La șaptezeci și opt de mii o sută paisprezece leghe
Ce se întâmplase? Care era cauza acestei beții neobișnuite, ale cărei consecințe puteau fi dezastruoase? O simplă neatenție de-a lui Michel, pe care, din fericire, Nicholl o putu remedia la timp.
După un adevărat leșin care ținu câteva minute, căpitanul, revenindu-și primul, își recăpătă facultățile mintale.
Cu toate că mâncase în urmă cu două ore, simțea o foame grozavă care-l hărțuia, ca și cum nu mâncase de câteva zile. Totul în el, stomac și creier, era surescitat la cel mai înalt grad. El se ridică, așadar, și-i ceru lui Michel o gustare suplimentară. Michel, năucit, nu răspunse.
Nicholl vru atunci să pregătească niște cești cu ceai destinate să ușureze înfulecarea unei duzini de sandvișuri. El se ocupă mai întâi de pregătirea focului și scăpără un băț de chibrit.
Care nu-i fu surprinderea văzând cum sulful strălucește extraordinar, aproape orbitor. Din becul de gaz pe care-l aprinse izbucni o flacără asemănătoare jeturilor luminii electrice. O străfulgerare trecu prin mintea lui Nicholl. Intensitatea luminii, tulburările fiziologice petrecute în el, surescitarea tuturor facultăților sale morale și pasionale... Pricepu tot.
— Oxigenul! strigă.
Și aplecându-se asupra aparatului de aer, văzu că robinetul lăsa să scape din plin acest gaz incolor, fără gust, fără miros, eminamente vital, dar care, în stare pură, produce tulburările cele mai grave în organism. Din zăpăceală, Michel deschisese la maximum robinetul aparatului.
Nicholl se grăbi să oprească această scurgere de oxigen, de care atmosfera era saturată și care ar fi produs moartea călătorilor, nu prin asfixiere, ci prin ardere.
O oră mai târziu, aerul mai puțin încărcat restitui plămânilor funcțiunea normală. Puțin câte puțin, cei trei prieteni își reveniră, dar trebuiră să-și doarmă oxigenul, cum își doarme bețivul vinul.
Când Michel află care era partea sa de vină în acest incident, nu se arătă deloc tulburat.
Această beție neașteptată a întrerupt monotonia călătoriei. Multe prostii fuseseră rostite sub influența sa, dar, pe cât de repede spuse, pe atât de repede uitate.
— Apoi, adăugă veselul francez, eu nu sunt supărat că am gustat puțin din acest gaz amețitor. Știți, dragii mei prieteni, ar trebui înființată o întreprindere cu cabine de oxigen, unde oamenii, al căror organism este mai șubred, să poată, timp de câteva ore, să trăiască o viață mai activă. Imaginați-vă întrunirile unde aerul ar fi saturat cu acest eroic fluid, teatre unde administrația l-ar pune la dispoziție în doze mari – ce pasiune în sufletul actorilor și al spectatorilor, ce înfocare, ce entuziasm! Și dacă, în locul unei simple adunări, s-ar putea satura tot poporul, ce activitate în funcțiile sale, ce prinos de viață ar primi! O națiune epuizată s-ar transforma poate într-o națiune mare și puternică, și eu cunosc mai mult decât un stat din bătrâna noastră Europă care ar trebui să înceapă un regim cu oxigen, în interesul sănătății sale!
Michel vorbea și se însuflețea, făcându-te să crezi că robinetul era încă prea deschis. Dar, printr-o frază, Barbicane îi răcori entuziasmul.
— Toate bune și frumoase, prietene Michel, îi zise el, dar am vrea să ne informezi de unde vin aceste găini care și-au amestecat și ele glasul cu al nostru?
— Aceste găini?
— Da.
Într-adevăr, vreo jumătate de duzină de găini și un splendid cocoș se plimbau de ici-colo, zburătăcind și cotcodăcind.
— Ah! Neîndemânaticele! strigă Michel. Oxigenul le-a zăpăcit.
— Dar ce vrei să faci cu aceste găini? întrebă Barbicane.
— Să le aclimatizez pe Lună, zău!
— Atunci de ce le-ai ascuns?
— O farsă, vrednicul meu președinte, o simplă farsă care a eșuat jalnic. Voiam să le dau drumul pe continentul lunar, fără să vă spun nimic! Ei! Ce uimire ar fi fost să vedeți aceste zburătoare terestre ciugulind pe câmpiile din Lună.
— Ah! Ștrengar ce ești! Ștrengar incorigibil! răspunse Barbicane. N-ai nevoie de oxigen ca să-ți înfierbânte mintea. Tu ești mereu așa cum eram noi sub influența gazului! Ești întotdeauna nebun!
