum îți spune fantezia și noi te vom lăsa să procedezi cum ți-e voia.
Dar, înainte de a trece la plăcut, președintele Gun-Clubului se gândise la util și mijloacele inventate de el pentru a reduce efectele reculului fură aplicate cu o inteligență desăvârșită.
Barbicane își spusese, nu fără motive, că niciun arc nu va avea destulă putere pentru a amortiza șocul și, în timpul plimbării sale faimoase în pădurea Skersnaw, el sfârșise prin a rezolva această mare dificultate în chip ingenios. Își pusese în gând să-i ceară apei să-i facă acest serviciu și iată cum:
Proiectilul trebuia să fie umplut până la înălțimea de trei picioare cu un strat de apă destinat să suporte un disc de lemn perfect etanș, care luneca prin frecare pe pereții interiori ai proiectilului. Pe această adevărată plută, călătorii luau loc. În ce privește masa lichidă, ea era divizată de pereți orizontali pe care șocul lansării trebuia să-i distrugă succesiv. Atunci, fiecare porțiune de apă, de la cea mai de jos până la cea mai de sus, țâșnea prin tuburi de degajare spre partea superioară a proiectilului, acționând astfel ca un arc, iar discul, înzestrat el însuși cu tampoane foarte puternice, nu putea izbi partea inferioară decât după sfărâmarea succesivă a tuturor pereților intermediari. Fără îndoială, călătorii aveau să mai resimtă încă un șoc puternic după completa risipire a masei lichide, dar primul șoc trebuia să fie aproape în întregime amortizat de acest resort de o mare putere.
Este adevărat că trei picioare de apă pe o suprafață de cincizeci și patru picioare pătrate trebuiau să cântărească aproape unsprezece mii cinci sute de livre, dar descărcarea gazelor acumulate în Columbiad ajungea, după părerea lui Barbicane, să învingă această creștere a greutății; dealtfel, șocul trebuia să înlăture toată această apă în mai puțin de-o secundă și proiectilul își recăpăta numaidecât greutatea normală.
Iată ce inventase președintele Gun-Clubului și în ce fel gândea el că a rezolvat grava problemă a reculului. În plus, această muncă, înțeleasă în mod inteligent de inginerii casei Breadwill, fu minunat executată; efectul odată produs și apa aruncată în afară, călătorii puteau să se elibereze cu ușurință de pereții sfărâmați și să demonteze discul mobil care îi susținea în clipa plecării.
În privința pereților superiori ai proiectilului, erau capitonați cu un strat gros de piele, aplicată pe spirale din cel mai bun oțel, care aveau suplețea arcurilor de ceas. Tuburile de degajare, ascunse sub această căptușeală, nu lăsau nici măcar să li se bănuiască existența.
În consecință, toate precauțiile posibile pentru a amortiza primul șoc fuseseră luate, și pentru a te lăsa zdrobit, zicea Michel Ardan, trebuia să fii, într-adevăr, dintr-un material foarte prost.
Proiectilul măsura nouă picioare lățime în exterior, pe douăsprezece picioare înălțime. Pentru a nu depăși greutatea fixată, era nevoie să fie micșorată puțin grosimea pereților și consolidată partea inferioară, care trebuia să suporte toată intensitatea gazelor dezvoltate prin aprinderea pyroxilului. Dealtfel, așa se întâmplă și cu bombele și obuzele cilindrice-conice, a căror bază este întotdeauna mai groasă.
În acest turn de metal se pătrundea printr-o deschizătură îngustă făcută în pereții conului și asemănătoare acelor găuri din cazanele cu aburi. Ea se închidea ermetic cu ajutorul unei plăci de aluminiu, reținută din interior prin puternice șuruburi de presiune. Călătorii puteau, așadar, să iasă după voie din închisoarea lor mobilă, chiar din momentul când ar fi atins astrul nopților.
Dar nu era suficient să mergi, trebuia să și vezi pe drum. Nimic mai ușor. Într-adevăr, sub căptușeală se găseau patru hublouri de sticlă lenticulară foarte groasă, două găurite în peretele circular al proiectilului, al treilea în partea sa inferioară, iar al patrulea în pălăria sa conică. Călătorii ar fi putut deci să observe, chiar în timpul drumului, Pământul pe care-l părăseau, Luna de care se apropiau și spațiile înstelate ale cerului. Atât doar că aceste hublouri erau apărate contra șocurilor pornirii cu plăci solid încastrate, care erau ușor de îndepărtat, deșurubând piulițele interioare. În acest fel, observațiile deveneau posibile fără ca aerul existent în proiectil să se piardă.
Toate aceste mecanisme, admirabil executate, funcționau cu cea mai mare ușurință, iar inginerii n-au dat dovadă de mai puțină inteligență și în amenajările vagonului proiectil.