— Ei! Cine zice că atunci n-am fost înțelepți? replică Michel Ardan.
După această cugetare filozofică, cei trei prieteni făcură ordine în proiectil. Găinile și cocoșul fură puși la loc în cotețul lor. Dar, făcând această operațiune, Barbicane și cei doi tovarăși ai săi avură sentimentul foarte puternic al unui nou fenomen.
Din momentul când părăsiseră Pământul, propria lor greutate, precum și aceea a proiectilului și a obiectelor ce le conținea suferiseră o micșorare progresivă. Dacă ei nu puteau constata această scădere a greutății la proiectil, trebuia să sosească clipa când acest efect va fi resimțit de ei înșiși și va fi văzut la uneltele sau instrumentele de care se serveau.
E de la sine înțeles că o balanță n-ar fi indicat această micșorare, căci greutatea necesară cântăririi obiectului ar fi pierdut exact tot atât cât obiectul însuși; dar un cântar cu arc, de exemplu, a cărui întindere nu depinde de atracție, ar fi dat estimarea exactă a acestei micșorări.
Se știe că atracția, altfel-zis gravitația, este proporțională cu masa și în raport invers cu pătratul distanțelor. De aici, următoarea consecință: dacă Pământul ar fi fost singur în spațiu, dacă celelalte corpuri cerești ar fi dispărut dintr-o dată, proiectilul, potrivit legii lui Newton, ar fi cântărit cu atât mai puțin cu cât el s-ar fi îndepărtat de Pământ, dar fără să piardă niciodată în întregime greutatea sa, căci atracția terestră s-ar fi exercitat întotdeauna, indiferent de distanță.
Dar, în cazul actual, trebuia să sosească clipa când proiectilul nu se va supune nicidecum legilor gravitației, făcându-se abstracție de celelalte corpuri cerești, al căror efect se poate considera ca și nul.
Într-adevăr traiectoria proiectilului se trasa între Pământ și Lună. Pe măsură ce el se îndepărta de Pământ, atracția terestră se micșora în raport invers cu pătratul distanței, dar, în aceeași proporție, creștea atracția lunară. Trebuia, așadar, să ajungă într-un punct unde cele două atracții se anulau și proiectilul n-ar mai fi avut greutate. Dacă masa Lunii și a Pământului ar fi fost egale, acest punct s-ar fi aflat la o distanță egală între cei doi aștri. Dar, ținând cont de diferența masei, era ușor de calculat că acest punct este situat la patruzeci și șapte de cincizeci și doimi ale călătoriei, sau, în cifre, la șaptezeci și opt de mii o sută paisprezece leghe de Pământ.
În acest punct, un corp, neavând niciun principiu de viteză sau deplasare, rămâne veșnic imobil, fiind în mod egal atras de cei doi aștri, și nimic nu-l solicită mai mult spre unul decât spre celălalt.
Or, dacă forța de impulsie fusese calculată cu precizie, proiectilul trebuia să atingă acest punct cu viteza zero, pierzând orice indice de greutate, ca, dealtfel, toate obiectele pe care le purta cu el.
Ce se va întâmpla atunci? Se prezentau trei ipoteze.
Sau proiectilul ar fi păstrat încă o oarecare viteză și, depășind punctul de egală atracție, ar fi căzut pe Lună, ca urmare a excesului atracției lunare față de atracția terestră.
Sau, lipsindu-i viteza necesară pentru a atinge punctul de egală atracție, va recădea pe Pământ, ca urmare a excesului de atracție terestră asupra celei exercitată de Lună.
Sau, în sfârșit, animat de o viteză suficientă pentru a atinge punctul neutru, dar insuficientă pentru a-l depăși, el va rămâne veșnic suspendat în acest loc, ca pretinsul mormânt al lui Mahomed, între zenit și nadir.
Aceasta era situația și Barbicane le explică tovarășilor săi de călătorie, cât se poate de clar, consecințele, ceea ce îi interesă în cel mai înalt grad. Or, cum vor recunoaște ei că proiectilul a atins acest punct neutru situat la șaptezeci și opt de mii una sută paisprezece leghe de Pământ?
Exact atunci când nici ei și nici obiectele închise în proiectil n-ar mai fi supuși deloc acțiunii legilor gravitației.
Până aici călătorii constataseră că această acțiune se micșora din ce în ce, neobservându-i încă absența totală. Dar, în acea zi, spre ora unsprezece dimineața, Nicholl, lăsând să-i scape un pahar din mână, paharul, în loc să cadă, rămase suspendat în aer.
— Ah, strigă Michel Ardan, iată un pic de fizică distractivă!
Și imediat, diferite obiecte, arme, sticle, lăsate în voia lor, rămaseră suspendate ca prin miracol. Diana însăși, așezată de Michel în spațiu, reproduse, dar fără niciun șiretlic, suspendarea miraculoasă făcută de Caston și Robert-Houdin. Câinele, dealtfel, nu părea că-și dă seama că plutește în aer.
Ei înșiși, surprinși, uluiți, în ciuda raționamentelor lor științifice – trei călători îndrăzneți transportați pe tărâmul minunilor – simțeau că trupurile lor erau lipsite de greutate. Brațele, pe care le întindeau, nu mai căutau să se lase în jos. Capul li se clătina pe umeri. Picioarele nu se mai sprijineau pe podeaua proiectilului. Erau ca niște oameni beți cărora le lipsea stabilitatea. Fantasticul a creat oameni lipsiți de imaginea lor din oglindă, alții lipsiți de umbra lor! Dar aici realitatea, prin neutralizarea forțelor de atracție, făcea niște oameni în care nimic nu mai cântărea și care nu mai cântăreau nici ei nimic.
Brusc, Michel își făcu vânt, părăsi podeaua și rămase suspendat în aer, precum călugărul din „Bucătăria îngerilor” a lui Murillo.
Cei doi prieteni ai săi fură într-o clipă alături de el și toți trei, în centrul proiectilului, întruchipau o ascensiune miraculoasă.
— Este oare de crezut?! Este adevărat?! Este posibil?! strigă Michel. Nu! Cu toate acestea, așa este! Ah, dacă Rafael ne-ar fi văzut astfel, ce „înălțare” ar fi aruncat pe pânza sa!
— Înălțarea nu poate dura, răspunse Barbicane. Dacă proiectilul trece de punctul neutru, atracția lunară ne va atrage spre Lună.
— Picioarele noastre se vor odihni atunci pe bolta proiectilului, răspunse Michel.
— Nu, zise Barbicane, pentru că proiectilul, al cărui centru de gravitație este foarte jos, se va răsuci puțin câte puțin.
— Atunci, toată amenajarea noastră va fi răsturnată cu susul în jos, putem spune!
— Liniștește-te, Michel, răspunse Nicholl. Nu trebuie să ne fie frică de nicio răsturnare. Niciun obiect nu se va clinti, căci evoluția proiectilului se va face pe nesimțite.
— Într-adevăr, reluă Barbicane, și când va trece de punctul unde atracția este egală, partea de jos, relativ mai grea, îl va antrena într-o direcție perpendiculară pe Lună. Dar, pentru ca acest fenomen să se producă, trebuie să trecem de linia neutră.
— Să trecem de linia neutră! strigă Michel. Atunci să facem și noi ca marinarii care trec Ecuatorul. Să udăm trecerea noastră.
O mișcare ușoară într-o parte, și Michel se întoarse spre peretele capitonat. De acolo, luă o sticlă și pahare, le așeză „în spațiu” în fața tovarășilor săi și, ciocnind cu veselie, ei salutară linia cu un triplu „ura!”
Această influență a atracțiilor nu depăși o oră. Călătorii se simțiră pe neobservate readuși spre podea și Barbicane crezu că observă cum vârful conic al proiectilului se depărta puțin de normala îndreptată spre Lună. Printr-o mișcare inversă, partea de jos se apropia de ea. Atracția lunară învinsese, așadar, atracția terestră. Căderea pe Lună începea, aproape insensibilă încă, și ea nu trebuia să fie decât de un milimetru și o treime în prima secundă, adică cinci sute nouăzeci de miimi de linie. Dar puțin câte puțin forța de atracție crescând, căderea ar fi fost mai accentuată, iar proiectilul, antrenat de partea sa de jos, ar fi arătat Pământului conul său superior și s-ar fi îndreptat cu o viteză din ce în ce accelerată până pe suprafața continentului selenit. Scopul ar fi fost, prin urmare, atins. Acum, nimic nu putea împiedica succesul acțiunii, și Nicholl cu Michel Ardan împărtășiră bucuria lui Barbicane.
Apoi, ei discutară despre toate aceste fenomene care îi uimeau unul după altul. Mai ales nu conteniră să vorbească despre neutralizarea legilor gravitației. Michel Ardan, întotdeauna entuziast, voia să tragă concluzii care nu erau decât pură fantezie.
— Ah! Bunii mei prieteni, strigă el, ce progres ar fi dacă am putea să ne debarasăm, pe Pământ, de această greutate, de acest lanț care ne țintuiește de el! Ar însemna că prizonierul devine liber! Niciun fel de oboseală, nici a brațelor, nici a picioarelor. Și dacă este adevărat că, pentru a zbura pe suprafața Pământului, pentru a te susține în aer prin simplul joc al mușchilor, e nevoie de o forță de o sută cincizeci de ori mai mare decât aceea pe care noi o posedăm, un simplu act de voință, un capriciu ne-ar transporta în spațiu, dacă atracția n-ar exista.