Recipiente solid fixate erau destinate pentru a conține apa și alimentele necesare celor trei călători, aceștia putând chiar să-și procure focul și lumina cu ajutorul gazului înmagazinat într-un recipient special, sub o presiune de mai multe atmosfere. Era suficient să învârți un robinet și timp de șase zile acest gaz trebuia să lumineze și să încălzească acest vehicul confortabil. Se vede că nimic nu lipsea din lucrurile esențiale vieții și chiar bunăstării. Mai mult, datorită instinctelor lui Michel Ardan, plăcutul veni să se îmbine cu utilul sub forma obiectelor de artă, și ar fi făcut din proiectilul său un adevărat atelier de artist dacă nu i-ar fi lipsit spațiul. Dealtfel, s-ar înșela acela care și-ar închipui că trei persoane s-ar fi aflat înghesuite în acest turn de metal. El avea o suprafață de cincizeci și patru de picioare pătrate, aproximativ pe zece picioare înălțime, ceea ce permitea locatarilor săi o anume libertate în mișcare. N-ar fi stat atât de comod nici în cel mai confortabil vagon din Statele Unite. Problema alimentelor și a iluminatului fiind rezolvată, rămânea problema aerului. Era evident că aerul închis în proiectil nu ajungea timp de patru zile pentru respirația călătorilor; într-adevăr, fiecare om consumă într-o oră aproximativ tot oxigenul existent într-o sută de litri de aer. Barbicane, cei doi tovarăși ai săi și doi câini, pe care voiau să-i ducă cu ei, trebuiau să consume, în douăzeci și patru de ore, două mii patru sute litri de oxigen, sau, exprimat în greutate, aproximativ șapte livre. Trebuia, așadar, reînnoit aerul proiectilului. Cum? Printr-un procedeu foarte simplu, acela al domnilor Reiset și Regnault, indicat de Michel Ardan în timpul discuției de la miting.
Se știe că aerul se compune în principal din douăzeci și una părți oxigen și șaptezeci și nouă părți azot. Or, ce se petrece în timpul actului respirației? Un fenomen foarte simplu. Omul absoarbe oxigenul din aer, neapărat necesar pentru a întreține viața, și elimină intact azotul. Aerul expirat a pierdut aproape cinci la sută din oxigenul său și conține atunci un volum aproximativ egal de bioxid de carbon, produs definitiv al arderii elementelor din sânge prin oxigenul inspirat. Se ajunge, deci, ca în mediu închis și după oarecare timp, tot oxigenul din aer să fie înlocuit cu bioxidul de carbon, gaz eminamente vătămător.
Azotul conservându-se intact, problema se reduce, din acest moment, la următoarele: 1. refacerea oxigenului absorbit; 2. distrugerea bioxidului de carbon expirat. Nimic mai ușor, cu ajutorul cloratului de potasiu și al potasei caustice.
Cloratul de potasiu este o sare care se prezintă sub formă de cristale albe; la o temperatură mai mare de patru sute de grade, se transformă în clorură de potasiu, și oxigenul pe care-l conține se degajă în întregime. Or, optsprezece livre de clorat de potasiu restituie șapte livre de oxigen, cu alte cuvinte, cantitatea necesară călătorilor în timp de douăzeci și patru de ore. Iată, deci, cum se poate reface oxigenul.
În ceea ce privește potasa caustică este o materie foarte avidă de bioxidul de carbon amestecat în aer și este suficient să o agiți pentru ca să-l ia și împreună cu el să formeze bicarbonatul de potasiu. Iată, deci, cum se absoarbe bioxidul de carbon.
Combinând aceste două mijloace, era sigur că aerul viciat își recăpăta toate calitățile înviorătoare. Lucru pe care cei doi chimiști, Reiset și Regnault, l-au experimentat cu succes. Dar trebuie spus că experiența avusese loc până atunci in anima vili. Oricât de mare ar fi fost precizia sa științifică, nu se știa deloc cum o vor suporta oamenii.
Observația fu făcută la ședința unde se discuta această gravă problemă. Michel Ardan, care nu voia să se pună la îndoială posibilitatea de a trăi cu ajutorul acestui aer artificial, propuse să se facă o încercare înaintea plecării. Dar onoarea de a suporta această încercare fu cerută cu energie de J. T. Maston.
— De vreme ce nu plec, zise acest brav artilerist, cel puțin să locuiesc în proiectil vreo opt zile.
Ar fi fost rea-voință să-l refuzi. Acceptară dorința sa. O cantitate suficientă de clorat de potasiu și potasă caustică fu pusă la dispoziția lui, cu alimente pentru opt zile, apoi, strângând mâna prietenilor săi, la doisprezece noiembrie, ora șase dimineața, după ce preciză limpede să nu i se deschidă temnița înainte de douăzeci ale lunii, la ora șase seara, el se strecură în proiectil, a cărui placă fu închisă ermetic. Ce se petrecu cu el în aceste opt zile? Imposibil să ne dăm seama. Grosimea pereților proiectilului împiedica orice zgomot din interior să ajungă afară.
La douăzeci noiembrie, ora șase seara precis, placa fu îndepărtată. Prietenii lui J. T. Maston erau foarte îngrijorați. Dar se liniștiră repede auzind o voce veselă care scotea un „ura” formidabil. În curând, secretarul Gun-Clubului apăru în vârful conului, într-o atitudine triumfătoare. Se îngrășase.