— Într-adevăr, zise Nicholl râzând, dacă s-ar reuși să se înlăture gravitația așa cum se înlătură durerea prin anestezie, iată ceva ce ar schimba aspectul societății moderne.
— Da, strigă Michel, antrenat în întregime de subiectul său, să distrugem gravitatea și scăpăm de poveri! În consecință, nici macarale, nici cricuri, nici cabestan, nici manivele și alte mașinării, care n-ar avea niciun motiv să mai existe.
— Bine spus, replică Barbicane, dar dacă nimic n-ar mai avea greutate, nimic n-ar mai sta, nici pălăria pe capul tău, vrednice Michel, nici casa ta, ale cărei pietre de temelie nu s-ar mai lipi una de alta datorită greutății lor. Nici corabia, a cărei stabilitate pe ape nu-i decât o consecință a greutății. Nici chiar oceanul, ale cărui valuri n-ar mai fi echilibrate de atracția terestră. În sfârșit, nici atmosfera n-ar mai exista, deoarece moleculele sale n-ar mai fi reținute și s-ar dispersa în spațiu.
— Asta e destul de neplăcut, replică Michel. Nimic nu te poate trezi mai brusc la realitate ca acești oameni pozitiviști.
— Dar consolează-te, Michel, reluă Barbicane, căci, dacă nu există niciun astru de unde să fie izgonite legile gravitației, tu vei vizita cel puțin unul unde greutatea este mult mai mică decât pe Pământ.
— Luna?
— Da, Luna, pe suprafața căreia obiectele cântăresc de șase ori mai puțin decât pe suprafața Pământului, fenomen foarte ușor de constatat.
— Și noi ne vom da seama? întrebă Michel.
— Evident, pentru că două sute de kg nu cântăresc decât treizeci pe suprafața Lunii.
— Și forța noastră musculară se va micșora?
— Nicidecum. În loc să te ridici la un metru, sărind, te vei ridica la optsprezece picioare înălțime.
— Dar atunci vom fi niște Herculi în Lună! strigă Michel.
— Cu atât mai mult, răspunse Nicholl, cu cât, dacă statura seleniților este proporțională cu masa globului lor, ei vor avea o înălțime de un picior, cel mult.
— Liliputani! replică Michel. Eu voi juca, așadar, rolul lui Guliver! Vom realiza fabula cu giganții. Iată avantajul de a-ți părăsi planeta și de a cutreiera lumea solară!
— O clipă, Michel, răspunse Barbicane. Dacă vrei să joci rolul lui Guliver, nu vizita decât planetele inferioare, cele ca Mercur, Venus sau Marte, a căror masă este puțin mai mică decât aceea a Pământului. Dar nu te încumeta pe planetele mari ca Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, căci acolo rolurile s-ar inversa și ai deveni liliputan.
— Și în Soare?
— În Soare, dacă densitatea sa este de patru ori mai mică decât aceea a Pământului, volumul său este de un milion trei sute douăzeci și patru de ori mai mare și atracția este și ea de douăzeci și șapte de ori mai mare decât la suprafața globului nostru. Păstrând în întregime proporția, locuitorii ar trebui să aibă în medie două sute de picioare înălțime.
— Ei drăcie! strigă Michel. Eu n-aș fi decât un pigmeu, un pitic.
— Guliver în țara uriașilor, zise Nicholl.
— Adevărat! răspunse Barbicane.
— Și n-ar fi rău să iei cu tine câteva piese de artilerie pentru apărare.
— Bun, replică Barbicane, ghiulelele n-ar produce niciun efect în Soare și ar cădea pe sol la câțiva metri.
— Nu mai spune!
— Este cât se poate de clar, răspunse Barbicane. Atracția este atât de mare pe acest astru uriaș, că un obiect, cântărind șaptezeci de kg pe Pământ, ar cântări o mie nouă sute treizeci de kg pe suprafața Soarelui. Pălăria ta, vreo zece kg! Trabucul tău, o jumătate livră. În sfârșit, dacă tu ai cădea pe continentul solar, greutatea ta ar fi atât de mare – aproximativ două mii cinci sute de kg – încât nici nu te-ai mai putea ridica.
— Drace! făcu Michel. Ar trebui atunci să ai o mică macara portativă! Ei bine, prieteni, să ne mulțumim pentru astăzi cu Luna. Acolo, cel puțin, vom face impresie bună. Mai târziu, vom vedea dacă trebuie să mergem și în Soare, unde nu poți bea fără ajutorul unui cabestan pentru a-ți ridica paharul la gură.